♦ În decembrie 1998, la numai 34 de ani, Cristian Popa a fost numit viceguvernator al BNR. El făcea parte dintr-o generaţie de economişti care ieşise în faţă la începutul anilor ‘90, imediat după căderea comunismului ♦ Înainte să devină viceguvernator, a fost consilier al guvernatorului BNR Mugur Isărescu şi economistul-şef al Băncii Naţionale ♦ Timp de 16 ani, respectiv 3 mandate, a ocupat această poziţie fiind, după guvernatorul Isărescu, cel mai cunoscut oficial din România pe pieţele financiare internaţionale ♦ Dacă în prima parte a opiniei dedicată seriei – 30 de ani de sistem bancar în România -, el a vorbit despre politica monetară şi ţintirea inflaţiei, în a doua parte a opiniei vorbeşte despre criza din 2008, cum a acţionat Banca Naţională, cum au fost discuţiile cu FMI şi creditorii internaţiomali, ce a însemnat Iniţiativa de la Viena prin care băncile străine cu operaţiuni în România s-au angajat să nu-şi retragă liniile de finanţare ♦ De asemenea, Popa prezintă încercările BNR de a limita creditarea în valută şi cum au găsit băncile soluţia de a finanţa din străinătate companiile din România ieşind de sub radarul Băncii Naţionale ♦ Când a venit criza şi au apărut insolvenţele, băncile au trimis creditele cu probleme în România ♦ Citiţi astăzi a doua parte a opiniei lui Cristian Popa.
Continuare din numărul trecut
Cristian Popa, viceguvernator BNR:
“Liberalizarea completă a contului de capital (care a survenit odată cu ultima etapă, cea de liberalizare a pieţei monetare, în septembrie 2006), inevitabilă pentru demonstrarea calităţii de economie de piaţă funcţională a României fără de care aderarea la UE în 2007 nu ar fi putut avea loc, a fost însoţită de negocierea în premieră cu Comisia Europeană a introducerii potenţiale a unor clauze de salvgardare activabile de comun acord în cazul unor creşteri substanţiale ale volumului intrărilor de capital de-a lungul unei perioade scurte de timp (risc ce se materializase recent în Ungaria şi în legătură cu care avertizaseră nu numai FMI, dar şi instituţii financiare private de mari dimensiuni), reprezentând un alt tip sui generis de măsuri neortodoxe asociate în sens larg politicii monetare.
Experienţa inovatoare a României în domeniul utilizării instrumentelor macroprudenţiale drept complement al celor tradiţionale de politică monetară se alătură celei a Croaţiei şi evidenţiază o sumă de concluzii.
Eficienţa şi limitele folosirii măsurilor neortodoxe în politica monetară
Folosirea instrumentelor şi-a dovedit eficienţa pe un orizont de timp limitat, de circa 1-2 ani: ponderea creditului în valută în totalul creditului neguvernamental, ajunsă la 64% la sfârşitul anului 2005, a scăzut cu circa 6 puncte procentuale în decursul unui an, în condiţiile menţinerii unei dinamici extrem de alerte a creditării totale (măsura controversată de relaxare a DSTI şi LTV din 2007 a inversat însă tendinţa de reducere a ponderii creditului în valută). Cu toate acestea, procesul utilizării instrumentelor macroprudenţiale a presupus o inovare constantă, măsurile existente fiind ocolite sau devenind relativ rapid poroase.
Consecinţa cea mai nefavorabilă a utilizării acestui tip de instrumente a fost aceea a externalizării pe scară largă a portofoliilor de credite către băncile-mamă din cadrul grupurilor. În primul rând, aceasta a crescut lichiditatea ca parte a finanţării aflate la dispoziţia băncilor locale cu capital majoritar străin, accelerând dinamica acordării de noi credite (preponderent în valută) în condiţiile competiţiei pentru cote de piaţă, şi deci contribuind la agravarea dezechilibrelor macroeconomice existente. În al doilea rând, portofoliile de credite transferate erau de bună calitate, înrăutăţind calitatea agregată a portofoliilor rămase la nivelul băncilor locale. În al treilea rând, deşi expunerile figurau în portofoliile băncilor-mamă, o parte a riscurilor asociate acestora afectau băncile locale care administrau serviciul respectivelor credite. În al patrulea rând, calitatea şi nivelul de detaliu al informaţiilor statistice legate de creditele externalizate au fost substanţial diminuate, creând probleme pentru analizele privind stabilitatea financiară ale BNR. Nu în ultimul rând, după 2008 a avut loc un transfer în sens contrar al anumitor credite externalizate iniţial şi din care o parte ajunseseră neperformante, cu impact negativ asupra lichidităţii bancare şi calităţii portofoliilor subsidiarelor.
Problematica creşterii rapide a creditului neguvernamental în România şi alte economii emergente, precum şi cea a utilizării active a măsurilor macroprudenţiale drept instrumentar complementar măsurilor tradiţionale de politică monetară au făcut obiectul a două conferinţe internaţionale de cercetare pe care le-am organizat în cadrul BNR cu sprijinul Adrianei Marinescu, director al direcţiei de relaţii internaţionale: „Creşterea rapidă a creditului către sectorul privat“, în colaborare cu FMI, 2005 şi „Fluxurile de capital: Provocări pentru politica monetară şi stabilitatea financiară“, 2006 (Popa, 2006; 2007). De asemenea, începând din 2010, mai multe seminarii regionale anuale privind stabilitatea financiară organizate în colaborare cu FMI (inclusiv ultimul dintre cele coordonate de subsemnatul, „Băncile centrale şi politica macroprudenţială“, nov. 2013) au analizat amănunţit această problemă în tematicile abordate.
Gestionarea crizelor şi refacerea accesului la pieţele internaţionale de capital (1999-2004)
Începutul mandatului meu de viceguvernator a avut loc în momentul în care România se confrunta cu două provocări majore: percepţia din partea pieţelor internaţionale a iminenţei încetării de plăţi şi nevoia de restructurare şi asanare a sistemului bancar intern. După crizele asiatică şi rusească (1997-8), instituţiile financiare internaţionale realizaseră nevoia de antrenare a sectorului privat în procesele de finanţare a ajustărilor din economiile cu situaţii greu sustenabile, în acea perioadă începând să fie promovat conceptul de „împărţire a poverii“ (burden sharing). România avea o situaţie dificilă, confruntându-se cu un vârf al restituirii datoriei externe în lunile mai-iunie 1999, în timp ce rezerva valutară cunoscuse reduceri importante după 1997 ca urmare a intrărilor de capital diminuate şi a creşterii aversiunii faţă de risc a pieţelor pe fundalul crizelor amintite.
Din grupul de ţări cărora urma să le fie aplicat conceptul de împărţire a poverii făceau parte, pe lângă România, şi Ucraina, Pakistan şi Ecuador. Deşi conceptul de burden sharing avea fundamente solide, el evoluând într-o realitate a sistemelor financiare din ziua de azi, explicaţiile guvernatorului Isărescu şi ale subsemnatului pentru multipli interlocutori pe acest subiect au fost că România nu are o problemă de solvabilitate, ci constrângeri temporare de lichiditate generate în parte ca reacţie negativă a sectorului privat la implicarea sa necondiţionată în burden sharing, economia putând gestiona în bune condiţii problema restituirii datoriei externe întocmai şi la timp chiar în condiţiile unei rezerve internaţionale reduse.
Soluţia care a reieşit din discuţiile cu FMI a fost aceea a demonstrării existenţei accesului la pieţele şi investitorii internaţionali pentru reînceperea acordării accesului deplin la tranşe. Ea s-a realizat prin cele două împrumuturi club din 1999, reunind băncile străine cu prezenţă şi activitate în România. Un roadshow a fost întreprins în Europa şi SUA în septembrie-octombrie 1999 (după ce România achitase în bune condiţii cele două emisiuni de obligaţiuni samurai ajunse la scadenţă, rămânând însă cu un nivel foarte scăzut al rezervei), dar a generat doar o cerere minoră şi cu randamente exagerate (a căror acceptare ar fi avut un rol negativ de semnal) pentru noi obligaţiuni suverane, neconcretizându-se într-o emisiune de titluri.
Circumspecţia sectorului privat legată de parcursul dificil al României nu a dispărut însă cu uşurinţă, în ciuda începerii după 1999 a redresării rezervei internaţionale şi a reluării creşterii economice. La nenumăratele întâlniri avute împreună cu guvernatorul Isărescu cu bănci de investiţii, investitori instituţionali, reprezentanţi ai instituţiilor financiare internaţionale, ai băncilor centrale şi ministerelor de finanţe din diverse ţări, întrebarea ce revenea constant în 1999 era „când faceţi default?“. Chiar şi după repetarea argumentată că acest scenariu este exclus, România având deja experienţa negativă a lipsei pentru mai mulţi ani a accesului la pieţe după 1982, chestiunea revenea obsesiv, însoţită uneori de oferte de restructurare ce au fost de asemenea refuzate.
In mod interesant, a doua parte a anului 1999 a fost poate mai plină de provocări decât prima, în ciuda depăşirii cu bine a rambursărilor masive şi apropiate în timp ale datoriei externe. Al doilea împrumut club încheiat cu băncile locale cu capital majoritar străin a fost obţinut după negocieri mai intense şi mai dificile decât în cazul primului acord de acest fel (în câteva cazuri fiind nevoie de prezentări pe care le-am făcut personal în faţa boardurilor şi membrilor conducerilor executive ale băncilor respective la sediile lor centrale din străinătate).
Acestor îngrijorări ale pieţelor internaţionale BNR le-a răspuns printr-o sumă de acţiuni, unele dintre acestea cu bătaie lungă. Comitetul de lichiditate al BNR avea întruniri zilnice, dată fiind situaţia complexă a furnizării lichidităţii necesare sistemului bancar, unde prezenţa băncilor cu probleme afecta randamentele. Comunicarea sistematică, transparentă şi frecventă cu pieţele, inclusiv în afara momentelor de lansare de noi obligaţiuni suverane, a început în acea perioadă şi s-a menţinut pe termen lung. Mai mult, decizia guvernatorului privind răscumpărarea de pe piaţa secundară a unei părţi a obligaţiunilor samurai care se tranzacţionau înainte la preţuri forte scăzute a dat un semnal puternic de afirmare a solvabilităţii suverane (generând de asemenea un profit important, care a servit refacerii mai rapide a rezervei internaţionale).
Nevoia de recâştigare şi menţinere a accesului pe pieţele internaţionale de capital
Concluzia cea mai importantă a traversării anilor dificili 1998-9 a fost aceea a nevoii de recâştigare şi menţinere în permanenţă a accesului la pieţele financiare internaţionale ca bun public inclusiv pentru sectorul privat emergent în economia naţională, în cadrul unui parcurs de-a lungul căruia urmau să fie făcute eforturi de a comprima progresiv randamentele în condiţiile prelungirii treptate a scadenţelor, prin acceptarea doar a unei părţi a suprasubscrierii la fiecare emisiune.
Procesul a început cu emisiunea pe pieţele externe de obligaţiuni suverane cu scadenţă de 3 ani în septembrie 2000, pregătită de Valentin Lazea (pe atunci secretar de stat la Ministerul Finanţelor) cu sprijinul subsemnatului, emisiune suprasubscrisă substanţial şi care a fost majorată cu 50% faţă de suma avută în vedere iniţial. A urmat rapid prima emisiune pe 5 ani, unde lansarea a avut loc de asemenea cu suprasubscriere în ciuda proximităţii sale faţă de alegerile generale din România, iar reuşita redeschiderii acestei emisiunii (una din puţinele făcute de-a lungul timpului, pentru a nu dilua motivaţiile de participare iniţială substanţială ale investitorilor privaţi) în ianuarie 2001, în condiţiile unei noi administraţii, s-a bazat pe consensul larg de care beneficia Strategia de dezvoltare economică pe termen mediu ca element de parcurs al demarării negocierilor de aderare la UE.
Au urmat în 2001-3 alte emisiuni cu scadenţe de 7-10 ani şi randamente în descreştere progresivă, argumentul încrederii manifestate de pieţele internaţionale prin suprasubscrierea emisiunilor şi buna tranzacţionare pe pieţele secundare a obligaţiunilor suverane româneşti fiind utilizat drept element de presiune constructivă şi în discuţiile constante pe care le-am purtat cu agenţiile de rating, unde primul calificativ de investment grade pentru România a fost obţinut din partea Fitch în 2004.
BNR a acordat consultanţă Ministerului de Finanţe în acest demers, guvernatorul Isărescu, pe lângă participarea personală la unele dintre aceste prezentări, desemnându-mă drept reprezentant al BNR în echipele de roadshow. Am avut astfel privilegiul de a fi singurul participant constant la toate emisiunile de obligaţiuni suverane ale României pe pieţele externe care au avut loc de-a lungul mandatelor la banca centrală. În acelaşi timp, BNR a pledat mereu pentru prudenţă în validarea suprasubscrierilor, pentru abordarea în paşi, dar şi pentru prezenţa continuă în discuţii a perspectivei pe termen mediu şi lung a serviciului datoriei publice externe (dimensionat în funcţie de dinamica deficitului extern şi a volumului şi structurii stocului existent al datoriei publice, inclusiv în ceea ce priveşte denominarea acesteia), în încercarea de a evita momente de tensiune cum au fost cele din 1998-9. Mai mult, prezentările din cadrul roadshow-urilor au evidenţiat şi opinia independentă a BNR asupra riscurilor sau neajunsurilor din mixul de politici macroeconomice, cum ar fi prociclicitatea politicilor fiscală şi de venituri din perioada premergătoare declanşării crizei financiare globale, ceea ce a contribuit la credibilitatea demersului României.
În scopul îmbunătăţirii transparenţei, comparabilităţii şi credibilităţii datelor statistice naţionale, BNR a participat şi la efortul de aderare la standardul general de diseminare a datelor (GDDS), precum şi la standardul special de diseminare a acestora (SDDS) ale FMI.
În plus, BNR a participat în 2005-7 la discuţiile cu Banca Mondială, BERD şi BEI în vederea emiterii de obligaţiuni denominate în lei ale acestor instituţii. Am sprijinit aceste eforturi inclusiv pentru că prezenţa unor instrumente în lei emise de instituţii cu rating AAA ajuta la prelungirea curbelor de randament în monedă naţională, precum şi la o ancorare a acesteia faţă de dobânzi mai scăzute, creându-se astfel premisele unei eventuale reduceri graduale a costului capitalului pe piaţa internă.
Gestionarea crizelor: traversarea perioadei crizei financiare globale şi anii imediat următori
Momentul declanşării crizei financiare globale a prins România într-o situaţie dificilă din punct de vedere al deficitului fiscal structural şi al deficitului extern considerabil. Chiar dacă gradul relativ mai redus al deschiderii externe a economiei în raport cu cel al ţărilor din grupul de comparaţie părea să ofere o anumită amortizare, efectele crizei s-au făcut simţite prin revizuirea rapidă în scădere a rating-urilor de ţară, lipsa accesului la pieţele internaţionale şi creşterea dramatică a primelor de risc ataşate regiunii (spreadul CDS la 5 ani ajungând la circa 750 puncte de bază în aprilie 2009 în cazul României), toate asociate unei cvasiopriri bruşte a intrărilor de capital privat.
În aceste condiţii, BNR a acordat atenţie injecţiilor de lichiditate, care au avut loc în permanenţă, dar şi în mod dozat, cu scopul menţinerii funcţionalităţii instituţiilor pieţei, dar şi cu evitarea validării poziţiilor lungi pe euro. Deşi BNR avertizase în numeroase rânduri înaintea declanşării crizei asupra nevoii de asigurare a colateralului necesar accesului la facilităţile permanente ale băncii centrale sau pentru participarea la operaţiuni de piaţă cu furnizare de lichiditate (cel mai recent în cadrul unui seminar din aprilie 2008, unde Dorina Antohi, directorul direcţiei de politică monetară a făcut o prezentare amănunţită asupra acestei cerinţe în faţa reprezentanţilor băncilor comerciale), poziţia îndelungată de debitor net a BNR (inversată brusc în 2008), absenţa colateralului bancar în volumele necesare sau reticenţa în utilizarea facilităţii de creditare (Lombard) datorată unei posibile percepţii reputaţionale negative asupra băncilor respective au condus temporar la o situaţie tensionată pe piaţă.
A devenit rapid clară nevoia României de a apela la finanţarea oficială externă. La sfârşitul lunii februarie şi începutul lui martie 2009 am condus o echipă a BNR şi Ministerului de Finanţe care a avut la Bruxelles si Washington discuţii asupra unei forme preliminare a acordului de împrumut cu FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială, BERD şi BEI, acord prevăzut pe doi ani pentru a putea asigura finanţarea necesară în condiţiile creşterii numărului ţărilor ce negociau în paralel acorduri de asistenţă şi al incertitudinii cu privire la momentul redeschiderii accesului economiilor emergente vulnerabile pe pieţele internaţionale de capital (pe lângă resursele limitate de care dispuneau la momentul respectiv FMI şi CE).
Două elemente de noutate, printre altele, au fost discutate în cadrul conturării acordului. Primul s-a referit la dorinţa atât a României, cât şi a FMI şi Comisiei Europene de a preveni o erodare a finanţării oficiale acordate prin restituirea anticipată a liniilor de credit dintre băncile mamă şi subsidiare, ceea ce ar fi determinat o contracţie şi mai severă a creditării decât cea anticipabilă ca rezultat al dezintermedierii inevitabile după o criză financiară, precum şi o agravare sau prelungire a recesiunii.
S-a ajuns astfel la configurarea Iniţiativei de la Viena (la a cărei pregătire conceptuală participasem deja din ianuarie ca reprezentant informal desemnat de BNR) ca acord voluntar între principalele 9 grupuri bancare europene cu subsidiare în România (reprezentând circa 90% din diversele metrici ale sectorului bancar) şi instituţiile financiare internaţionale creditoare, alături de băncile centrale din ţările de origine şi cele gazdă, cu scopul prevenirii unei dezintermedieri financiare rapide şi dezordonate. Acordul a fost încheiat la 26 martie 2009, România devenind ţara-pilot a acestei platforme public-private, din partea BNR participând la semnare prim-viceguvernatorul Florin Georgescu şi subsemnatul. Succesul ei s-a tradus prin menţinerea expunerilor la un nivel de 95% sau peste în 2011 comparativ cu poziţia agregată iniţială (cu creşterea însă în mod semnificativ a expunerii faţă de instrumentele suverane, care a contrabalansat reducerea creditului neguvernamental), în timp ce finanţarea de la băncile-mamă şi mai ales aportul de capital al acţionarilor băncilor româneşti cu capital străin au continuat, nefiind nevoie de nici o intervenţie în sistemul bancar cu folosirea fondurilor publice. Mai mult, grupurile bancare însele, iniţial oarecum reticente, au găsit un beneficiu în participarea la forumurile Iniţiativei, acestea oferind o sursă de informaţie legată de condiţiile pieţei şi poziţiile competitorilor, precum şi oportunitatea unui dialog multilateral cu instituţiile oficiale.
Al doilea element a fost includerea în acordul cu FMI a posibilităţii de refinanţare în alte monede a creditelor în valută existente, cu condiţia acordului voluntar de partea debitorului şi a creditorului. Aceasta a contribuit la reducerea semnificativă în anii de după 2009 a stocului de credite denominate în franci elveţieni până în momentul aprecierii bruşte a acestei monede din ianuarie 2015, diminuând riscurile la adresa stabilităţii financiare induse de existenţa lor în comparaţie cu situaţiile din alte ţări (Austria, Ungaria, Croaţia, Polonia).
După declanşarea crizei financiare globale, stabilitatea financiară a căpătat o mai mare vizibilitate ca obiectiv al băncii centrale, alături de cel primordial al stabilităţii preţurilor. Procedura de testare periodică la stress a băncilor fost făcută mai cuprinzătoare, inclusiv prin testarea la stress a lichidităţii băncilor (BNR fiind una din băncile centrale pionier în acest domeniu), unde asistenţa tehnică acordată de FMI s-a dovedit extrem de utilă. Pe lângă aportul de capital suplimentar deja menţionat, monitorizarea constantă a băncilor româneşti şi dialogul pe probleme de reglementare, supraveghere şi stabilitate financiară cu alte bănci centrale şi IFI-uri (în parte şi prin intermediul Iniţiativelor de la Viena 1 şi 2, dar şi în marja reuniunilor BCE, CERS şi BRI) au permis contracararea riscurilor de contagiune în privinţa băncilor cu capital majoritar provenind din ţările zonei euro afectate de criză (şi în special pentru subsidiarele grupurilor bancare din Grecia). Merită aici şi menţionarea consultărilor informale pe care le-am avut cu Andrew Bailey, actualul guvernator al Băncii Angliei (pe atunci viceguvernator) în legătură cu experienţa lor în rezolvarea funcţională a băncilor cu capital cipriot aflate în dificultate în 2012-13.
Iniţiativa de la Viena 2.0 a apărut ca urmare a nevoii tot mai vizibile de a discuta şi armoniza poziţiile reglementatorilor şi supraveghetorilor bancari din ţările de origine şi cele gazdă, ambele informate de opiniile grupurilor bancare cu activitate transfrontalieră. Ulterior, eforturile platformei au încorporat bunele practici în rezoluţia expunerilor neperformante, instrumentele financiare ale IFI, finanţarea inovaţiei, uniunea bancară şi cea preconizată a pieţelor de capital, etc.
Armonizarea eforturilor BNR cu activitatea instituţiilor UE şi elemente perene de construcţie instituţională
Perspectiva aderării la UE a influenţat major activitatea BNR. încă din 1998, din poziţia de consilier al guvernatorului, am alcătuit la solicitarea CA o listă prospectivă de probleme şi domenii de negociere. Ele s-au conturat cu mai multă claritate odată cu recomandarea din 1999 a Comisiei Europene cu privire la începerea oficială a negocierilor de aderare, demarate în 2000.
Începând cu anul 2000, BNR a beneficiat de două acorduri de twinning PHARE succesive încheiate cu Banca Franţei, Banca Italiei, Banca Olandei şi Banca Portugaliei şi care vizau adoptarea bunelor practici ale băncilor centrale din UE în majoritatea domeniilor de activitate ale BNR, subsemnatul fiind contrapartea BNR pentru gestiune cotidiană şi evaluare periodică. La acestea s-a adăugat şi vizita făcută la iniţiativa guvernatorului Isărescu de o echipă a BNR la Banca Portugaliei în aprilie 2004, făcând un schimb de experienţă aplicat, inclusiv în privinţa organizării interne a gestionării afacerilor europene, a organizării unui site secundar operaţional în condiţii de criză şi care să asigure continuitatea activităţii băncii centrale, etc.
În decembrie 2003, în cadrul unei conferinţe la Banca Naţională a Austriei, am prezentat o schiţă a unui potenţial calendar de adoptare la euro în cazul României, care echilibra nevoia de a comprima perioada interimară în scopul menţinerii disciplinei fiscale şi a creării de motivaţii pentru punerea în practică a reformelor structurale (acţionând astfel ca ancoră a procesului) cu recunoaşterea unor cerinţe de timp pentru reducerea inflaţiei şi a nivelului dobânzilor şi stabilizarea cursului real de echilibru în urma procesului de convergenţă, alături de durata necesară inerentă efectuării transformărilor. La discuţia din CA, guvernatorul Isărescu a susţinut abordarea, subliniind însă că mai realistă ar fi o perioadă interimară de 4-5 ani, care să maximizeze probabilitatea rămânerii ulterioare în mecanismul ERM2 pentru durata minimă de 2 ani prevăzută în TFUE. Această abordare a fost dezvoltată şi rafinată suplimentar în cadrul notei prezentate de subsemnatul în CA al BNR în august 2006 şi reprezintă o continuitate de perspectivă în modul de abordare de către BNR al adoptării monedei unice europene.
În 2003-4 am coordonat Grupul de Lucru pentru Transpunerea Acquisului Comunitar în proiectul de Statut al BNR, unde prioritate au avut-o calificarea stabilităţii preţurilor drept obiectiv fundamental al BNR şi consacrarea legislativă a independenţei de obiectiv, funcţionale şi financiare a băncii centrale.
Dintr-o instituţie beneficiară de asistenţă tehnică, BNR a devenit tot mai des una furnizoare de asemenea transfer de cunoştinţe. La solicitarea BCE, am fost consultant pentru problemele reformei sectorului financiar în Egipt (iulie 2007), iar mai mulţi colegi din BNR au oferit asistenţă tehnică în cadrul proiectelor PHARE pe probleme de reglementare, supraveghere, organizarea testării la stress, etc. băncilor centrale din Republica Moldova şi mai multe ţări din Balcanii de vest.
O preocupare a perioadei postcriză a fost şi cea a susţinerii unei abordări echilibrate a taxării tranzacţiilor financiare în contextul pachetului de reforme ale reglementării şi supravegherii sectorului financiar la nivel european şi internaţional. Pe lângă sprijinirea reformelor propuse şi reiterarea nevoii ca ele să aibă cuprindere globală pentru asigurarea tracţiunii (şi a evitării arbitrajului de jurisdicţie), atât guvernatorul Isărescu cât şi subsemnatul am avut discuţii numeroase la nivelul BCE, al Comitetului Economic şi Financiar, precum şi în cadrul reuniunilor informale ale ECOFIN despre nevoia de a evita o abordare a taxării tranzacţiilor financiare care să ducă în cele din urmă la reflectarea costurilor acestora în costuri mai ridicate ale creditelor şi remunerări mai scăzute ale depozitelor bancare, mai ales în economii emergente unde prezenţa derivatelor, precum şi utilizarea instrumentelor financiare străine erau marginale.
Odată cu începerea exerciţiilor anuale de testare la stress la nivelul UE, am pregătit teste granulare asupra băncilor româneşti cu capital străin ce erau parte a grupurilor potenţial vulnerabile la nivel agregat în cadrul Uniunii Europene, participând împreună cu colegii de la Stabilitate financiară şi Comunicare la teleconferinţele Autorităţii Bancare Europene pentru a putea comunica în timp real date despre capitalizarea, lichiditatea şi rezilienţa instituţiilor bancare din aria de reglementare şi supraveghere ale BNR.
În 2012, imediat după apariţia documentelor Comisiei Europene privind uniunea bancară, am prezentat CA al BNR un proiect de poziţie faţă de această propunere, susţinând avantajul de colaborare strânsă încă dinaintea adoptării euro, dat fiind nivelul semnificativ al capitalurilor din zona euro în sistemul bancar românesc şi avantajul de a putea primi în mod nemediat informaţii şi prezenta puncte de vedere ale unei ţări gazdă. În acelaşi material am susţinut de asemenea că, pentru un teren de joc nivelat, băncile cu capital majoritar autohton ar trebui să nu fie dezavantajate prin comparaţie cu subsidiarele grupurilor bancare din zona euro în privinţa accesului la lichidităţi în euro, sugerând soluţia unui aranjament de tip repo între BNR şi BCE care să devină activ doar în condiţii de stres financiar sever, permiţând BNR să nu diminueze rapid rezervele internaţionale într-o situaţie de criză prin oferirea de sume în euro prin swap cu lichiditatea în lei potenţial solicitată de bănci.
Nu în ultimul rând, trebuie menţionată utilitatea Programului de formare a tinerilor specialişti, demarat în 2000-1 şi prin care o bună parte a tinerilor cu pregătire şi abilităţi deosebite au fost recrutaţi în BNR. Am asigurat coordonarea acestui program de-a lungul mandatelor la BNR, recrutând o bună parte a noii generaţii de experţi ai BNR, ale căror cariere au avansat rapid. Alţii au lucrat doar o perioadă în banca centrală, cu rezultate excelente – deşi pentru BNR a fost o pierdere, este important de remarcat că mulţi foşti colegi angajaţi prin acest program lucrează în prezent în instituţii prestigioase, private sau publice, din ţară sau străinătate. I-aş aminti aici pe Adrian Codirlaşu, Dan Bucşa, Nicolae Alexandru Chideşciuc, Horia Braun, Adrian Trandafir şi mulţi alţii.
Transformarea BNR de-a lungul perioadei amintite a fost una de profunzime şi continuitate. Pe lângă consecvenţa demersului său, în consonanţă cu abordările europene, traversarea mai multor perioade dificile de sorginte diferită (cerând de fiecare dată agilitate, răspuns rapid, ca şi pregătirea ieşirii din gestiunea de criză) s-a produs în condiţiile în care banca şi-a menţinut perspectiva pe termen mai lung. Rezilienţa instituţiei se bazează pe calitatea echipelor sale şi va fi crucială în navigarea cu succes a perioadelor cu riscuri complexe şi incertitudini ce se prefigurează inclusiv pe plan internaţional.”
Referinţe
Agenor, Pierre-Richard şi Luiz Awazu Pereira da Silva – „Integrated inflation targeting – Another Perspective from the Developing World”, BIS/CEMLA, 28 februarie 2019
Bank for International Settlements – ”Monetary Policy Frameworks in EMEs: Inflation Targeting, the Exchange Rate and Financial Stability”, Annual Economic Report, 30 iunie 2019, pp. 31-53
Pereira da Silva, Luiz Awazu – ” Towards an Integrated Inflation Targeting Framework in middle-Income Countries: A research Agenda”, keynote speech, 2nd ECBN Policy Research Conference on “Macroprudential Instruments and Financial Cycles”, Ljubljana, 29 septembrie 2016
Popa, Cristian – “Dezvoltări recente în domeniul politicilor monetare ale economiilor de piaţă dezvoltate şi importanţa lor pentru economiile în tranziţie”, în: Economica, no.2, 1996, SOREC, Bucureşti
Popa, Cristian – Dezvoltări conceptuale şi empirice la nivelul politicii monetare contemporane, teză de doctorat, mimeo, ASE, Bucureşti, iulie 1997
Popa, Cristian – „Ţinte alternative în orientarea politicii monetare”, în: Caiete de studii nr. 9, mai 2000, Banca Naţională a României, Bucureşti
Popa, Cristian – „Ţintirea directă a inflaţiei – o nouă strategie de politică monetară: cazul României” (coordonator), în: Caiete de studii nr. 10, aprilie 2002, Banca Naţională a României, Bucureşti
Popa, Cristian – „Next Steps for Romania Towards the Euro: A (Mainly) Exchange Rate-Based Perspective”, prezentare la conferinţa Transition: Past, Present, Future, 50th Anniversary of the East Jour Fixe, Oesterreichische Nationalbank, Viena, decembrie 2003
Popa, Cristian – „CEEC Financial Sector Issues and Macroeconomic Policy: a Perspective from Across Countries”, în: Financial Development, Integration and Stability: Evidence from Central, Eastern and South-Eastern Europe (Liebscher, Klaus, Josef Christl, Peter Mooslechner şi Doris Ritzberger-Grünwald, eds.), Edward Elgar, Cheltenham, UK/ Northampton, MA, USA, 2006, pp. 70-80
Popa, Cristian – „Fast Credit Growth and Policy Response: The Case of Romania”, în: Rapid Credit Growth in Central and Eastern Europe. Endless Boom or Early Warning? (Enoch, Charles şi Inci Ötker-Robe, eds.), Palgrave Macmillan/IMF, Basingstoke, Hampshire, UK/New York, NY, USA, 2007, pp. 214-228
Popa, Cristian – ”Some Post-Crisis Challenges for the New(ish) EU Member States”, prezentare susţinută la Seminarul pe problemele economiei politice a pieţelor financiare, European Studies Centre, St Antony’s College, Oxford University, 18 noiembrie 2013
► Cristian Popa a fost consilier al guvernatorului BNR şi economist-şef între aprilie-decembrie 1998. Între decembrie 1998 şi octombrie 2014, a avut trei mandate de viceguvernator şi membru al Consiliului de Administraţie al BNR, coordonând direcţiile de politică monetară, studii economice, modelare şi prognoze macroeconomice, relaţii internaţionale şi stabilitate financiară l Pe lângă poziţiile de vicepreşedinte al Comitetelor de Politică Monetară şi Supraveghere ale BNR, a condus Grupul de Lucru pentru Ţintirea Inflaţiei, fiind şi supleant/persoană de însoţire a guvernatorului BNR în Consiliul General al BCE, membru al Comitetului pentru Relaţii Internaţionale al BCE, membru al Comitetului Economic şi Financiar şi persoană de însoţire la Consiliul General al CERS, precum şi guvernator supleant din partea României la Banca Mondială. A răspuns de asemenea din partea BNR de coordonarea relaţiilor cu instituţiile UE, interacţiunile cu instituţiile financiare internaţionale, precum şi de dialogul cu băncile de investiţii şi agenţiile de rating.
► În perioada martie-iulie 2016 a fost vicepreşedinte al Băncii Europene de Investiţii şi membru al Comitetului de Direcţie, având responsabilitate pentru activităţile de evaluare şi studii de impact, cercetarea economică privind situaţia macroeconomică, politicile monetare, testarea la stress, relaţiile BEI cu BCE, CERS, BRI, OCDE, OMC şi think tankuri, precum şi pentru operaţiunile din România, Bulgaria, Macedonia de Nord, ţările AELS şi cele legate de strategia Mării Negre.
► Ulterior, a fost consultant principal pentru pregătirea creării băncii de dezvoltare în România, precum şi co-coordonator al evaluării implementării Planului Junker în statele membre ale UE din Europa Centrală şi de Est.
Din ianuarie 2020, este consilier principal (senior advisor) al Comitetului de Coordonare (Steering Committee) al Iniţiativei de la Viena.
Descrierea inovaţiei: 
Elementul de noutate:
Digital Lending:
• Numărul de tranzacţii prin George a crescut cu 112% în primele nouă luni 2020 comparativ cu aceeaşi perioadă din 2019.
