BusinessMagazin

Tag: poveste

  • A pierdut un business de 30 mil. dolari, a petrecut şi câteva zile la închisoare, dar asta nu a oprit-o şi azi conduce o companie de 11 mil. dolari

    Povestea lui Heather Blease, şi a companiei pe care a fondat-o, este una de success, dar cu multe multe suişuri şi coborâşuri.

    Chiar dacă a fost înclinată spre artă şi gimnastică, tatăl său i-a sugerat să urmeze un colegiu de inginerie electrică. Când fabrica pentru care lucra a fost vândută, neştiind ce se va întâmpla cu ea şi cu echipa sa, Heather Blease a hotărât să-şi deschidă propria afacere. Aşa că 1995 lansează EnvisioNet, un furnizor extern pentru firme din industria tehnologică, ajungând, în doar şase ani, la 2.500 de angajaţi şi venituri de 30 de mil. dolari.

    Acceptând o ofertă de colaborare din partea Microsoft, Heather Blease a investit milioane de dolari în infrastructură, dar produsul lansat de Microsoft nu a avut success. Investitorii s-au retras, şi firma a dat faliment.

    Problemele nu apăruseră doar în carieră, ci şi în viaţa personală a lui Heather. Cu al patrulea copil abia născut, ea trece printr-un divorţ, o luptă cu cancerul şi prin decesul mamei sale. Într-o zi, după ce petrece câteva zile în închisoare, arestată pentru că a condus în stare de ebrietate, se hotărăşte să lase în urmă aceste eşecuri şi întâmplări nefericite, şi să îşi găsească motivaţia pentru a o lua de la capăt.

    Acceptând postul de vice-preşedinte într-o companie tehnologică, după şase luni în care lucrase la diverse proiecte legate de piaţa guvernamentală de outsourcing şi se familiarizase cu mersul lucrurilor, având şi experienţa anterioară de la EnvisioNet, se hotărăşte să pună bazele unei noi companii.

    Astfel, în 2013, lansează SaviLinx, o companie de outsourcing care, în doar trei ani, ajunge la o cifră de afaceri de 11,4 milioane de dolari. 

     

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 22 ianuarie 2018

    COVER STORY: “Pariul record de un miliard de euro”

    KKR, EI, PPF, AXXESS, NEPI, EMMA. Pare o înşiruire de litere fără sens. Sau un fel de cod greu de spart. De fapt, pentru cei care sunt cu ochii pe economia României, şi mai ales pe piaţa locală de fuziuni şi achiziţii, aceste litere sunt uşor de descifrat. Sunt numele unora dintre fondurile de investiţii care au pariat sau măcar au tatonat piaţa locală în ultimii ani.

    BURSĂ: Apetit în creştere pentru investiţii

    RESURSE UMANE: Goana după competenţe

    ECONOMIE: Lumi paralele

    SPECIAL: Secretul din spatele decăderii şi reînvierii Xiaomi

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

  • Cronică: Star Wars: The Last Jedi – Două puncte de vedere – VIDEO

    Florin Caşotă, redactor Business Magazin

    După ce J.J. Abrams a readus la viaţă universul Star Wars, anul acesta a venit rândul unui alt regizor tânăr să ducă povestea mai departe. Rian Johnson se află la cârma lui „The Last Jedi“ şi face o treabă foarte bună, chiar mai bună decât Abrams, aş zice.

    Pe lângă faptul că aduce un omagiu seriei originale, prin introducerea de creaturi noi şi menţinerea aceluiaşi spirit, Johnson reuşeşte să-şi imprime stilul asupra filmului. The Last Jedi se simte diferit de celelalte filme din univers, lucru bun deoarece era nevoie de o gură de aer în povestea ce dăinuieşte din anii ‘70. Dacă Abrams a reluat seria în 2015 călcând pe urmele lui George Lucas, Johnson a făcut nişte alegeri riscante care au stârnit nemulţumirea unor fani, însă mă bucur că a făcut-o, deoarece este nevoie de o reîmprospătare a universului.

    La nivel narativ, The Last Jedi stă bine şi scenariştii reuşesc să ţină spectatorii în suspans de la început până la final, mai ales în porţiunea despre aventura rebelilor. Partea cu Rey şi cu Luke avansează într-un ritm mai lent, dar poate era necesar pentru a crea un sentiment satisfăcător atunci când Rey ajunge în punctul culminant. Totuşi filmul nu este perfect şi problema mea cu povestea este bucata în care vedem aventura în care sunt implicaţi Finn şi noul personaj introdus, Rose. Partea lor se simte mai mult ca un scurtmetraj decât ca o parte din film. Sigur, povestea lor are un scop şi ajută la închegarea filmului, însă nu accelerează acţiunea şi se simte mai mult ca o pauză atunci când Johnson trece de la Rey sau de la rebeli la povestea celor doi. De asemenea, mi-aş fi dorit ca filmul să dezvolte ceva mai mult povestea lui Snoke.

    Rose, alături de DJ, sunt noile personaje introduse de Johnson în universul Star Wars şi pot să zic că aduc o aromă nouă universului, însă fără a aduce prea multă profunzime.

    Scenele de acţiune sunt foarte bine regizate şi sunt unele dintre cele mai bune din filmele Star Wars de până acum. Efectele speciale sunt foarte bune şi nu conştientizezi niciodată că ai de-a face cu o creatură sau un moment create pe calculator. Totuşi, pe partea de acţiune, mi-aş fi dorit să văd mai multe lupte în care este utilizată sabia laser. Nici în Force Awakens, nici aici, nu mi-a fost satisfăcută setea de lupte cu săbiile laser.

    Daisy Ridley dovedeşte din nou că a fost alegerea perfectă pentru rolul Rey şi este absolut fantastică în film. Din punctul meu de vedere, acelaşi lucru poate fi spus şi despre Adam Driver pentru rolul Kylo Ren. În precedentul film, vedem un Kylo Ren imatur, furios, nerăbdător şi care vrea să devină ca idolul său, Darth Vader. În acest film, conflictul interior continuă, iar Driver arată asta foarte simplu prin jocul actoricesc. Mark Hamill revine, în sfârşit, în rolul lui Luke Skywalker şi face o treabă foarte bună. În The Last Jedi vedem un Luke Skywalker diferit faţă de ceea ce ştiam din trilogia originală şi faţă de ceea ce fanii înrăiţi ar fi aşteptat. Alegerea lui Rian Johnson în dezvoltarea personajului emblematic este una interesantă, neaşteptată, care-i oferă mai multă profunzime personajului Luke Skywalker. De asemenea, Carrie Fisher, în rolul Leiei, este foarte bună, iar regizorul şi producătorii au ales un mod foarte bun de a-i aduce un omagiu.

    Aşadar, filmul este distractiv, are suspans, nu este plictisitor şi m-a făcut să vreau să văd cât mai repede posibil continuarea şi finalul seriei.
    P.S. BB8 este în continuare la fel de distractiv, iar de data aceasta devine şi extrem de inventiv şi util pentru eroii pe care-i vedem pe ecran.

    Bogdan Angheluţă, redactor Business Magazin

    Atunci când vezi seria Star Wars de (prea) multe ori, aşa cum am făcut-o eu, ai mereu în minte aventurile din trilogia originală. Nu spun că e bine, dar e o justificare a faptului că voi compara întotdeauna noile personaje cu Han Solo, Luke Skywalker sau Darth Vader.

    Cred că până acum cei care voiau să vadă Star Wars au ajuns la cinematograf, aşa că paragrafele următoare conţin destul de multe dezvăluiri legate de povestea şi deznodământul filmului. În primul rând, Luke Skywalker apare în The Last Jedi ca un personaj înfrânt; apare ca un luptător care nu mai are pentru ce să lupte. Iar asta, din punctul meu de vedere, reprezintă un punct de plecare greşit. Conceptul de speranţă e cel pe care s-a construit întreg universul Star Wars – nu e întâmplător faptul că filmul original, cel din 1977, a fost redenumit Episodul IV – O nouă speranţă atunci când George Lucas a înţeles potenţialul francizei. Înţeleg ce a vrut să transmită regizorul, dar nu cred că introducerea personajului a fost cea corectă.

    În al doilea rând, Rian Johnson – cel care a semnat The Last Jedi şi care va regiza şi noua trilogie Star Wars – a ales să scape de personajul negativ, Snoke, într-un mod absolut bizar. Prezentat ca noul împărat, avându-l ca ucenic pe Kylo Ren (aşa cum împăratul îl avea ucenic pe Darth Vader), Snoke nu prinde decât cinci-zece minute în film, după care e ucis în timpul unei scene care nu mi-a transmis nimic. Revin, inevitabil, la comparaţia cu trilogia originală: amintiţi-vă de finalul episodului VI, când Luke Skywalker îşi determină tatăl să se întoarcă pe calea Jedi şi să-i curme viaţa împăratului. Cele două scene nu au aproape nimic în comun.

    Mă opresc din critici pentru a face o scurtă remarcă: nu am o problemă cu modul în care Disney a ales să readucă pe marile ecrane universul Star Wars. Din contră, sunt de părere că Episodul VII: The Force Awakens a fost unul dintre cele mai reuşite filme ale francizei; alegerile lui Rian Johnson nu mi s-au părut însă dintre cele mai reuşite.

    Revenind la The Last Jedi, un alt personaj care a primit un sfârşit mult sub meritele sale e chiar Luke Skywalker. După o încercare de luptă cu sabia laser, aflăm că Luke îşi proiectase de fapt personajul pe o planetă distantă, iar asta i-a consumat toată puterea. Prin urmare, eroul care a dărâmat imperiul moare din cauza epuizării.

    Un alt segment a cărui utilitate nu am reuşit să o descopăr este cel de pe Canto Bight, acolo unde Finn şi Rose nu fac altceva decât să producă pagube. Rian Johnson a încercat să aducă un omagiu celebrei scene din cantina de pe Mos Eisley, dar poate că un simplu flashback ar fi fost ceva mai potrivit. Nu mai zic că ar fi salvat şi vreo 20 de minute din film.

    Din păcate, aş putea să continuui cu multe alte probleme ale filmului, dar nu aş vrea să las impresia că The Last Jedi e echivalentul unui Transformers. Episodul VIII are numeroase părţi bune, aşa cum ar fi luptele sau majoritatea scenelor de acţiune.

    Închei cu speranţa că J.J. Abrams se va apropia mai mult de stilul original al lui Lucas, dar şi cu cea că Rian Johnson îşi va tempera puţin dorinţa de experimente – măcar în ceea ce priveşte noua trilogie.

  • Povestea banditului român “Whisky Man”, cel mai temut spărgător de bănci din Europa, ecranizată într-un film ce va intra în cinematografele din România săptămâna viitoare

    Ambrus Attila, poreclit ‘Whisky Man’, este un fost spărgător de bănci devenit celebru după zeci de jafuri comise în Ungaria. Attila s-a născut într-o localitate din apropierea municipiului Miercurea Ciuc şi din 1988 trăieşte în Ungaria. Autorităţile maghiare au reuşit să-l prindă după şase ani de căutări, timp în care devenise deja un personaj celebru.

    El a fost unul dintre cei mai căutaţi hoţi de bănci din Europa; prima spargere a dat-o în 1993, iar şase ani mai târziu, în 1999, a fost arestat şi ulterior condamnat la 17 ani de închisoare. A ispăşit din pedeapsă 10 ani, fiind eliberat anticipat pentru bună purtare.

    Porecla de “Whisky bandit” i se trage de la o legendă, şi anume că obişnuia să bea un whisky dublu înainte de fiecare jaf. În jurul lui s-au construit şi alte poveşti, precum aceea că trimitea sticle de vin poliţiştilor care se ocupau de cazul său.

    În cadrul unor interviuri, Attila a declarat că a început să jefuiască bănci din cauza datoriilor. “A fost o alegere conştientă. Nu-mi pare rău de nimic, mi-am ispăşit pedeapsa, am tras multe consecinţe şi multe învăţături din toate astea, dar nu recomand nimănui să mă ia ca exemplu”, a mai spus bărbatul.

    Ambrus Atiila a devenit cunoscut în lumea întreagă după ce un american a scris o carte despre el. Drepturile de ecranizare au fost cumpărate de actorul Johnny Depp şi A Viszkis (Banditul Whisky) debutează în cinematografele din România din 26 ianuarie 2018.

    Fostul spărgător de bănci are acum o nouă ocupaţie: olăritul. Attila Ambrus a deprins arta tradiţională după gratii şi îşi vinde produsele la un târg de meşteşugari din Sfântu Gheorghe, informează Gandul.info

  • Povestea elevului din Constanţa, admis la Oxford, la o specializare cu rata de acceptare sub 10%

    Radu Zevri, unul din elevii Liceului Teoretic Internaţional de Informatică din Constanţa, olimpic naţional la matematică, medaliat cu aur la Olimpiada Naţională de Matematică din 2017 şi premiant internaţional la robotică a fost admis la Universitatea Oxford.

    „Radu a fost prezent la toate olimpiadele de matematică, opt ani la rând. Este un elev eminent, intuitiv, perseverent şi foarte pasionat de matematică şi informatică. Munca asiduă i-a fost răsplătită prin admiterea la această universitate, unde îşi va putea desăvârşi educaţia”, spun reprezentanţii instituţiei de învăţământ.

    Specializarea aleasă de Radu este „Computer science”, unde rata de acceptare este de 8 la sută, un procent competitiv în orice circumstanţe, dar mai ales în acest caz, unde elevii candidaţi sunt toţi elevi eminenţi din toate colţurile lumii.

    Citeşte mai multe pe www.gandul.info

  • Un faliment, un divorţ, şi o revenire de 11 milioane de dolari

    Povestea lui Heather Blease, şi a companiei pe care a fondat-o, este una de success, dar cu multe multe suişuri şi coborâşuri.

    Chiar dacă a fost înclinată spre artă şi gimnastică, tatăl său i-a sugerat să urmeze un colegiu de inginerie electrică. Când fabrica pentru care lucra a fost vândută, neştiind ce se va întâmpla cu ea şi cu echipa sa, Heather Blease a hotărât să-şi deschidă propria afacere. Aşa că 1995 lansează EnvisioNet, un furnizor extern pentru firme din industria tehnologică, ajungând, în doar şase ani, la 2.500 de angajaţi şi venituri de 30 de mil. dolari.

    Acceptând o ofertă de colaborare din partea Microsoft, Heather Blease a investit milioane de dolari în infrastructură, dar produsul lansat de Microsoft nu a avut success. Investitorii s-au retras, şi firma a dat faliment.

    Problemele nu apăruseră doar în carieră, ci şi în viaţa personală a lui Heather. Cu al patrulea copil abia născut, ea trece printr-un divorţ, o luptă cu cancerul şi prin decesul mamei sale. Într-o zi, după ce petrece câteva zile în închisoare, arestată pentru că a condus în stare de ebrietate, se hotărăşte să lase în urmă aceste eşecuri şi întâmplări nefericite, şi să îşi găsească motivaţia pentru a o lua de la capăt.

    Acceptând postul de vice-preşedinte într-o companie tehnologică, după şase luni în care lucrase la diverse proiecte legate de piaţa guvernamentală de outsourcing şi se familiarizase cu mersul lucrurilor, având şi experienţa anterioară de la EnvisioNet, se hotărăşte să pună bazele unei noi companii.

    Astfel, în 2013, lansează SaviLinx, o companie de outsourcing care, în doar trei ani, ajunge la o cifră de afaceri de 11,4 milioane de dolari. 

     

  • Un faliment, un divorţ, şi o revenire de 11 milioane de dolari

    Povestea lui Heather Blease, şi a companiei pe care a fondat-o, este una de success, dar cu multe multe suişuri şi coborâşuri.
    Chiar dacă a fost înclinată spre artă şi gimnastică, tatăl său i-a sugerat să urmeze un colegiu de inginerie electrică. Când fabrica pentru care lucra a fost vândută, neştiind ce se va întâmpla cu ea şi cu echipa sa, Heather Blease a hotărât să-şi deschidă propria afacere. Aşa că 1995 lansează EnvisioNet, un furnizor extern pentru firme din industria tehnologică, ajungând, în doar şase ani, la 2.500 de angajaţi şi venituri de 30 de mil. dolari.
     
    Acceptând o ofertă de colaborare din partea Microsoft, Heather Blease a investit milioane de dolari în infrastructură, dar produsul lansat de Microsoft nu a avut success. Investitorii s-au retras, şi firma a dat faliment. 
     
    Problemele nu apăruseră doar în carieră, ci şi în viaţa personală a lui Heather. Cu al patrulea copil abia născut, ea trece printr-un divorţ, o luptă cu cancerul şi prin decesul mamei sale. Într-o zi, după ce petrece câteva zile în închisoare, arestată pentru că a condus în stare de ebrietate, se hotărăşte să lase în urmă aceste eşecuri şi întâmplări nefericite, şi să îşi găsească motivaţia pentru a o lua de la capăt.
     
    Acceptând postul de vice-preşedinte într-o companie tehnologică, după şase luni în care lucrase la diverse proiecte legate de piaţa guvernamentală de outsourcing şi se familiarizase cu mersul lucrurilor, având şi experienţa anterioară de la EnvisioNet, se hotărăşte să pună bazele unei noi companii.
     
    Astfel, în 2013, lansează SaviLinx, o companie de outsourcing care, în doar trei ani, ajunge la o cifră de afaceri de 11,4 milioane de dolari.  
     
     

     

  • Povestea impresionantă a femeii care a fost denumită regina piraţilor din County Mayo

    În timpul secolului al XVI-lea, când educaţia era rară în rândul femeilor şi cea mai mare parte din viaţă şi-o petreceau crescând copiii şi realizând treburi casnice, Grace a fost altfel. Pe lângă rolurile casnice, ea a fost un pirat pe coasta de vest a Irlandei. Iar cercetătorii au săpat după acest subiect, dorind să afle cum a trăit O’Malley şi ce anume făcea ea, fiind în contradicţie cu perioada istorică în care femeile rareori aveau o viaţă dincolo de casa lor.

    Ajunşi în County Mayo, cercetătorii au fot surprinşi de faptul că localnicii ştiau foarte multe poveşti despre Grace O’Malley. În primul rând, au aflat că terenul din jurul golfului unde se află oraşul a fost controlat de familia sa, una dintre cele mai puternice din zonă. Grace a fost născută pe Clare Island, la câteva mile spre vest de la gura de vărsare a golfului, însă legenda sa trăieşte şi acum în zonă. Poveştile au dat năvală, multe şi diverse. Nu a existat o variantă comună a ceea ce a făcut Grace O’Malley, însă, conform spuselor tuturor, a fost un personaj original – o femeie carismatică, cu o viaţă sălbatică, ce nu a luat în considerare moravurile sociale.

    Spre exemplu, s-a spus că Grace a fost liderul a unei flote de nave, unde a luptat cot la cot alături de peste 200 de oameni. Alţii au susţinut că pândea navele comerciale şi le solicita taxe pentru trecerea în condiţii de siguranţă, iar dacă nu plăteau le jefuia. Dornici să afle mai multe, cercetărorii au vorbit cu un om care cunoştea foarte bine povestea sa. Au aflat, astfel, că de la o vârstă fragedă Grace a învăţat să navigheze şi a avut un comportament rebel: pentru că tatăl său nu i-a permis să îl însoţească într-o expediţie, şi-a tăiat părul, s-a îmbrăcat în băiat şi s-a furişat la bordul navei.

    La vârsta de 15 ani Grace s-a căsătorit cu un şef de trib local, Donal O Flaherty, cu care a avut trei copiii. După moartea timpurie a soţului său, ea a luat mare parte din averea soţului – în principal mai mult flote- şi s-a întors la locuinţa sa natală de pe Claire Island. Aici a început să navigheze şi să comercializeze peşte sau blănuri sau să jefuiască englezii atunci când comerţul era lent. În 1566, O’Malley s-a căsătorit a doua oară, cu un bogătaş numit Richar Bourke, stabilindu-şi reşedinţa la Castelul Carrickahowley şi a rămas cu acesta până la moartea lui, în 1583. Când Bourke a murit, ciocnirile lui Grace cu englezii au începu să se intensifice, fiul ei Tibbot fiind capturat la un moment dat de către aceştia. Aceasta a fost nevoită să se întâlnească cu regina Elisabeta I pentru a-i negocia eliberarea, punându-şi în joc puterea şi flota şi acceptând să lupte contra duşmanilor reginei.

    Acesta a fost, probabil, unul dintre motivele pentru care O’Malley, a fost renegată de isoricii irlandezi, pe lângă comportamentul său neadecvat, care a încălcat orice tradiţie sau obicei social al vremurilor.

  • Cum ajuns să arate staţiunea care pe vremuri era numită de străini “Perla Carpaţilor” – GALERIE FOTO

    În 1873, câştiga medalia de aur la Târgul Internaţional de la Viena. Trei ani mai târziu ridica medalia de argint la Berlin pentru ca în 1878 să obţină diploma de onoare a Târgului Internaţional de la Paris. Astăzi, staţiunea Borsec este în paragină.

    Povestea locului supranumit “Perla Carpaţilor” începe în 1803, atunci când un austria pe nume Valentin Gunther a urmat un tratament la băile termale şi s-a vindecat de o boală considerată incurabilă. Întors la Viena, Gunther îi propune unei rude să facă comerţ cu apă adusă de la Borsec; pentru această afacere, cei doi au arendat localitatea Borsec de la comunele Lazărea şi Ditrău, care erau proprietarele.

    În 1804, membri ai familiei Gunther reuşesc să negocieze un contract valabil timp de 28 de ani şi pornesc construcţia unei fabrici de sticlă, pentru a putea îmbutelia apa. Producţia a început în 1806, an în care au fost îmbuteliaţi peste 3 milioane de litri de apă minerală. Un detaliu interesant: apa îmbuteliată provenea doar de la izvoarele 1 şi 2, iar procesul avea loc doar în zilele cu soare, atunci când presiunea atmosferică era maximă (prin urmare, şi conţinutul de dioxid de carbon era crescut).

    A urmat o perioadă de glorie pentru Borsec, transformată spre sfârşitul anilor 1800 într-o staţiunea luxoasă, cunoscută pentru proprietăţile benefice ale apelor de acolo. În perioada interbelică şi comunistă, Borsecul a continuat să prospere. La mijlocul anilor ’70, în localitatea harghiteană erau peste o sută de unităţi de cazare. Astăzi, au rămas mai puţin de zece.

    Momentul revoluţiei a fost momentul în care Borsec a început să se stingă. Privatizările din anii ’90  au fost făcute în grabă, fără să se dea atenţie cui şi în ce condiţii sunt vândute spaţiile. În doar câţiva ani, “Perla Carpaţilor” şi-a pierdut toată strălucirea.

    Lovitura de graţie a fost dată de închiderea bazei de tratament balnear din 2001, moment în care localitatea şi-a pierdut statutul de staţiune balneo-climaterică primit în 1953, dar şi pe cel de staţiune turistică de interes naţional, iar vilele au început să se degradeze, ducând la “un aspect estetic dezolant”, unul dintre punctele slabe trasate în interiorul Agendei Locale din 2005, valabil, se pare, şi pentru 2012.

    LOCUL DIN ROMÂNIA CARE I-A ATRAS PE CEI MAI BOGAŢI AUSTRIECI – GALERIE FOTO

  • Povestea oraşului care fierbe. Aici temperatura apei din lacuri ajunge şi la 98 de grade Celsius – GALERIE FOTO

    Insula japoneza Kyushu este una dintre cele mai active zone geotermale din lume datorită vulcanului Mt’Aso. Beppu, cel mai important oraş al insulei, a fost fondat în 1924, iar numele este dat de cele opt izvoare geotermale, dintre care 6 sunt situate în cartierul Kannawa, iar alte două în cartierul Shibaseki. Micuţul oraş are în total 2.900 guri de aerisire, pe unde, zilnic,130.000 de tone de apă fierbinte şi aburii se ridică, ceea ce fac ca întreaga aşezare să pară cuprinsă de un imens fum.

    La aceste izvoare termale temperaturile medii sunt cuprinse între 50-99.5°Celsius, iar în afară de turism, acestea joacă un rol extrem de important în viaţa de zi cu zi a locuitorilor oraşului. Aburul degajat fiind utilizat pentru a încălzi apa care este mai apoi livrată prin conducte către locuinţe şi întreprinderi.

    Cel mai spectaculos izvor termal din Beppu este Chinoike Jigoku sau „iazul de sânge „. Culoarea sa portocalie provine din prezenţa oxidului de fier şi a celui de magneziu iar temperatura apei este de 80° Celsius. Un alt loc cu adevărat magnific este şi Umi Jigoku sau „iadul de mare”. Aici, izvorul termal are o culoare asemănătoare mărilor, asta datorită cobaltului prezent în cantităţi extrem de însemnate, şi deşi ar putea părea prielnic pentru o baie fierbinte, nu este deloc aşa; peisajul este într-adevăr minunat, însă temperatura apei este de 98° Celsius.