BusinessMagazin

Tag: sua

  • Jungla urbana la inaltime

     

    istoriC: Linia de tren care se intinde de-a lungul Cartierului de Vest din Manhattan pana aproape de fluviul Hudson, construita pentru trenuri de marfa in anii ‘30, a fost dezafectata in anii ‘80 si propusa spre demolare de catre primarul Rudolph Giuliani in 1999. A fost salvata de un grup de initiativa, Friends of the High Line, ai carui fondatori constatasera ca locul s-a transformat intr-o veritabila jungla urbana.
     
    PARC: La vara urmeaza sa fie inaugurata, in urma unei investitii de 170 de milioane de dolari, High Line Park, o pasarela la inaltime amenajata de arhitectul peisagist olandez Piet Oudolf si de firma newyorkeza de arhitectura Diller Scofidio Renfro. Vizitatorii vor putea ajunge in noul parc prin niste intrari de sticla, de unde vor fi transportati cu lifturi.
     
    TERASA: Intre strazile 14 si 15, pasarela va face loc unei terase pe doua niveluri, prevazuta cu banci, ce va oferi o priveliste superba la fluviul Hudson, iar sectiunea dintre strazile 15 si 16 va deveni un spatiu dedicat artei. 

     

  • Traiasca Obama Girl

    Audienta inregistrata online de depunerea juramantului de catre presedintele american a aratat ca televiziunea a pierdut cota de piata in favoarea internetului, pentru ca acesta din urma ofera avantajul pretios al interactivitatii, conchide Rich Greenfield, analist la compania de cercetare de piata Pali Capital. Cei care au vazut online evenimentul pe CNN.com au putut folosi site-ul si pentru a-si exprima opiniile si a comunica intre ei, iar aceasta dovedeste o schimbare de esenta a modului cum publicul se raporteaza la oferta media.
     
    Popularitatea pe YouTube a personajului Obama Girl, de pilda, al carei prim clip in care isi canta admiratia fata de candidatul democrat a adunat peste 13 milioane de vizionari si 71.000 de comentarii din 2007 pana acum, denota ca o campanie electorala de forta celei pentru Barack Obama are capacitatea de a stimula migratia spre online a americanilor in cautare deopotriva de divertisment si de posibilitati de a-si exprima public si imediat opiniile despre ceea ce vad. Afluxul celor ce prefera sa vada online evenimente si emisiuni pe care inainte erau obisnuiti sa le priveasca la televiziune influenteaza deja piata publicitatii.
     
    Cei ce au cumparat reclame online in 2007 au cheltuit 21 de miliarde de dolari (16,3 miliarde de euro), mai exact 8% din totalul sumelor alocate pentru publicitate, in timp ce consumatorii de media au alocat 29% din timpul lor liber internetului, potrivit companiei de cercetare si consultanta Magid Advisors. Expertii cred ca recentele restructurari de operatiuni la nivelul ABC, NBC, Fox sau CBS ar putea sustine televiziunea clasica in raport cu concurenta online, insa va mai fi nevoie de timp pentru ca investitiile in new media si schimbarea modelului de business sa-si arate efectele.

  • Poate salva Barack Obama America?

     

    O tanara din Chicago pe nume Annie, pe care am cunoscut-o intr-o retea sociala online, se amuza pe seama spuselor lui Meghan, una din fiicele lui John McCain, cum ca tatal ei are in realitate mai multa priza la tineri decat Barack Obama, desi multa lume il place pe acesta din urma numai fiindca e “dragut” si “sexi”. Stiind ca Annie tine cu Obama, am intrebat-o daca declaratia lui Meghan nu cumva poate sa aiba un efect opus, adica sa jigneasca un electorat democrat care se intemeiaza tocmai pe ideea ca atractia lui Obama sta, dimpotriva, in calitatile lui intelectuale superioare celor ale adversarului. Spre surprinderea mea, Annie a raspuns: “Ma intreb daca Obama ar fi unde e acum daca ar fi fost mai scund, mai gras si mai putin atragator. Cred ca nu. Poate nu ne place asta, dar infatisarea conteaza”.

    Intamplarea a facut ca de atunci (era luna mai) sa mai intru doar foarte rar in reteaua respectiva. Saptamana trecuta am regasit-o pe Annie, cu cont pe site-ul lui Barack Obama, foarte mandra ca reusise sa stranga 1.200 de dolari pentru campania candidatului ei preferat, inclusiv din vanzarea unor cercei din margele inchipuind desenul logo-ului rotund al campaniei lui http://my.barackobama.com/page/outreach/view/main/obamabling) si explicand cuiva, cu admiratie, despre “frecventa hipnotica din vocea lui Obama, care ii vrajeste pe ascultatori” chiar daca nu inteleg sau nu urmaresc atent ceea ce spune de fapt.

     
    In chip de acuzatie, o astfel de afirmatie a fost reluata in diverse moduri de tabara contracandidatului republican John McCain, cu incheierea ca nu avem de-a face decat cu un Obama creatie de marketing politic, lipsit de idei reale cu care sa guverneze, lipsit de experienta guvernarii (desi il are in spate pe veteranul Joseph Biden) si avand de partea sa doar o campanie de imagine, care a prins mai ales la tineri, sensibili la exploatarea intensa a internetului de catre tabara democrata, si la electoratul usor de emotionat, dornic pur si simplu de o personalitate carismatica, in stare sa dea impresia ca poate scoate America din multiplele crize cu care se confrunta acum.
     
    Republicanii s-au mirat cum de poate avea priza la public, intr-o perioada de recesiune care abia a inceput si intr-o epoca in care disparitatile sociale sunt atat de pronuntate in SUA, un candidat care isi permite sa arunce in jur de 4 milioane de dolari numai pentru un film electoral de jumatate de ora. Cele 4 milioane au venit intr-o campanie electorala care a urcat inca o data stacheta in materie de fonduri cheltuite; un blogger de la New York Times nota ca 5,3 miliarde de dolari, cat a calculat Centrul pentru Politici Responsabile ca s-au cheltuit de la inceputul campaniei, din ianuarie 2007 (din care 2,4 miliarde numai pentru campania prezidentiala) pana la 31 octombrie 2008, inseamna echivalentul unui pachet consistent de stimulente pentru economie. Obama a strans 639 de milioane de dolari (gratie capacitatii extraordinare de mobilizare a micilor contribuitori, inclusiv prin internet, dar si unor donatori cu nume asa de dragi opiniei publice, ca Goldman Sachs, JP Morgan sau Citigroup), pe cand McCain a strans doar 360 de milioane. Si tot Obama, in aceste conditii, e preferatul publicului american si al celor mai importante ziare din tara?
     
    Pe de o parte, raspunsul e simplu si sta in nevoia de schimbare dupa opt ani de administratie republicana neintrerupta, ale carei erori in materie de politica economica si esecuri de politica externa n-au putut sa fie puse la indoiala nici macar de tabara republicana, din moment ce atat McCain, cat si tovarasa sa de campanie Sarah Palin s-au pozitionat drept critici ai guvernarii Bush (ambii cu faimoasa eticheta de “maverick” – “rebel”). Faptul ca in ultimele saptamani ale campaniei, criza financiara s-a acutizat spectaculos, iar recesiunea a fost confirmata oficial de statistici a jucat in mod evident in favoarea democratilor.

    “Acum, cand bursele au cunoscut cel mai spectaculos crah din istorie, nevoia de schimbare nu mai poate fi cenzurata, iar schimbarea de paradigma economica si sociala e mai bine reprezentata de Obama decat de McCain”, comenteaza pentru BUSINESS Magazin Cristian Parvulescu, presedintele Asociatiei Pro Democratia. Cat despre politica externa, Parvulescu considera ca “falimentul neoconservatorismului obliga SUA la o revizuire a politicii externe, operatiune ce va fi mai simplu de gestionat de democrati decat de republicani” – chiar daca nu se pune problema unei schimbari radicale, ci doar de “adaptare la noul context international”.

     
    Nevoia de schimbare pur si simplu nu explica insa cotele de popularitate ale lui Barack Obama, un candidat cu sanse initial reduse la nominalizare in raport cu Hillary Clinton, care avea de partea ei nu numai o experienta politica mai vasta si un program economic mai coerent, ci si aura creata de amintirea administratiilor Clinton, o perioada in mare parte fasta si in orice caz mult mai relaxata pentru econo­mia americana.

    De partea cealalta, in cazul republicanilor, lucrurile n-au stat prea diferit: multi l-ar fi considerat mai potri­vit pe un Mitt Romney, fost guvernator de Massachusetts, un tip mai tanar si mai aratos decat McCain si cu experienta de business pe deasupra, ca sef al unui fond de investitii de succes. Inca o data insa, toate bune si frumoase daca n-ar fi fost criza financiara, intervenita peste doua razboaie interminabile duse de SUA – genul de conjunctura exceptionala ce reclama solutii exceptionale, incepand cu iesirea in fata a unor figuri neconventionale, poli­­­ti­cieni posesori nu ai unei stiinte de a convinge niste alegatori, ci ai unei arte de a trezi speranta si de a recupera reflexele de mandrie nationala si de incredere in sine ale Americii.

     

  • Criza face viata mai sanatoasa

    Mai multe sinucideri? Mai putini nou-nascuti de sex masculin? Mai putine dureri de spate? Mai multe vanzari de laxative? Graficele de date impanzesc tabloul pe masura ce economistii, psihologii si oamenii de marketing examineaza schimbarile din societate, mari si mici, neglijabile sau traumatizante, care insotesc o economie in suferinta.

    Si cu aceasta varianta aparte de economie cu probleme – o piata de capital volatila, o recesiune globala care pandeste de dupa colt si un public nervos care se intreaba ce urmeaza – schimbarile ar trebui sa fie la fel de vizibile ca profiturile in vremurile bune. Totusi, sa masori schimbarile in societate e una si altceva e sa intelegi cauzele. Dar daca legatura cauzala e greu de prins, in timpul unei recesiuni te poti astepta totusi sa vezi scaderi ale vanzarilor de sucuri, mai multe furturi de masini si melodii cu versuri pline de intelesuri ajungand in varful clasamentelor muzicale.

    Terry F. Pettijohn II, profesor de psihologie la Universitatea Carolina, este unul dintre cei care au observat gusturile oamenilor schimbandu-se in acord cu evolutiile economice. Sa luam frumusetea, spre exemplu. “Ceea ce ni se pare atragator nu este o constanta”, spune Pettijohn, care a studiat cum factorii economici si sociali modeleaza preferintele pentru muzica, sta ruri de cinema si modele Playboy. “Este influenta mediului, a ceea ce se intampla in societate si a ceea ce ne face sa ne simtim mai confortabil in vremurile de restriste.”

    Analizand melodiile care s-au clasat pe primul loc in topul Billboard din 1995 pana in 2003 pentru un studiu care va fipublicat in periodicul Psihologia Muzicii, el a descoperit ca in vremurile nesigure oamenii tind sa prefere melodiile mai lungi, mai lente si cu teme mai de substanta. Genul “Bridge Over Troubled Water” sau “That’s What Friends Are For”, spune el, in timp ce in vremuri bune sunt preferate melodiile mai rapide si mai sprintare, ca “At the Hop” sau “My Sharona”.

    Corelatia nu este insa perfecta. Melodia pe care evaluarile lui Pettijohn o dau drept cea mai fara de inteles, “Macarena”, a fost un hit intr-un an destul de prost. Ipoteza securitatii mediului, pe care au testato el si colegii lui, sustine ca oamenii cauta surse de siguranta suplimentare in timpuri incerte; ea a contribuit la explicarea faptului ca nominalizatele la titlul Playmate of the Year al revistei Playboy din perioade dificile tind sa aiba o infatisare mai matura – adica sa fie mai in varsta, mai masive, mai inalte si cu forme mai putin evidente – decat cele selectate in perioade faste.

    Tot asa, intr-un studiu al starurilor americane de cinema din 1932 pana in 1995, el a descoperit ca actritele cu infatisari mai mature – ochi mici, barbii pronuntate si fete subtiri – sunt mai populare in vremuri grele. Comportamentul la cumparaturi poate fisi el anticipat in functie de ciclurile economice, spune Leo J. Shapiro, care a urmarit comportamentul consumatorilor inca din tineretea sa, de la sfarsitul anilor ’30. “In timpul unei recesiuni cresc vanzarile de laxative, pentru ca oamenii sunt supusi unui stres imens si se constipa”, spune Shapiro, acum director executiv la SAGE, o firma de consultanta din Chicago.

    “In timpul unui boom, vanzarile de deodorante cresc, pentru ca oamenii danseaza mai mult. Cand au mai putini bani, oamenii cumpara bunuri cu un continut mai scazut de apa, mai putin perisabile. In loc de salata si friptura si fructe, ei vor cumpara orez, fasole, cereale si paste. Doar ca de data aceasta, pentru ca pretul pastelor este atat de mare, se cumpara mai mult fasole si orez.”

    Un studiu recent al companiei Nielsen a indicat tutunul, bauturile carbogazoase si ouale ca fiind principalele vulnerabile la recesiune, in timp ce dulciurile, berea si sosul pentru paste se vand bine in continuare. Aproape orice poate fiun indicator economic. In anii ‘20, economistul George Taylor a conceput indexul lungimii fustei, descoperind ca fustele sunt tot mai lungi pe masura ce cresterea economica incetineste.

    Mai nou se vorbeste si de un indice al frizurilor, parul scurt semnaland o scadere a pietei. Depresiunea economica ar putea aduce schimbari semnificative. “O statistica socanta spune ca, spre deosebire de alte vremuri, cu cat urci mai sus pe scara veniturilor, cu atat lucrezi mai multe ore”, spune Dalton Conley, un profesor de sociologie la Universitatea New York. “Din ce in ce mai mult, obiectele care erau de obicei in afara circuitului pietei sunt acum incluse in ea.

    In loc ca mama sau tata sa vina acasa cu cumparaturile de la bacanie, ei iau masa in oras sau fac o comanda la domiciliu.” O perioada de depresiune ar putea aduce, prin urmare, beneficii necontorizate de piata. “Daca oamenii mananca mai putin in oras, PIB o ia in jos”, spune Conley, atentionand ca “totusi nimic din PIB nu reuseste sa surprinda ceea ce castigi daca gatesti si mananci acasa intr-un mod relaxant impreuna cu copiii”.

    Intr-un studiu asupra cultivatorilor de cafea din Columbia, Grant Miller, care preda politici de sanatate la Scoala Medicala Stanford, a descoperit ca rata mortalitatii la sugari si copii scade pe masura ce scad preturile la cafea si a conchis ca aceasta se intampla pentru ca parintii au mai mult timp sa aiba grija de copiii lor. Se pare ca vremurile dificile aduc si o crestere a unor segmente infractionale. “N-am fost niciodata in stare sa descopar legatura dintre crimele violente si economie”, spune Stephen Raphael, profesor de stiinte economice la Scoala de Politici Publice de la Universitatea California, Berkeley, specializat in economia urbana si in piata muncii.

    “Dar exista o legatura cu infractiunile la adresa proprietatii. Cand cresc furturile din locuinte sau de autoturisme, si somajul e in crestere.” Desi asistenta medicala de preventie sufera un recul intr-o economie slabita, unii economisti sustin ca exista si efecte pozitive asupra sanatatii publice. “Oamenii sunt fizic mai sanatosi in perioadele de recesiune”, spune Christopher Ruhm, economist la Universitatea North Carolina din Greensboro.

    “Scade mortalitatea, oamenii fumeaza mai putin, beau mai putin si fac mai multa miscare. Victimele accidentelor rutiere se imputineaza, ceea ce nu e o surpriza, pentru ca oamenii conduc mai putin. Infarcturile scad. Problemele cu coloana vertebrala se reduc. Oamenii au mai mult timp sa pregateasca acasa mese mai sanatoase. Si cand economia slabeste se diminueaza si poluarea.” O astfel de abordare optimista isi are si ea limitele sale.

    “Oamenii sunt mai sanatosi, dar nu si mai fericiti”, spune Ruhm. “Se inmultesc sinuciderile si sanatatea mentala se poate deteriora.” In general, totusi, saracia este asociata cu o sanatate precara. Si fiindca perioadele de declin economic au atat de multe efecte, este adesea imposibil sa-ti dai seama ce mecanism ar putea firesponsabil pentru un anumit rezultat. Unii economisti sunt sceptici cu privire la descoperirile lui Ruhm.

    “Aceasta e o zona foarte complicata”, spune Ralph Catalano, profesor de sanatate publica la Berkeley. “Daca privesti oamenii care anticipeaza adversitatile economice, ingrijorati de perspectiva somajului, unii dintre ei vor cheltui mai putin pe alcool, isi vor asuma mai putine riscuri si vor face mai multe lucruri care le fac bine. Asa ca, in unele locuri, efectul net s-ar putea sa fie mai putini oameni care au afectiuni traumatice acute.

    Dar daca te uiti la cei care chiar si-au pierdut locul de munca sau au dat faliment, acestia sunt mai predispusi sa aiba parte de efectele adverse asupra sanatatii. Cand te apuci sa spui ca ar trebui sa fie mai putini oameni care conduc, prin urmare mai putine incidente in trafic si un aer mai curat, ei, asta e ceea ce eu numesc imaginatie econometrica.”

    Catalano, care a descoperit intr-un studiu recent, bazat pe date culese in Germania, ca o economie slab performanta atrage un declin al nasterilor de sex masculin, a avertizat cu privire la predictiile despre cum va fi modificata societatea de actuala recesiune. “Ce nu stim noi este ce se va intampla mai departe”, spune el. “Nu stim cat de iritabili vor deveni oamenii sau cati dintre ei isi vor pierde locurile de munca. Experienta prin care trecem acum este fara precedent. Ultima data cand am avut acest tip de experienta a fost in anii ‘30 si nu avem date suficiente de atunci.”

    Si Conley s-a referit la Marea Criza de atunci, sugerand ca actuala criza ar putea duce la o America mai echitabila, daca intr-adevar cei bogati sufera cele mai mari pierderi. “1929 a fost apogeul inegalitatii”, spune el. “E ca si cum lucrurile ajung mult prea sus si apoi se pravalesc deodata de acolo.”

  • Senatul american a spus DA planului de salvare propus de Bush

    Chiar daca aprobarea planului de salvare a calmat bursa de la New York, analistii avertizeaza ca popularitatea liderilor americani este in cadere libera. Potrivit postului de televiziune CNN, cu doar o luna inaintea alegerilor prezidentiale, criza de pe Wall Street, aparent calmata de votul din Senat, face pereche de minune cu vidul de putere resimtit la Washington. In ciuda iesirilor repetate la rampa ale presedintelui.

     

    Mai multe amanunte, pe www.protv.ro
     

  • O bula, doua bule, trei bule

     

    Luna trecuta, oricum ati privi-o, a fost extraordinara pentru economia SUA si pentru sistemul sau financiar. Merrill Lynch a fost de acord sa fie cumparata pentru un pret modic, iar Lehman Brothers s-a prabusit pur si simplu. Guvernul federal intentioneaza sa cumpere cu sute de miliarde de dolari instrumente financiare pe care nicio banca nu le vrea. Se pare ca aceasta este cea mai mare interventie fiscala de la Marea Criza, menita sa faca sistemul financiar sa functioneze din nou si sa evite ca o criza a creditului sa trimita economia intr-o adanca recesiune.
     
    In viitorul apropiat, cel mai previzibil rezultat va fi o incetinire a cresterii economice, cu castiguri tot mai firave pentru lucratori, iar pentru investitori profituri dezamagitoare de pe urma portofoliilor de actiuni si a celor imobiliare. Daca si consumatorii incep sa-si reduca cheltuielile alimentate de credite, atunci lucrurile ar incepe sa mearga si mai prost.
     
    Dar, oricat de istorica ar fi fost aceasta luna, exista ceva familiar in ceea ce s-a intamplat. Inca o data, am vazut spargerea unui balon, a unei bule speculative care a fost rezultatul cresterii mult peste valoarea reala a cotatiilor activelor. De cand exista pietele, bule s-au tot format. Si oricand o astfel de bula incepe sa rasufle, de obicei ii trebuie ani ca sa se dezumfle, provocand daune economice imense in acest timp.
     
    Abia acum, spre exemplu, incep sa dispara efectele bulelor din ultimele 15 ani, prima din piata de capital si urmatoarea din real estate. Este usor sa ne gandim la framantarile din piata din ultimele 13 luni ca neavand legatura cu bula bursiera din anii ‘90, care a parut sa se incheie in 2000 si 2001 cu crahul dot-com al “noii economii”. Acel crah a prabusit piata bursiera cu peste o treime, cea mai dramatica scadere de la criza petrolului din anii ‘70. Cheltuielile pentru tehnologizare ale companiilor s-au prabusit, iar somajul a crescut trei ani la rand.
     
    Dar oricat de dramatica a fost, criza dot-com nici macar n-a fost aproape de a sterge excesele anilor ‘90. Intr-adevar, dupa unele dintre cele mai pertinente evaluari, Wall Street-ul de dupa crah arata mai degraba ca fiind intr-o alta bula decat intr-un recul.
     
    La sfarsitul lui 2004, firmele de servicii financiare obtineau 28,3% din totalul profiturilor in America, potrivit portalului Economy.com al companiei Moody’s. Era o pondere ceva mai scazuta decat in anii anteriori, insa dubla fata de castigurile medii ale sectorului financiar din anii ‘70 si ‘80. Pana in 2007, aceasta pondere scazuse destul de putin, pana la 27,4%.
     
    Intre timp, media beneficiilor si a salariilor obtinute de angajatii companiilor de servicii financiare a continuat sa urce si a atins punctul culminant anul trecut. Pentru fiecare dolar platit angajatilor din SUA in 2008, aproape 10 centi s-au dus catre lucratorii din bancile de investitii si alte companii financiare, de la sase sau sapte centi, cat era in anii ‘70 si ‘80. Cum de a fost posibil asa ceva? Pe de o parte, populatia SUA (si a unei mari parti din lumea industrializata) este in curs de imbatranire si a strans rezerve de bani. Aceasta a generat o mai mare nevoie de servicii financiare. In plus, cresterea economica a Asiei si – in anii din urma – cresterea pretului petrolului au oferit guvernelor din lumea intreaga mai multi bani pentru investitii. Multi dintre acesti bani s-au dus spre Wall Street.
     
    Asa se face ca o parte semnificativa din boom-ul financiar pare sa nu aiba legatura cu performantele economice si prin urmare pare nesustenabila. Benjamin M. Friedman, autorul volumului “Consecintele morale ale cresterii economice”, isi aminteste ca, pe cand lucra la Morgan Stanley la inceputul anilor ‘70, rapoartele anuale ale companiei erau pline de fotografii ale fabricilor si ale altor bunuri tangibile. Mai recent, rapoartele anuale de pe Wall Street au tins sa evidentieze insa nu acele companii cu care lucrau grupurile financiare, ci arta finantelor ca scop in sine, prezentand grafice a caror curba ascendenta e menita sa impresioneze si fotografii ale traderilor.
     
    “Mi se pare ca in multe dintre aceste firme munca a devenit tot mai indepartata de activitatile economice propriu-zise”, spune Friedman.
     
    Aceasta ne-ar putea servi ca o metafora pentru cum a ajuns sa se intample actuala criza. Traderii de pe Wall Street au inceput sa creada ca evaluarile pe care ei le atasasera diferitelor tipuri de active erau si rationale, pentru ca, bineinteles, evaluarile fusesera facute de ei. Traderii au feliat ipotecile in bucatele atat de mici, incat au uitat pana la urma ce tranzactionau: contracte bazate pe imprumuturi tot mai riscante. Pe masura ce criza s-a extins, alte imprumuturi au ajuns si ele sa fie neperformante. Hyun Song Shin, economist la Princeton, estimeaza ca pana la acest moment bancile au suportat deja cam o treime din pierderile pe care vor fi nevoite pana la urma sa le accepte.

  • O bula, doua bule, trei bule

     

    Luna trecuta, oricum ati privi-o, a fost extraordinara pentru economia SUA si pentru sistemul sau financiar. Merrill Lynch a fost de acord sa fie cumparata pentru un pret modic, iar Lehman Brothers s-a prabusit pur si simplu. Guvernul federal intentioneaza sa cumpere cu sute de miliarde de dolari instrumente financiare pe care nicio banca nu le vrea. Se pare ca aceasta este cea mai mare interventie fiscala de la Marea Criza, menita sa faca sistemul financiar sa functioneze din nou si sa evite ca o criza a creditului sa trimita economia intr-o adanca recesiune.
     
    In viitorul apropiat, cel mai previzibil rezultat va fi o incetinire a cresterii economice, cu castiguri tot mai firave pentru lucratori, iar pentru investitori profituri dezamagitoare de pe urma portofoliilor de actiuni si a celor imobiliare. Daca si consumatorii incep sa-si reduca cheltuielile alimentate de credite, atunci lucrurile ar incepe sa mearga si mai prost.
     
    Dar, oricat de istorica ar fi fost aceasta luna, exista ceva familiar in ceea ce s-a intamplat. Inca o data, am vazut spargerea unui balon, a unei bule speculative care a fost rezultatul cresterii mult peste valoarea reala a cotatiilor activelor. De cand exista pietele, bule s-au tot format. Si oricand o astfel de bula incepe sa rasufle, de obicei ii trebuie ani ca sa se dezumfle, provocand daune economice imense in acest timp.
     
    Abia acum, spre exemplu, incep sa dispara efectele bulelor din ultimele 15 ani, prima din piata de capital si urmatoarea din real estate. Este usor sa ne gandim la framantarile din piata din ultimele 13 luni ca neavand legatura cu bula bursiera din anii ‘90, care a parut sa se incheie in 2000 si 2001 cu crahul dot-com al “noii economii”. Acel crah a prabusit piata bursiera cu peste o treime, cea mai dramatica scadere de la criza petrolului din anii ‘70. Cheltuielile pentru tehnologizare ale companiilor s-au prabusit, iar somajul a crescut trei ani la rand.
     
    Dar oricat de dramatica a fost, criza dot-com nici macar n-a fost aproape de a sterge excesele anilor ‘90. Intr-adevar, dupa unele dintre cele mai pertinente evaluari, Wall Street-ul de dupa crah arata mai degraba ca fiind intr-o alta bula decat intr-un recul.
     
    La sfarsitul lui 2004, firmele de servicii financiare obtineau 28,3% din totalul profiturilor in America, potrivit portalului Economy.com al companiei Moody’s. Era o pondere ceva mai scazuta decat in anii anteriori, insa dubla fata de castigurile medii ale sectorului financiar din anii ‘70 si ‘80. Pana in 2007, aceasta pondere scazuse destul de putin, pana la 27,4%.
     
    Intre timp, media beneficiilor si a salariilor obtinute de angajatii companiilor de servicii financiare a continuat sa urce si a atins punctul culminant anul trecut. Pentru fiecare dolar platit angajatilor din SUA in 2008, aproape 10 centi s-au dus catre lucratorii din bancile de investitii si alte companii financiare, de la sase sau sapte centi, cat era in anii ‘70 si ‘80. Cum de a fost posibil asa ceva? Pe de o parte, populatia SUA (si a unei mari parti din lumea industrializata) este in curs de imbatranire si a strans rezerve de bani. Aceasta a generat o mai mare nevoie de servicii financiare. In plus, cresterea economica a Asiei si – in anii din urma – cresterea pretului petrolului au oferit guvernelor din lumea intreaga mai multi bani pentru investitii. Multi dintre acesti bani s-au dus spre Wall Street.
     
    Asa se face ca o parte semnificativa din boom-ul financiar pare sa nu aiba legatura cu performantele economice si prin urmare pare nesustenabila. Benjamin M. Friedman, autorul volumului “Consecintele morale ale cresterii economice”, isi aminteste ca, pe cand lucra la Morgan Stanley la inceputul anilor ‘70, rapoartele anuale ale companiei erau pline de fotografii ale fabricilor si ale altor bunuri tangibile. Mai recent, rapoartele anuale de pe Wall Street au tins sa evidentieze insa nu acele companii cu care lucrau grupurile financiare, ci arta finantelor ca scop in sine, prezentand grafice a caror curba ascendenta e menita sa impresioneze si fotografii ale traderilor.
     
    “Mi se pare ca in multe dintre aceste firme munca a devenit tot mai indepartata de activitatile economice propriu-zise”, spune Friedman.
     
    Aceasta ne-ar putea servi ca o metafora pentru cum a ajuns sa se intample actuala criza. Traderii de pe Wall Street au inceput sa creada ca evaluarile pe care ei le atasasera diferitelor tipuri de active erau si rationale, pentru ca, bineinteles, evaluarile fusesera facute de ei. Traderii au feliat ipotecile in bucatele atat de mici, incat au uitat pana la urma ce tranzactionau: contracte bazate pe imprumuturi tot mai riscante. Pe masura ce criza s-a extins, alte imprumuturi au ajuns si ele sa fie neperformante. Hyun Song Shin, economist la Princeton, estimeaza ca pana la acest moment bancile au suportat deja cam o treime din pierderile pe care vor fi nevoite pana la urma sa le accepte.

  • Mie nu mi se poate intampla

    Cu doar cateva luni inainte, Lehman Brothers i-a asigurat pe investitori ca avea destule lichiditati ca sa faca fata crizei, in vreme ce Merrill Lynch a strans circa 15 miliarde de dolari in ultimul an ca sa-si echilibreze contabilitatea. Acum, amandoua grupurile financiare au fost invinse de criza.

    Acum cateva saptamani, Fannie Mae si Freddie Mac, cele mai mari institutii de credit ipotecar din SUA, au avut nevoie sa fie salvate de guvern. Acum a fost randul AIG (American International Group). De fapt, am ajuns intr-un stadiu in care mai avem doar doua banci de investitii independente, Goldman Sachs si Morgan Stanley. Se sperie gandul! Dar de fapt n-ar trebui. Pentru ca dupa ce treci dincolo de complexitatea plictisitoare a instrumentelor financiare derivate, care se afla in miezul actualei crize, ajungi la ceva cu care toti suntem foarte familiarizati: negarea.
     
    Intr-adevar, nu e nicio diferenta fata de ce se intampla in orasele Americii. Asa cum proprietarii de case au luat imprumuturi mari si s-au aventurat gandindu-se ca activul lor principal – locuinta – nu putea decat sa se scumpeasca, asa au facut si firmele de pe Wall Street, imprumutand miliarde de dolari ca sa faca pariuri de miliarde de dolari pe piata secundara a ipotecilor (subprime), gandindu-se ca e un teren sigur.
     
    Dar preturile la imobiliare au scazut in cele din urma. Si cand oamenii au incercat sa-si vanda casele in aceasta noua piata in scadere, multora dintre ei le-a venit greu sa accepte ca locuinta lor nu valora cat credeau ei. Ratiunea lor a fost in mod natural umbrita de atasamentul pentru casa lor, de gandul la cati bani au investit in ea si cat de mult valora in urma cu un an. Si chiar si cand au coborat preturile, ele tot n-au ajuns la realitatea pietei. Asa se face ca ei au continuat sa nege realitatea.
     
    Exact acelasi lucru se intampla pe Wall Street. Inca de cand a inceput criza, vara trecuta, cele mai multe dintre marile grupuri financiare au fost prea putin dispuse sa admita ca instrumentele financiare care aveau la baza ipoteci subprime – si care odinioara fusesera evaluate cu cele mai bune ratinguri, AAA – nu mai valoreaza mare lucru. Si ca aceste instrumente le distrug rand pe rand afacerile.
     
    Sa luam cazul lui Richard Fuld, directorul executiv de la Lehman Brothers. Vara trecuta, cand criza creditelor a infrigurat pentru prima data Wall Street-ul, firma lui Fuld, care era in mod fundamental o companie de tranzactionare de obligatiuni, a estimat ca problemele vor fi de scurta durata si ca acele firme care sunt dispuse sa-si asume riscuri mari vor fi cele ce vor obtine si profiturile pe masura cand problemele se vor sfarsi. Asa ca Lehman si-a dublat expunerea pe produse derivate care aveau la baza ipoteci.
     
    Mare greseala. De atunci incoace, cei de la Lehman Brothers au avut mari probleme in a recunoaste amploarea greselii pe care au facut-o si a-si evalua portofoliile riscante la adevarata lor valoare. Pe masura ce acele instrumente derivate deveneau tot mai toxice, si ei deveneau tot mai putin lichizi. Asa incat firmele au ramas sa-si stabileasca singure valoarea activelor lor. Si, ca si multi dintre proprietarii de case, au continuat sa si le evalueze mai scump decat ar fi trebuit.
     
    Cu cateva luni in urma, spre exemplu, cand managerul de fond de hedging David Einhorn si-a inceput atacurile publice impotriva Lehman (acum refuza sa vorbeasca despre aceasta), a sustinut ca Lehman isi evalua prea scump activele. S-a dovedit ca a avut dreptate.
     
    De fiecare data cand piata a intrat in fierbere – in special dupa prabusirea bancii Bear Stearns -, fiecare companie de pe Wall Street trebuia sa-si reevalueze portofoliile ca sa reflecte noua realitate. Din acest motiv ati vazut firme facand reevaluare in scadere cu miliarde de dolari dupa reeevaluare in scadere cu miliarde de dolari a valorii contabile a activelor lor, chiar la multa vreme dupa ce credeau ca au rezolvat problema. Si din acest motiv, reevaluarile in scadere vor continua si de-acum inainte.
     
    “Vanzarile aduc dupa sine si mai multe vanzari”, spune Sean Egan de la compania independenta de evaluare a obligatiunilor Egan-Jones. Si totusi, chiar si cand au redus valoarea instrumentelor financiare care aveau la baza ipoteci, firme ca Lehman le-au evaluat tot prea sus. La vremea cand vorbea despre Lehman, Einhorn obisnuia sa caracterizeze evaluarile de active facute de Lehman ca pe o dovada de lipsa de onestitate. Tind sa cred ca Lehman de fapt isi dorea ca acele evaluari sa fie corecte. Oricum, rezultatul a fost acelasi.
     
    Mai la inceputul lui septembrie, pe cand guvernul federal salva de la faliment Fannie Mae si Freddie Mac, Fuld a plecat sa caute capital proaspat – de care Lehman avea nevoie disperata ca sa-si echilibreze finantele – de la Korea Development Bank. De ce au esuat acele negocieri? Pentru ca Fuld a vrut pentru Lehman mai mult decat credeau coreenii ca valoreaza. El pur si simplu nu a putut sa admita ca firma lui nu mai valora cat credea el.

  • Mie nu mi se poate intampla

    Cu doar cateva luni inainte, Lehman Brothers i-a asigurat pe investitori ca avea destule lichiditati ca sa faca fata crizei, in vreme ce Merrill Lynch a strans circa 15 miliarde de dolari in ultimul an ca sa-si echilibreze contabilitatea. Acum, amandoua grupurile financiare au fost invinse de criza.

    Acum cateva saptamani, Fannie Mae si Freddie Mac, cele mai mari institutii de credit ipotecar din SUA, au avut nevoie sa fie salvate de guvern. Acum a fost randul AIG (American International Group). De fapt, am ajuns intr-un stadiu in care mai avem doar doua banci de investitii independente, Goldman Sachs si Morgan Stanley. Se sperie gandul! Dar de fapt n-ar trebui. Pentru ca dupa ce treci dincolo de complexitatea plictisitoare a instrumentelor financiare derivate, care se afla in miezul actualei crize, ajungi la ceva cu care toti suntem foarte familiarizati: negarea.
     
    Intr-adevar, nu e nicio diferenta fata de ce se intampla in orasele Americii. Asa cum proprietarii de case au luat imprumuturi mari si s-au aventurat gandindu-se ca activul lor principal – locuinta – nu putea decat sa se scumpeasca, asa au facut si firmele de pe Wall Street, imprumutand miliarde de dolari ca sa faca pariuri de miliarde de dolari pe piata secundara a ipotecilor (subprime), gandindu-se ca e un teren sigur.
     
    Dar preturile la imobiliare au scazut in cele din urma. Si cand oamenii au incercat sa-si vanda casele in aceasta noua piata in scadere, multora dintre ei le-a venit greu sa accepte ca locuinta lor nu valora cat credeau ei. Ratiunea lor a fost in mod natural umbrita de atasamentul pentru casa lor, de gandul la cati bani au investit in ea si cat de mult valora in urma cu un an. Si chiar si cand au coborat preturile, ele tot n-au ajuns la realitatea pietei. Asa se face ca ei au continuat sa nege realitatea.
     
    Exact acelasi lucru se intampla pe Wall Street. Inca de cand a inceput criza, vara trecuta, cele mai multe dintre marile grupuri financiare au fost prea putin dispuse sa admita ca instrumentele financiare care aveau la baza ipoteci subprime – si care odinioara fusesera evaluate cu cele mai bune ratinguri, AAA – nu mai valoreaza mare lucru. Si ca aceste instrumente le distrug rand pe rand afacerile.
     
    Sa luam cazul lui Richard Fuld, directorul executiv de la Lehman Brothers. Vara trecuta, cand criza creditelor a infrigurat pentru prima data Wall Street-ul, firma lui Fuld, care era in mod fundamental o companie de tranzactionare de obligatiuni, a estimat ca problemele vor fi de scurta durata si ca acele firme care sunt dispuse sa-si asume riscuri mari vor fi cele ce vor obtine si profiturile pe masura cand problemele se vor sfarsi. Asa ca Lehman si-a dublat expunerea pe produse derivate care aveau la baza ipoteci.
     
    Mare greseala. De atunci incoace, cei de la Lehman Brothers au avut mari probleme in a recunoaste amploarea greselii pe care au facut-o si a-si evalua portofoliile riscante la adevarata lor valoare. Pe masura ce acele instrumente derivate deveneau tot mai toxice, si ei deveneau tot mai putin lichizi. Asa incat firmele au ramas sa-si stabileasca singure valoarea activelor lor. Si, ca si multi dintre proprietarii de case, au continuat sa si le evalueze mai scump decat ar fi trebuit.
     
    Cu cateva luni in urma, spre exemplu, cand managerul de fond de hedging David Einhorn si-a inceput atacurile publice impotriva Lehman (acum refuza sa vorbeasca despre aceasta), a sustinut ca Lehman isi evalua prea scump activele. S-a dovedit ca a avut dreptate.
     
    De fiecare data cand piata a intrat in fierbere – in special dupa prabusirea bancii Bear Stearns -, fiecare companie de pe Wall Street trebuia sa-si reevalueze portofoliile ca sa reflecte noua realitate. Din acest motiv ati vazut firme facand reevaluare in scadere cu miliarde de dolari dupa reeevaluare in scadere cu miliarde de dolari a valorii contabile a activelor lor, chiar la multa vreme dupa ce credeau ca au rezolvat problema. Si din acest motiv, reevaluarile in scadere vor continua si de-acum inainte.
     
    “Vanzarile aduc dupa sine si mai multe vanzari”, spune Sean Egan de la compania independenta de evaluare a obligatiunilor Egan-Jones. Si totusi, chiar si cand au redus valoarea instrumentelor financiare care aveau la baza ipoteci, firme ca Lehman le-au evaluat tot prea sus. La vremea cand vorbea despre Lehman, Einhorn obisnuia sa caracterizeze evaluarile de active facute de Lehman ca pe o dovada de lipsa de onestitate. Tind sa cred ca Lehman de fapt isi dorea ca acele evaluari sa fie corecte. Oricum, rezultatul a fost acelasi.
     
    Mai la inceputul lui septembrie, pe cand guvernul federal salva de la faliment Fannie Mae si Freddie Mac, Fuld a plecat sa caute capital proaspat – de care Lehman avea nevoie disperata ca sa-si echilibreze finantele – de la Korea Development Bank. De ce au esuat acele negocieri? Pentru ca Fuld a vrut pentru Lehman mai mult decat credeau coreenii ca valoreaza. El pur si simplu nu a putut sa admita ca firma lui nu mai valora cat credea el.

  • Pilonii pietei ipotecare din SUA, de vanzare

    10 miliarde de dolari. Aceasta este valoarea totala a actiunilor pe care gigantul ipotecar Freddie Mac vrea sa le vanda pentru a-si reface rezerva de lichiditati dupa declinul major de la inceputul lunii iulie. Alaturi de Fannie Mae, Freddie Mac este unul din pilonii pietei ipotecare din Statele Unite ale Americii si ii asigura lichiditatea. La inceputul lunii iunie, actiunile celor doua banci s-au prabusit, pe fondul speculatiilor privind situatia precara a acestora. Astfel, dupa ce o serie de zvonuri conform carora cele doua companii incearca sa efectueze operatiuni de strangere de fonduri au dus la scaderea actiunilor, guvernul american a intervenit cu masuri de urgenta pentru a preveni un eventual colaps al pietei americane. Planul guvernului prevede extinderea accesului Fannie Mae si Freddie Mac la creditele acordate de autoritatile financiare si permite Trezoreriei americane sa achizitioneze titluri ale celor doua companii, daca o asemenea masura ar fi necesara. Freddie Mac insa spera ca prin programul de vanzare de actiuni sa scape de controlul guvernamental pe care l-ar presupune ajutorul SUA. Cele doua firme detin sau garanteaza aproape jumatate din creditele ipotecare acordate consumatorilor americani, adica peste 5.000 miliarde de dolari. Ele nu ofera imprumuturi directe consumatorilor, dar cumpara ipotecile acordate de creditori pentru a le revinde investitorilor sub forma de instrumente financiare, asigurand un nivel ridicat de lichiditate pe piata ipotecara.