BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Cronică de film: The Post – Un film cu şi despre jurnalişti

    The Post relatează evenimente de la începutul anilor ’70, mai exact scandalul denumit „The Pentagon Papers”, din perspectiva jurnaliştilor care lucrau în acea vreme la Washington Post. Încă de la început, regizorul ne introduce în redacţiile acelor timpuri: zgomotoase, pline de oameni şi de fum de ţigară. Scenele se succed perfect, iar asta nu ar trebui să mire pe nimeni; Janusz Kaminski, vechi colaborator de-al lui Spielberg, face minuni în spatele camerei de filmat.

    În 1971, un oficial din cadrul Departamentului de Securitate copiază mai multe documente oficiale pe care le trimite celor de la The New York Times şi Washington Post; acestea prezentau, detaliat, implicarea Statelor Unite în războiul din Vietam. Primii care îşi fac curaj să publice materialele sunt cei de la Times, însă preşedintele Nixon – în funcţie la acea vreme – obţine un ordin judecătoresc care interzice ziarului să mai publice informaţii ce pun în pericol securitatea naţională.

    Proprietarul ziarului, Kay Graham, este interpretată magistral de Meryl Streep; din nou, asta nu ar trebui să vină ca o surpriză pentru nimeni. Alături de redactorul-şef Ben Bradlee (Tom Hanks), ea decide să dea undă verde publicării materialelor pe care cei de la Times nu apucaseră să le dezvăluie. De aici începe o luptă contra cronometru a redactorilor, care trebuie să verifice mii de pagini înainte ca echipa de la Casa Albă să le blocheze iniţiativa. Cred că este extrem de important şi momentul ales pentru lansarea acestui film: Spielberg propune o poveste despre munca şi profesionalismul jurnaliştilor într-o perioadă marcată de acuzaţiile lui Donald Trump şi ale republicanilor şi de conceptul de „fake news”. Este un tribut adus instituţiilor media, iar aceia care vor urmări filmul vor întâlni numeroase elemente de asemănare cu zilele noastre. Nu cred că strică – în ceea ce-i priveşte pe americani, dar nu numai – ca cineva să mai amintească faptul că presa scrisă reprezintă baza jurnalismului. Spielberg se joacă şi cu ideea că ziarele ar putea cândva să dispară, efectul fiind unul devastator, iar asta întăreşte cele spuse mai sus.

    Este greu să reproşezi ceva acestui film, pentru că se încadrează perfect, repet, în tipologia lui Steven Spielberg, mai ales în cea a filmelor produse în anii ’90 – Schindler’s List, Saving Private Ryan sau Amistad. Filmele nu au un ritm foarte alert, preferând să exploreze profunzimea relaţiilor dintre protagonişti. Tensiunea nu vine în punctul culminant, ci reiese din modul în care se desfăşoară evenimentele; este o reţetă cinematografică dusă aproape de perfecţiune.

    Un alt element ce trebuie menţionat este coloana sonoră semnată de John Williams, acesta reuşind să puncteze toate momentele semnificative ale poveştii.

    În concluzie, The Post e un film pe care îl recomand fără reţineri. Are toate ingredientele necesare unui film de succes, iar prezenţa unor actori ca Meryl Streep sau Tom Hanks nu face decât să crească valoarea producţiei.

  • Povestea orfanului de 14 ani din Romania care vrea să vindece lumea cu talentul lui. Acum doi ani a fost declarat cel mai bun tânar pianist din lume

    “Fiecare zi e un dar dat de Dumnezeu şi fiecare zi pe care am trăit-o e o zi frumoasă. Niciuna nu este pierdută, decât în cazul în care nu râd. Ziua in care nu râd e o zi pierdută …. Dumnezeu mă iubeşte, mami mă iubeşte de acolo de unde e, am steluţă norocoasă”. Ce îi place la ţara lui : “Cultura!“. Ce nu ii place: “Aici sunt treburi de politică ….. Viitorul este în mâinile altor persoane care se ocupă de asta…şi politica nu este un punct forte al meu (râde)“.

    Fabiani Pricsina a rămas de mic fară tată şi a devenit orfan şi de mamă, care a murit în urma unui accident rutier, când el avea 10 ani.

    Fabiani este crescut de mătuşa maternă şi de unchiul său, Beatrice şi Remus Muntean, împreună cu proprii lor copii, oameni cu venituri mici, dar cu suflete mari, de la care Fabiani a învăţat că ”familia este prietenul care te iubeşte necondiţionat şi care, ori că pică satelitul în faţa ta, tot te scoate, ori că pică satelitul pe ea, tot te scoate din orice …. nu poate fi comparată cu nimic altceva”.
    Fabiani are în palmares zeci de premii naţionale şi internaţionale. A fost remarcat de Andreea Bocelli, care l-a invitat sa cânte împreună cu el în concert. Visează să cânte peste tot în lume. ”Fiecare loc merită să aibă muzică. Fiindcă muzica… este fericirea pură, pe lângă iubirea dată de o persoană”.

    În interviul acordat Mediafax şi Gândul.info, Fabiani Pricsina vorbeşte despre muzică, despre România şi despre viitor cu puritatea unui copil de 14 ani. Un copil care vrea să schimbe lumea şi să o vindece cu muzica lui.

    Redăm integral interviul acordat Agenţiei Mediafax şi Gândul.info de Fabiani Pricsina.

    Reporter: Care sunt cele mai importante premii de pâna acum?

    Fabiani Pricsina: În primul rând, primul premiu pe care l-am luat, fiindcă ăla a fost, cum să spun, starterul la tot, apoi premiile din olimpiadă care s-au acumulat, premiile de la celelalte concursuri. Pot să spun că primul premiu din fiecare categorie a fost important: primul premiu din olimpiadă, primul premiu dintr-un concurs naţional , apoi primul premiu dintr-un concurs internaţional, dar ce-i drept, au existat şi premii care, cum să spun, au diferenţiat faţă de alte palmarese.

    Reporter: Care sunt acelea?

    Fabiani Pricsina: Cum ar fi premiul de la Nisa, din Franţa. Premiul acela, chiar a fost altceva.… deci nu mă duc în oraşul vecin şi câştig şi gata, ca premiu este o realizare foarte mare. Altfel concursurile, premiile, eu consider că toate contează.

    Reporter: Care sunt concertele cele mai importante de până acum?

    Fabiani Pricsina: La fel ca şi la premii, primul recital, că o singură dată am susţinut un concert, concertul cu Andreea Bocelli. Primul recital, apoi celelalte, fiecare are o anumită importanţă, fiecare are un dozaj diferit de emoţie, de încărcare sufletească.

    Reporter: Cum a fost experienţa să cânţi cu Bocelli?

    Fabiani Pricsina: Ceva nou şi care nu se întâmplă oricui, e o emoţie, un tip de emoţie nou, e altceva.,. Dumnezeu mă iubeşte, pot să spun, sfinţii mă iubesc, Doamne ajută! Mami mă iubeşte, am steluţă norocoasă, am, cum să spun, o am pe matuşa şi pe unchiul care mă susţin şi mă ajută şi fac şi dreg pentru mine (rade) şi merg şi umblă şi vorbesc ….

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea omului care a inventat un material care i-a adus 830 de milioane de dolari

    Toate sunt realizate cu Gore-Tex, materialul care i-a adus inventatorului său, Robert Gore, o avere de 830 de milioane de dolari.

    Robert W. ”Bob“ Gore s-a născut pe 15 aprilie 1937 în Salt Lake City, Utah, ca fiu al lui Wilbert Lee ”Bill“ Gore şi al Genevievei Gore. |n 1950, s-a mutat împreună cu părinţii săi în Newark, Delaware, iar 13 ani mai târziu primeşte titlul de doctor în inginerie chimică la Universitatea din Minnesota. Prima sa invenţie, care a dus la naşterea companiei W. L. Gore & Associates, a fost cablul Multi-Tet, care conţinea mai multe conductoare de cupru, izolate cu teflon.

    Tatăl său a sesizat oportunitatea de a utiliza cablul Multi-Tec în industria computerelor, care creştea exponenţial. Astfel, a întemeiat în 1958, alături de soţia sa, compania W. L. Gore & Associates. |n primii doi ani, afacerea a rulat în subsolul casei familiei Gore. Ca furnizor de cabluri Multi-Tet, compania cunoaşte un succes rapid. |n doi ani, vinde 7,5 milioane de cabluri în Denver, Colorado, iar pe 21 iulie 1969, un cablu Gore avea să fie folosit în călătoria pe Lună întreprinsă de astronauţii Edwin Aldrin şi Neil Armstrong, în cadrul misiunii NASA Apollo 11.

    În 1963, Bob Gore se alătură companiei fondate de părinţii săi. Descoperirea materialului Gore-Tex s-a produs accidental. A continuat să caute modalităţi pentru întrebuinţarea teflonului şi a încercat, în repetate rânduri, un procedeu de întindere a acestuia. De fiecare dată materialul ceda, rupându-se. |ntr-un final, în urma unui procedeu brusc de întindere, mult mai rapid decât până atunci, a descoperit că materialul, în loc să cedeze, îşi creştea de zece ori dimensiunea, formând o structură de micropori, formată 70% din aer. Această proprietate i-a permis lui Gore să umple materialul rezultat – politetrafluoretilena expandată (ePTFE) – cu alte materiale complementare, făcându-l pe cât de uşor, pe atât de puternic.

    Imediat, Gore a început să caute modalităţi de a întrebuinţa ePTFE în diverse tehnologii. Astfel, în 1971, după numeroase experimente efectuate pentru a descoperi toate calităţile materialului, Gore a dezvoltat o ţesătură impermeabilă şi respirabilă, cu grad termic ridicat,  rezistentă la raze UV. Materialul a fost numit Gore-Tex, după numele inventatorului şi al companiei. Curând, Gore-Tex-ul a început să fie folosit în mai multe industrii.

    Cea mai populară întrebuinţare a acestuia este ca ţesătură impermeabilă şi prin care pielea poate să respire, utilizată în fabricarea articolelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte dedicate în special activităţilor sportive în aer liber. Primele articole vândute fabricate cu Gore-Tex au fost corturile produse de compania Early Winters, în 1976. Aceeaşi companie a produs  şi prima geacă Gore-Tex, un an mai târziu. De atunci, Gore-Tex-ul este folosit inclusiv la fabricarea costumelor spaţiale. 

    Diverse companii medicale şi farmaceutice, precum Parke-Davis şi Baxter International, au folosit materialul creat de Gore pentru fabricarea bandajelor, a tuburilor utilizate ca grefe vasculare şi a unor membrane folosite pentru oxigenarea sângelui. Gore-Tex-ul a fost întrebuinţat chiar şi pentru operaţii pe cord, datorită proprietăţii sale aerate, care permite celulelor corpului să crească prin el. Până în prezent, a fost folosit în peste 40 de milioane de implanturi la nivel mondial.

    În 1976, Robert Gore l-a înlocuit pe tatăl său, devenind CEO-ul companiei W. L. Gore & Associates, funcţie pe care a păstrat-o până în anul 2000, când a devenit preşedinte al consiliului de administraţie. Familia Gore nu a uitat nici de activităţile filantropice şi a donat Universităţii din Delaware, pe care Robert Gore a urmat-o,  peste 30 de milioane de dolari. |n prezent, averea estimată a lui Robert Gore este de 830 de milioane de dolari.
     

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 5 februarie 2018

    COVER STORY: “Miza pe miliardele din aburi”

    Ce înseamnă produsele de ultimă generaţie în domeniul tutunului în strategia pe termen lung şi cel rol joacă România în portofoliu grupului BAT povesteşte Asli Ertonguc, director de marketing pentru South Central Europe Area la British American Tabacco, cel mai mare producător de ţigarete de pe plan local.

    ENERGIE: Marele divorţ

    RETAIL: Viaţa bate filmul

     

    MANAGEMENT: Lichiditate, lichiditate, lichiditate

     

    ECONOMIE: Certificat de naştere de star

     

    LIFESTYLE: Modă cu influenţe de arhitectură

    SPECIAL: Acte caritabile, comportament execrabil

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

  • Cronică: Designated Survivor (sezonul 2) – VIDEO

    Avându-i ca protagonişti pe Kiefer Sutherland şi Natasha McElhone, plus mulţi alţi actori extrem de talentaţi, Designated Survivor avea toate premisele să devină un serial de referinţă pentru reţeaua de televiziune. Bănuiesc că scenariştii au rămas, la un anumit moment dat, fără idei; nu-mi explic altfel telenovelizarea serialului.

    Povestea începe în seara în care preşedintele Statelor Unite adresează discursul anual despre starea naţiunii la Capitoliu, adunând marea majoritate a oficialilor de stat. Singurul ”pus la adăpost“ este Thomas Kirkman, secretarul de stat pentru dezvoltare urbană, fiind cel ales să preia conducerea statului în cazul în care toţi demnitarii cu poziţii mai înalte sunt ucişi într-un atac sau în timpul unei catastrofe. Evident, asta şi urmează; un grup de terorişti aruncă în aer Capitoliul, iar Kirkman devine preşedinte.

    De aici începe o cursă nebunească pentru a prinde teroriştii, dar şi una de reconstruire a guvernului; ni se prezintă culisele negocierilor politice, iar scenele sunt extrem de bine construite, amintind de cele din The West Wing (probabil cel mai bun serial de politică realizat vreodată).
    Personajele principale sunt bine conturate, iar regizorii au avut grijă să dea şi o anumită profunzime relaţiilor dintre acestea, prezentând aspecte secundare ale poveştii. Primul sezon e genul pe care îl poţi urmări ore în şir, curios de ce nenorociri va mai aduce noul episod.

    Lucrurile se complică destul de mult când se dovedeşte că vicepreşedintele ales de Kirkman, singurul supravieţuitor al atacului terorist, are de fapt altă agendă decât cea a preşedintelui. Suntem aruncaţi într-o conspiraţie ce aduce laolaltă terorişti, servicii secrete, guverne străine şi foşti preşedinţi americani. E o poveste pe care am găsit-o, mărturisesc, extrem de captivantă.

    Povestea se rupe în momentul în care ultimul terorist e prins, iar atenţia lui Kirkman se îndreaptă exclusiv către problemele domestice. Ritmul alert dispare, iar relaţiile dintre personaje încep să fie tratate superficial; firea blândă a preşedintelui american devine, spus simplu, enervantă. Am senzaţia că scenariştii s-au plictisit de jobul lor zilnic şi au început să mai arunce câte un episod doar de dragul salariului.

    Revin la ideea iniţială: în al doilea sezon, Designated Survivor s-a transformat într-o telenovelă. Mi se întâmplă rar să urmăresc mai mult de 10-15 episoade dintr-un serial şi să îl abandonez, dar în această situaţie mi-am pierdut complet interesul.

    NOTĂ: 6/10

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 29 ianuarie 2018

    COVER STORY: “Parcurs de manager global”

    Marcel Martin este group supply chain director al Coca-Cola Hellenic Bottling Company, cu afaceri de peste 6 miliarde de euro anual, în 28 de ţări. El povesteşte paşii din cariera sa, care sunt tendinţele în industria băuturilor răcoritoare la nivel mondial şi cum se vede piaţa locală din rolul actual.

     

    RETAIL: Afacere din meşteritul altora

     

    IDEI DE AFACERI: Selfie-ul de 1000 de euro

     

    BĂNCI: Cât mai cresc dobânzile

     

    LEADERSHIP: Francezul care nu crede în viitorul lui Descartes

    SPECIAL: De la otravă la “tinereţe fără bătrâneţe”

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

  • Doi tineri au produs primele rujuri în bucătăria apartamentului lor. Acum compania celor doi are vânzări de 1 miliard de dolari

    Începută iniţial ca o afacere de familie, Make-Up Art Cosmetics a apărut ca o necesitate, deoarece calitatea produselor de make-up existente pe piaţă în acea perioadă nu era potrivită pentru industria fotografică, în care activa Frank Toskan. El şi-a dorit să creeze o linie de machiaj de studio, care să răspundă nevoilor profesionale specifice. Astfel, împreună cu Frank Angelo, deţinătorul unui salon de înfrumuseţare, pune bazele companiei Make-Up Art Cosmetics, urmând ca Toskan să se ocupe de latura de beauty, iar asociatul său, de managementul afacerii.

    Primele produse MAC au fost realizate sub îndrumarea cumnatului lui Toskan, chimistul Victor Casale, chiar în bucătăria celor doi, articolele fiind vândute în salonul pe care Frank Angelo îl deţinea. Primii clienţi, care au încurajat noua afacere, au fost make-up artişti, modele, fotografi, iar mai târziu, stilişti şi editori. Un moment de cotitură în povestea afacerii a avut loc atunci când Madonna a purtat un tricou care afişa brandul MAC; pentru ea compania a realizat şi un ruj special. Marca a devenit o alegere şi pentru alte celebrităţi, precum Mariah Carey, Lady Diana, Linda Evangelista, Naomi Campbell, Cher sau Janet Jackson.

    În martie 1984, linia de cosmetice apare oficial într-un centru comercial din Toronto, extinzându-se rapid şi în magazinele din New York. Pe lângă recipientele originale pe care cei doi fondatori le-au folosit, o altă inovaţie în industrie a fost dotarea standurilor în care se vindeau produsele cosmetice cu un staff alcătuit din make-up artişti profesionişti, fiind, de altfel, prima companie de cosmetice care a investit în formarea profesională a personalului său.

    Un alt factor prin care se diferenţiază brandul este accentul pus pe culoare. Spre deosebire de cei mai mulţi concurenţi, care se concentrau pe produsele de îngrijire a pielii, MAC a devenit, potrivit site-ului companiei, ”o autoritate în materie de culori“.

    Pe lângă faptul că a fost un revoluţionar în industria cosmetică, Frank Toskan este cunoscut şi pentru activitatea sa de filantrop. |n 1994, când SIDA devenise o problemă cu notorietate globală, el a decis, împreună cu asociatul său, să pună bazele fundaţiei MAC AIDS, pentru a veni în sprijinul celor diagnosticaţi cu HIV. Astfel, cei doi cofondatori au hotărât să redirecţioneze toate fondurile provenite din vânzarea rujului VIVA Glam, vedeta companiei, către organizaţiile care luptă împotriva HIV/SIDA, deschizând, în acest sens, un fond în care s-au strâns, până în prezent, peste 415 mil. de dolari, având ca ambasadori vedete precum Lady Gaga, Pamela Anderson sau Nicky Minaj. Pe lână campaniile umanitare, compania susţine şi o politică de reciclare; în plus, se declară împotriva testării produselor pe animale.
    |n 1995, compania Estée Lauder preia 51% din acţiunile MAC, cei doi cofondatori ocupându-se în continuare de latura creativă a businessului. În 1998, după ce Frank Angelo decedează, Toska vinde şi restul acţiunilor către Estée Lauder, John Demsey devenind noul preşedinte al companiei.

    În prezent, compania de origine canadiană, al cărei motto e ”Toate vârstele, toate rasele, toate genurile“, are o cifră de afaceri anuală de peste 1 mld. dolari şi peste 500 de magazine răspândite la nivel mondial, continuând colaborări cu artişti internaţionali precum Rihanna, Lorde sau Brooke Shields.
     

  • Povestea româncei care vinde piatră pe internet de 5,3 milioane de euro

    Compania Rock Star Construct, sub care operează marca Piatraonline, a încheiat anul 2017 cu o cifră de afaceri 5,3 milioane de euro. Pentru 2018, compania vizează în principal investiţiile din zona B2B 

    „Ambiţia noastră în 2018 este să ne folosim de maturitatea la care am adus brand-ul PIATRAONLINE pentru a creşte sau pentru a ne proteja de schimbările bruşte care vor apărea. Continuăm să ne facem planuri de dezvoltare, construim campanii care să capitalizeze realizările din anii precedenţi cu toate că ne confruntăm cu numeroase dificultăţi din partea cadrului legislativ iar discuţiile cu autorităţile nu par să clarifice lucrurile deocamdată”, menţionează Mariana Brădescu Constantinescu, Managing Partner PIATRAONLINE. 

    Printre principalele preocupări ale Marianei Brădescu, din afara jobului, se numără gastronomia şi călătoriile. Şi-a dorit întotdeauna  un job care să îi permită să călătorească şi spune că, fără să facă o alegere clară în această direcţie, actuala poziţie îi oferă această posibilitate. Astfel, şi-a propus să aibă în fiecare an o medie de 12 călătorii în agendă: atât în interes profesional, cât şi vacanţe propriu-zise. „Chiar şi călătoriile în interes profesional sunt frumoase şi mă bucur de ele pentru că îmi oferă posibilitatea să iau o gură de aer proaspăt, să cunosc oameni noi, să caut şi să găsesc inovaţii în domeniul nostru, să aduc produse mai bune în portofoliu şi să îmi cresc nivelul de cunoştinţe din domeniul în care activez”, povesteşte antreprenoarea. 

    Citeşte aici povestea afacerii piatră online

    În ceea ce priveşte gastronomia, povesteşte: „Ador să merg în restaurante, să caut mereu restaurante noi şi să le «verific», dar sunt şi fidelă locurilor care şi-au demonstrat calităţile”.

    Dacă ar fi pentru o zi preşedinte, cele mai importante trei decizii pe care le-ar lua Mariana Brădescu ar fi legate de alegeri, transparenţă şi legislaţie. „1. Cred că trebuie să se introducă votul obligatoriu pentru categoriile de oameni cu studii, minimum studii liceale, şi cred că ar trebui să existe şi o pedeapsă pentru faptul că de cele mai multe ori cetăţenii îşi găsesc orice altă preocupare în ziua alegerilor decât să meargă până la secţia de votare şi să îşi exprime opţiunea politică. 2. Prin transparenţă mă refer la corupţie, la metodele pe care astăzi reprezentanţii puterii din România le au la dispoziţie pentru a «băga sub preş» toate acţiunile în interes personal, acţiuni prin care se delapidează bugetul de stat în fiecare secundă cu sume enorme. 3. Legislaţia în România este una învechită şi depăşită şi avem nevoie urgenţă de o remaniere în acest domeniu pentru a putea să avem o activitate cât mai eficientă şi coerentă.”

     

  • Povestea “miliardarului nebun”: la 28 de ani a revoluţionat lumea fotografiei

    Tânărul antreprenor a decis să plece pentru o mai lungă perioadă de timp în Australia şi Indonezia, la surf. Pentru a se putea filma, Woodman a improvizat cu un aparat Kodak şi câteva benzi de cauciuc.

    Acesta avea să fie primul prototip de GoPro.

    În anii ce au urmat, Nick Woodman a strâns o avere de peste 2,4 miliarde de dolari, a încheiat parteneriate cu atleţi şi companii de top şi a câştigat un premiu Emmy.

    Tot în această perioadă, el a luptat cu un proces împotriva companiei, a fost declarat cel mai slab CEO al anului 2016 şi supranumit “miliardarul nebun”.

    Woodman a crescut în Silicon Valley, tatăl său fiind un bancher de investiţii care a lucrat la achiziţia Taco Bell de către Pepsi. În liceu, el a vândut tricou pentru a câştiga bani, iar apoi a urmat cursurile Universităţii San Diego. Acolo, Nicholas Woodman a devenit membrul unei frăţii ce avea casa pe plajă. “Ne trezeam în fiecare dimineaţă şi mergeam la surf”, povesteşte bărbatul. “Apoi mergeam la cursuri, ne întorceam la casă şi mergeam iar la plajă.”

    În 2004, el a fondat o companie web pentru care a strâns finanţări de patru milioane de dolari, însă afacerea a murit odată cu criza dotcom. Woodman avea 26 de ani la acea vreme. 

    Woodman şi părinţii săi au investit 260.000 de dolari în prima versiune a camerei GoPro, iar până să împlinească 30 de ani, antreprenorul avea vânzări de peste 350.000 de dolari pe an.

    GoPro este un accesoriu căutat de tot mai multă lume, iar Woodman spune că vrea să continue perfecţionarea camerelor.

  • Povestea cutremurătoare a bătrânului de 80 de ani care a trăit o viaţă SUB APĂ

    Rohani face parte din tribul Bajau, un trib care trăieşte în Indonezia, oameni care îşi câştigă existenţa – extrem de modestă, de altfel – de pe urma pescuitului. Aceştia sunt recunoscuţi, însă, pentru uşurinţa cu care se scufundă în apele învolburate.

    Rohani trăieşte în insulele Togean, Indonezia. Prima dată s-a scufundat când avea doar 5 ani.

    “Tatăl meu îmi tot spunea: ‘Să nu te temi de peşti, vei vedea alţii mult mai mari, unii care poate te vor depăşi în lungime!’”, îşi aminteşte bătrânul.

    Într-un final, copilul, la acea vreme, a învăţat să-şi înfrunte teama. Tatăl său l-a iniţiat în tainele scufundării – cum să respire, cum să reducă aproape de zero efortul şi, cel mai important, cum să respecte şi să cinstească “spiritele din adâncuri”.

    Abia la 20 de ani i s-a permis să se scufunde de unul singur. Şi tot atunci a fost acceptat în trib ca fiind “bărbat”. Zilele au trecut şi tânărul dădea dovadă de o iscusinţă cum nu se mai văzuse în tribul său. N-a trecut mult şi şi-a căpătat renumele de “jago”. Asta însemna că era considerat maestru.

    După ce s-a căsătorit, i-au venit pe lume şi copiii – două fete şi un fiu. Pentru a-i putea creşte, avea nevoie de mai mulţi bani. Iar asta însemna să muncească mult mai mult.

    “Într-o bună zi, am decis să plec din satul meu, Kabalutan. Căutam o slujbă mai bine plătită, trebuia să câştig mai mulţi bani pentru a-mi întreţine familia”, îşi aminteşte acesta.

    “Dacă rămâneam acolo, viaţa mea ar fi fost cu totul alta. Dar, pentru că am făcut atât de multe drumuri, am devenit alt om. Am plecat de pe o insulă pe alta, am vânat zi şi noapte. La un moment dat, m-am dus pe o barcă de pescuit. Acolo foloseam plase, şi nu mâinile goale, dar m-au luat pentru experienţa mea pe apă”, spune bătrânul, scrie realitatea.net