Noul an a început cu avertismente adresate, pe un ton mult mai înalt decât cu un an în urmă, de politicieni şi de analiştii economici că 2012 va fi “anul tuturor riscurilor” (Nicolas Sarkozy), “mai greu pentru zona euro decât precedentul. (Angela Merkel) şi că economia mondială se află “într-o situaţie periculoasă” (Christine Lagarde).
Motivul e că, departe de a-şi fi găsit o rezolvare în 2011, criza nu doar continuă, dar îmbracă aspecte noi: austeritatea din ultimii doi ani n-a reuşit să convingă pieţele că problema datoriilor poate fi rezolvată, ci doar să scadă nivelul de trai al oamenilor, iar stimulentele lansate de guverne şi bănci centrale n-au reuşit să influenţeze o creştere a economiei perceptibilă de populaţie prin crearea de locuri de muncă.
Or, anul acesta vine scadenţa, de data aceasta nu din partea pieţelor, ci a cetăţenilor: 2012 este an electoral în SUA (alegeri prezidenţiale), Franţa (prezidenţiale şi parlamentare), Germania (locale), la care s-ar mai putea adăuga alegeri anticipate în ţări ca Italia sau chiar Marea Britanie, conform unor estimări ale Nomura, dacă efectele crizei se adâncesc. Contextul electoral creşte riscul unor divergenţe politice acute, cu urmări nefaste pentru economie; în Europa, o astfel de dispută ar putea apărea între Germania Angelei Merkel şi Franţa socialistului François Hollande, candidatul cu cele mai mari şanse de a deveni preşedinte după alegerile din mai, care susţine euroobligaţiunile comune şi combate principiul bugetului echilibrat, adică exact pe dos faţă de Merkel.
Un dezacord între cele mai mari puteri europene “ar genera un recul serios al procesului politic din Europa”, cu efecte nefavorabile pe pieţele financiare, susţin analiştii Danske Bank.
Când şi cum s-ar putea tranşa astfel de tensiuni? Vasile Iuga, country managing partner al PwC România, crede că încă din primul trimestru se va contura un deznodământ al crizei din zona euro, oferind patru scenarii posibile: 1) expansiunea masei monetare, cu BCE care va injecta lichiditate în sistemele financiare ale economiilor vulnerabile; “recesiunea este evitată, ratele dobânzilor sunt menţinute la un nivel scăzut pe termen scurt, dar inflaţia va depăşi ţinta de 2%, în vreme ce moneda euro se va deprecia”; 2) defaulturi ordonate ale celor mai îndatorate state, “ceea ce va conduce la o contracţie a economiei şi o recesiune prelungită între doi şi trei ani, generând o scădere cumulată de aproximativ 5% a PIB în zona euro”; 3) ieşirea Greciei din zona euro, ceea ce îi va atrage “o recesiune severă, o depreciere rapidă a noii monede şi un puseu inflaţionist, în timp ce statele rămase în zona euro vor căuta să protejeze moneda printr-o disciplină fiscală dură şi prin luarea de măsuri care să redea încrederea investitorilor, însă se vor confrunta cu o recesiune de până la doi ani”; 4) apariţia unui nou bloc monetar, în virtutea unui acord franco-german care lasă loc pentru apariţia unui bloc monetar mai mic şi mai strict reglementat.
Efectul: “noua monedă euro ar urma să se aprecieze puternic, iar economiile din noul bloc monetar ar trece printr-un boom al consumului intern; în schimb, economiile excluse vor înregistra o depreciere puternică a monedelor proprii şi se vor confrunta cu o recesiune masivă”.
Dacă liderii europeni vor opta pentru menţinerea zonei euro în forma actuală, statele puternice vor fi nevoite să facă însă un efort considerabil pentru a finanţa Mecanismul European pentru Stabilitate Financiară, în timp ce statele cu datorii mari vor fi obligate să-şi asume noi programe de austeritate, dar şi reforme structurale de ameliorare a competitivităţii.