BusinessMagazin

Tag: special

  • Cele mai tari desene pe asfalt (GALERIE FOTO)

    VEZI MAI JOS SI ALTE GALERI FOTO

  • Putin se întoarce de unde nu a plecat niciodată

    Iubiţi Rusia? i-a întrebat Vladimir Putin pe muncitorii strânşi la marele miting de campanie de pe stadionul Lujniki, ridicându-şi ochii de pe foile de pe care le recitase poemul “Borodino” al lui Lermontov, un text patriotic de bază pentru orice şcolar rus.

    Prim-ministrul candidat la preşedinţie i-a chemat pe susţinători la luptă contra unui inamic simbolic, identificabil fie cu protestatarii contra regimului Medvedev-Putin, împinşi de la spate de agenţii Vestului, fie cu Vestul însuşi care ar încerca să-i impună Rusiei voinţa sa. “Bătălia Rusiei continuă, iar izbânda va fi a noastră!”, le-a promis premierul susţinătorilor săi, unind simbolic ideea de victorie în alegeri cu cea de victorie a Rusiei contra oricui ar ameninţa-o.

    Mitingul a fost organizat, tot simbolic, de 23 februarie, Ziua Apărătorului Patriei şi fosta Zi a Armatei Roşii. Iar răspunsul a fost pe măsură: unul dintre cele mai cunoscute bloguri ruseşti, drugoi.livejournal.com, a publicat un lung şir de poze de la mitingul festiv, unde pe pancarte se puteau citi lozinci de la “Volodia, cu tine o să câştigăm!” sau “Putin – o Rusie puternică!” până la “Poporul pentru Putin – Putin pentru popor!” şi “Lui Putin – da! Şvonderilor portocalii – nu!” (aluzie la adepţii locali ai unei mişcări din seria revoluţiilor portocalii ale Estului, orchestrate de occidentali, Şvonder fiind un personaj al lui Bulgakov din “Inimă de câine”, prototip al “idiotului util” oportunist).

    Abundenţa de simboluri şi aluzii nu trebuie să mire, într-o lume politică unde bătălia electorală s-a dus mai curând pe redutele simbolice ale internetului, folosit atât ca loc de dezbatere a teoriilor de către opoziţie, de lansare a unui ocean de caricaturi şi filmuleţe anti-Putin şi de mobilizare a demonstraţiilor moscovite, cât şi ca platformă de lansare a noilor talente politice: unul dintre potenţialii candidaţi la preşedinţie, Aleksei Navalnîi, este blogger şi a devenit cunoscut ca opozant virtual al administraţiei de la Kremlin. Analiştii occidentali au tratat demonstraţiile din Piaţa Triumfalnaia, care au contestat rezultatul alegerilor parlamentare din 4 decembrie, ca pe un eveniment cu totul neobişnuit, epocal, de tip “piaţa Tahrir” şi de natură să vestească o schimbare profundă în politica rusească; în realitate, ele nu erau nici primele din ultimii 11 ani, nici nu imitau mişcări de protest convocate prin internet în alte părţi ale lumii şi nici nu erau suficient de puternice ca să impresioneze puterea. Aceeaşi ostilitate faţă de regim o aveau şi sutele de protestatari care s-au strâns la înmormântarea Annei Politkovskaia, în 2006, sau miile de oameni participanţi la Marşul Celor care nu sunt de acord, din 2007, reprimat brutal, asta ca să folosim numai două exemple.

    Numai că pe atunci nu-i băga prea multă lume în seamă în afara graniţelor Rusiei, sau dacă îi băga în seamă, era de obicei cu concluzia că opoziţia nu e destul de tare ca să creeze o alternativă politică reală. Nici acum nu este: ultimul sondaj de opinie, al institutului independent Levada, l-a dat pe Putin ca favorit în alegerile prezidenţiale din 4 martie cu 63-66% din voturi, uşor sub procentele înregistrate de Medvedev la alegerile din 2008 (70%) şi de Putin însuşi în 2004 (71%). Iar dintre ceilalţi candidaţi, trei sunt “candidaţi de serviciu”, foşti prezidenţiabili (Serghei Mironov – stânga moderată, Ghenadi Ziuganov – comunist, Vladimir Jirinovski – dreapta naţionalistă), iar al patrulea e Mihail Prohorov – independent, miliardar intrat în cursă ca posibil “iepure” al lui Putin; niciunul nu-i cotat cu mai mult de 5-10% din voturi. Şi atunci de unde entuziasmul cel nou în faţa protestelor ruseşti?

  • Voi, cei care schimbaţi istoria

    Ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble, a calificat Grecia drept “sac fără fund” şi a sugerat că ar fi mai bine ca alegerile anticipate din această ţară, programate pentru aprilie, să fie amânate pentru 2013, iar până atunci să fie la putere un guvern de tehnocraţi în stil italian, scopul fiind ca Germania şi creditorii Greciei să se asigure că Atena se ţine de planul de austeritate.

    Oficialii finlandezi au cerut Greciei să aducă garanţii pentru viitoarele credite de la UE şi FMI, iar cei olandezi au spus că zona euro e gata să amâne noul pachet de credite pentru Grecia, adică să lase ţara în incapacitate de plată, ca pedeapsă că opoziţia elenă face nazuri la planul de austeritate. Pentru prima dată de la declanşarea crizei datoriilor greceşti, preşedintele Karolos Papoulias, octogenarul veteran al rezistenţei elene antinaziste, a reacţionat cu furie, afirmând că nu permite ca Schaeuble să-i insulte ţara: “Cine-i Schaeuble să insulte Grecia? Cine sunt finlandezii? Cine sunt olandezii?”

    Reacţia lui Papoulias venea la câteva zile după violentele manifestaţii de stradă din Atena, care s-au lăsat cu devastări de magazine, incendieri de clădiri şi cererea sindicatului poliţiştilor ca oficialii UE şi ai FMI să fie arestaţi. “Protestele din Grecia reflectă, poate, o altă faţetă a protestelor mondiale: bogaţi vs. săraci – în cazul acesta, nu indivizi, ci ţări întregi”, comentează Paul Donovan, analist al băncii elveţiene UBS.

    Într-adevăr, dacă protestele indignaţilor spanioli, francezi, britanici ori italieni şi ale “ocupiştilor” americani vizau faptul că democraţia politică a fost înlocuită cu dictatul pieţelor financiare, iar preocuparea statelor s-a deplasat de la servirea societăţii la servirea lobby-ului corporatist, varianta grecească a protestului vizează, pe lângă cele de mai sus, şi faptul că tot visul de convergenţă a dezvoltării între statele europene a făcut loc brusc unei realităţi în care statele periferice (PIIGS) nu numai că sunt culpabilizate că s-au dezvoltat pe datorie. Ci şi puse să restituie cu dobândă această dezvoltare, dobânda fiind pierderea suveranităţii asupra bugetelor şi sărăcirea populaţiei pe termen lung.

    Cuvântul esenţial pentru motivarea protestelor e aici “brusc”: în urmă cu doar trei ani, aceleaşi pieţe financiare, reprezentate inclusiv de marile grupuri bancare ulterior salvate din faliment de state, nu găseau nimic în neregulă în faptul că principiile de la Maastricht (datorie sub 60% din PIB, deficit bugetar sub 3%) erau încălcate regulat de europeni, astfel încât au continuat liniştite cu aceştia jocul profitabil al rostogolirii datoriilor. Cât despre Germania, Finlanda sau Olanda, statele care acum culpabilizează PIIGS, a fost mult mai uşor pentru ele să-şi acuze partenerii mai slabi din eurozonă decât să admită cât de temătoare sunt ele însele faţă de forţa pieţelor. Ca atare, răspunsul Europei la criză a fost pactul fiscal de austeritate – cel la care va adera şi România oficial la 1 martie – şi simpla ignorare sau dezavuare a protestelor de stradă. Recunoaşterea şi analiza protestelor a venit însă din altă parte: din SUA.

    În America, a cărei marjă de acţiune în raport cu pieţele financiare e natural mult mai mare, protestele populare au fost valorificate de administraţia Obama în sprijinul încercării ei de a reintroduce legi vechi de reglementare a pieţelor (Glass-Steagall) şi de a aplica o combinaţie de coerciţie şi stimulente fiscale pentru readucerea acasă a locurilor de muncă pierdute în folosul Asiei (“insourcing”). “Nu vreau ca America să fie o ţară cunoscută pentru speculaţii financiare şi care se îndatorează cumpărând mărfuri produse în alte ţări. Nu vreau ca următoarea generaţie de slujbe în industrie să se implanteze în China sau Germania, ci în Michigan sau Ohio”, a rezumat preşedintele Barack Obama.

    Or, ce altceva îşi doresc americanii furioşi care ocupă parcurile naţiunii? Aşa se explică faptul că, punând în paranteză ciocnirile spectaculoase cu poliţia şi arestările de pe teren, analizele americane le-au atribuit protestelor o importanţă istorică extraordinară. Revista Time a socotit Protestatarul, ca figură colectivă, drept personalitatea anului 2011, iar echivalenţa de mesaj justiţiar între Piaţa Tahrir, Plaza del Sol, Zuccotti Park sau Piaţa Syntagma a fost socotită automat şi o echivalenţă de efect.

  • Cum îi ajută mediul de afaceri pe tineri?

    “Regulile capitalismului spun că există o rată mare de eşec la trecerea de la prima generaţie, a celui care a construit afacerea, la generaţia a doua, a copiilor. E vorba de o rată de eşec de 70%.” Vasile Iuga, country managing partner la compania de consultanţă PricewaterhouseCoopers, susţinea în declaraţia sa ideea implicării sectorului privat în formele de învăţământ, dat fiind că “lacunele din educaţie costă anual România procente importante din PIB”. Potrivit şefului PwC, tinerii manageri profesionişti ar trebui să preia în actualul context economic frâiele afacerilor, însă expertiza lor lipseşte în cele mai multe din cazuri. Şi nu doar la nivel de management.

    Mi-am petrecut o bună parte din ultimele două luni în preajma lui Călin Fusu în încercarea sa de a coopta un tânăr pe care să-l integreze în modelul său de business, ca parte a proiectului “125 de ani de inovaţie, 125 de reguli despre leadership”, realizat de Mercedes-Benz Clasa E. Sosit în România în anul 1990 de peste Prut, Fusu a reuşit să construiască unul dintre cele mai cunoscute businessuri din online-ul autohton, aflat mai ales în atenţia celor care îşi caută un job, prin bestjobs.ro, dar şi prin portalul neogen.ro. De curând a decis să se mute la Sofia pentru a creşte afacerea similară pe care o are în ţara vecină, experienţa sa devenind relevantă şi pentru ucenica pe care avea s-o recruteze. Principalele probleme pe care Fusu le-a sesizat la cei care doreau să-i devină ucenici au fost fie aşteptările nerealiste, fie lipsa unor cunoştinţe palpabile în domeniul în care voiau să lucreze. Printr-o selecţie pe site-ul său de recrutări a ales o tânără care studiază comunicare şi relaţii publice. Aşa a ajuns Gabriela Udeanu să lucreze la zumzi.ro, proiectul de cupoane de reduceri al omului de afaceri. Fusu îşi petrece cinci zile pe săptămână în Bulgaria unde a dezvoltat conceptele cu care a punctat şi în online-ul local, aşadar colaborarea lor s-a mutat în scurt timp de la Sofia la Sibiu şi apoi la Bucureşti. “Nu prea se pliază pe postul pe care i l-am propus, cel de om de vânzări, şi nu e ascultătoare. E independentă şi cu personalitate”, spunea Fusu despre ucenica sa. El explică faptul că mare parte din tinerii pe care i-a văzut vin cu foarte multe preconcepţii despre jobul pe care şi-l doresc – “unii vin cu idei corporatiste şi spun că într-o companie mare, dacă începi într-un domeniu, reuşeşti cu mare greutate să migrezi spre un alt sector” – însă ei compensează prin entuziasmul şi prospeţimea pe care o pot aduce în companie. O posibilă contribuţie la inflexibilitatea lor o are, în viziunea sociologului Alfred Bulai, sofisticarea educaţiei, odată cu apariţia studiilor postuniversitare, a programelor de master sau doctorat, prin care se amână contactul cu viaţa reală şi, deci, teama de a lua decizii ferme legate de carieră sau familie. “Prefer să extind termenul de mentorship dincolo de relaţia într-un singur sens mentor-ucenic: ucenicul va fi aruncat în apă şi va învăţa să înoate atât de la şefi, cât şi de la ceilalţi colegi. Simultan sper să învăţ şi eu ceva de la ucenic, dat fiind că deseori o abordare proaspătă face diferenţa între succes şi mediocritate”, spunea Fusu.

    Vlad Nistor, decanul Facultăţii de Istorie din Universitatea din Bucureşti şi fost director al Institului Diplomatic Român, spune că unica soluţie pentru actuala generaţie de tineri care iese de pe băncile şcolii este profesionalismul şi hiperprofesionalismul. Cei care vor ajunge să găsească slujbe eficiente şi bine-plătite vor fi numai cei profesionişti dintre ei. “Nu cred că vreunul dintre noi poate să-şi imagineze cum va arăta lumea în cinci ani. Vor exista modificări fundamentale în structura globală a realităţilor sociale, lumea se va schimba fundamental în anii ce urmează”, anticipează Nistor. Generaţia tânără, spune el, e cea mai expusă la aceste schimbări, pentru că nu face parte din structura stabilă a statului şi nu are nici căi directe de a pătrunde în structura deja aşezată a societăţii. “Singura soluţie este capacitatea de adaptare la dinamismul secolului în care trăim, iar manifestarea certă a capacităţii de adaptare este hiperprofesionalismul”, mai spune Vlad Nistor, exprimându-şi temerea că societatea n-o să fie deloc de partea noii generaţii de tineri. Ce-i drept, n-a mai fost în stare de mult timp să-i integreze, iar date fiind actuala criză mondială şi problemele geopolitice globale, va fi şi mai puţin aptă să o facă.

    Cum doar un sfert dintre absolvenţii de facultate mai reuşesc să lucreze în domeniul în care s-au pregătit, iar dintre studenţi, cel mult jumătate au un job, o legătură mai apropiată cu mediul de afaceri poate să le fie de mare ajutor pentru a lua contact cu realitatea, adeseori obstrucţionată de cunoştinţele teoretice din şcoli. Minusul de comunicare între cele două părţi e şi vina mediului de afaceri, spune şi antreprenorul Camelia Şucu, însă managerii care înţeleg că tinerii pot acumula mult mai uşor cunoştinţe proaspete, costă mai puţin şi sunt mai deschişi spre nou pot schimba radical felul cum funcţionează compania lor. Ce e tot mai clar e că viitorul nu va fi al celor inteligenţi, ci al celor care vor şti să se adapteze.

  • Românul s-a născut poet. Mit sau realitate?

    “Nu cred ca talentul este un dar al popoarelor, ci un dar individual care, fireste, se dezvolta sau nu in cadrul unei tari sau comunitati. Nu cred ca romanii sunt mai talentati sau mai putin talentati decat ungurii, polonezii, rusii, bulgarii sau francezii. Sau, altfel spus, da, romanii sunt talentati. Ca si nemtii, francezii, americanii, rusii, bulgarii sau francezii”, crede Catrinel Plesu, directorul Centrului National al Cartii, institutie care se ocupa cu popularizarea si cu traducerile scriitorilor romani in strainatate. Acestea nu sunt atat de multe: 200 de carti au fost traduse de la infiintarea Centrului, insa urmeaza sa apara colectii de autori romani in Spania si Germania incepand cu 2011. Tendinta de recunoastere a scriitorilor romani este in crestere, apreciaza unanim scriitorii si criticii intervievati de BUSINESS Magazin, si asta din mai multe motive.

    Unul ar fi primul Premiu Nobel pentru Literatura castigat de un scriitor roman – anul trecut, de Herta Müller. Un alt motiv ar fi ca romanii, ca natie de poeti, au poate o mai mare sansa acum, cand “limbajul vesticilor s-a rigidizat foarte mult, iar usurinta in exprimare a romanilor ne face mai lirici decat alte popoare”, dupa cum spune un poet roman. Pana la urma, cu greu se pot gasi instrumente de masurare a talentului unui popor, iar premiul Nobel poate fi sau nu un criteriu, dupa cum spune criticul literar Alex Goldis: “Nu stiu daca Nobelul e o garantie absoluta a valorii, de vreme ce criteriile social-politice le oculteaza adesea pe cele valorice. Pana la urma, Proust, Joyce, Kafka, V. Woolf, L-F. Cèline, Musil, Borges sau Cortázar nu au luat premiul Nobel”.

    “Nu, nu cred ca romanii sunt mai talentati, dar cred ca sunt la fel de talentati ca alte popoare care si-au creat o literatura scrisa destul de tarziu si care au avut nevoie de aparitia unui mare poet pentru a-si fixa limba literara”, crede Matei Visniec, unul dintre cei mai importanti dramaturgi contemporani. Visniec este stabilit in Franta si scrie in special in limba franceza, facand parte dintr-o elita a scriitorilor romani care traiesc si creeaza in afara tarii, de cele mai multe ori in alta limba decat romana. Din cauza faptului ca Romania “nu are o infrastructura care scoate elitele in evidenta si nu le permite sa intre intr-un circuit in care sa fie valorizate de public”, sociologul Alfred Bulai considera ca romanii nu prea exista in cultura universala. Tocmai de aceea cei mai cunoscuti si cei mai tradusi romani in strainatate sunt asa-zisii “scriitori exportati”. Unul dintre cei mai cunoscuti scriitori romani in strainatate, despre care se spune ca va fi propus si pentru premiul Nobel, este Norman Manea. Scriitorul, care traieste in SUA din 1986, este reprezentat de una din cele mai puternice agentii literare din lume, Wylie, si scrie inca in limba romana.

    Vorba ca “romanul s-a nascut poet” ii apartine lui Vasile Alecsandri si marcheaza, neoficial, aparitia unor generatii de scriitori care au construit literatura romaneasca. Generalizarile sunt insa periculoase, dupa cum spune Horia Garbea, presedintele Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, filiala a Uniunii Scriitorilor, iar Catrinel Plesu considera ca zicala s-a fixat atat de bine in mentalul colectiv din cauza altor “calitati” ale romanilor: “Poate ca din fudulie sau, mai curand, din auto-ironie, ca o consolare pentru faptul ca suntem lipsiti, in general, de seriozitate, de acribie, de mandria lucrului bine facut, sau dintr-o profunda frustrare, ca o justificare pentru lipsa de pragmatism pe seama careia romanul tinde sa-si puna esecurile”.

    Un alt scriitor roman, Alex Serbanescu, considera ca romanii au cateva dintre componentele talentului: dorinta de a comunica, imaginatie, nevoia de a sarbatori-consacra ceea ce li se intampla. Horia Garbea surprinde asadar ca “romanii sunt poate mai inclinati sa scrie ca amatori, asa cum italienii sa cante ca amatori. Dar profesionistii se aleg, dupa ce au talent, in masura in care au cultura, tenacitate, inteligenta”. In Romania nu exista scriitori cu carte de munca, iar in Uniunea Scriitorilor sunt acum 2.400 de membri activi, care trimit anual la Uniune cam 300 de volume originale pentru premii. Numarul de scrieri (intre care predomina poezia) e “normal” pentru populatia Romaniei, considera Garbea, insa numarul de amatori in continua crestere ar putea spune si altceva despre viitorul literar al Romaniei. Internetul devine un concurent serios in exprimarea poetica: portalul poezie.ro (cu subdomeniul agonia.net), dezvoltat de un economist, Radu Herinean, are 20.000 de membri, 6.000 de accesari zilnice si pana la 200 de texte noi publicate zilnic. Un ritm alert, chiar daca romanii s-au nascut poeti sau doar exerseaza zilnic scrisul.

  • Româncele sunt cele mai frumoase. Mit sau realitate?

    “Fetele din Romania au grija de felul in care arata, uneori cu prea multa atentie. Inca de tinere, sunt preocupate de aspectul fizic si merg in saloane de infrumusetare”, scrie Peter Finch pe unul din blogurile despre femeile din Europa. Totusi, romanii se afla pe penultimul loc intr-un studiu realizat in 13 tari din Europa de Sud-Est, in functie de cati bani sunt cheltuiti anual pe produse cosmetice si de ingrijire personala. Astfel, romancele aloca 32 de euro anual pentru cosmetice, adica mai putin de trei euro pe luna, potrivit unor date furnizate de compania L’Oréal.

    “Spre deosebire de femeile din alte tari europene, romancele sunt avantajate genetic si, mai mult, au o dorinta suplimentara de a se ingriji de aspectul fizic. Potrivit calculelor firmei noastre, circa 10% din bugetul unei femei din mediul urban se indreapta catre produse cosmetice, dar, daca luam in calcul si mediul rural, procentul scade semnificativ”, spune Dana Tudorache, director general al The Body Shop. “Nu stiu daca e vorba de avantaj genetic, ci poate de latura latina a natiei”, completeaza designerul Maria Lucia Hohan.

    Ca sa vedem cat sunt de frumoase romancele, am discutat si cu chirurgii esteticieni pentru a afla cat de des si mai ales cat de complexe sunt interventiile pe care le sufera. Doctorul Valcu Marek sustine ca este dificil sa estimam daca numarul de operatii estetice din Romania este mai ridicat decat cel din alte tari, dar, in opinia sa, 80% dintre romance si-ar face o operatie. “In momentul de fata, din zece femei care se opereaza, patru recurg la implat mamar, trei la rinoplastii, iar restul la liposuctii sau alte interventii. Romancele sunt femei frumoase, dar este important sa-si puna mai bine in evidenta atuurile”, declara Marek.

    Dincolo de aceste pareri, statistica ultimilor zece ani arata ca in cadrul concursului Miss World, la care participa anual cele mai frumoase femei din tarile lumii, Romania a obtinut o singura data o pozitie importanta, respectiv locul doi in 2006, prin satmareanca Ioana Boitor. In restul editiilor, tara noastra nu a reusit sa aiba nici macar o concurenta printre finaliste.

    Sociologul Alfred Bulai observa ca toate femeile dintr-o societate sunt frumoase, fiind, de fapt, o chestiune de mandrie pe care o au toate popoarele. “E un comportament sociologic numit etnocentrism prin care ne definim spatiul si cultura in sens pozitiv: tara si femei frumoase. Pana si beduinul zice ca femeia din tribul lui e cea mai frumoasa.

    E clar ca ne valorizam universul si asta tine si de sanatatea unei societati, pentru ca e destul de aiurea sa crezi ca traiesti in cea mai urata lume posibila”, explica Bulai. Si sociologul Mircea Kivu observa grija romancelor fata de aspectul fizic in public, dar si tinuta mai provocatoare fata de femeile din Occident, fenomen care se accentueaza cu cat mergem mai inspre est, fie ca vorbim despre moldovence sau rusoaice. “Este normal sa-i sara in ochi strainului femeia din Romania prin simplul fapt ca nu e obisnuit cu stilul de aici”, conchide Kivu, explicand astfel perceptia subiectiva a strainilor, precum Peter din debutul articolului.

  • România, grânarul Europei. Mit sau realitate?

    In acel an, povesteste Alecu, s-a produs o criza mondiala a graului, ca urmare a conditiilor meteorologice nefavorabile, iar Romania a facut atunci cel mai mare export de grau din istoria sa de pana atunci: peste trei milioane de tone de grau. “Problema a fost insa ca a fost exploatat aproape tot graul, iar tara s-a confruntat cu o criza a painii”, spune Alecu.

    Nici macar acest efort nu poate fi suficient pentru a sta la baza mitului de “granar al Europei”, pentru ca in 1938 productia medie la hectar a fost de 700 kg de grau, iar vecinii bulgari au obtinut o cantitate dubla (1.440 kg). “Ei au fost insa mai rationali si nu si-au exportat toata painea”, spune profesorul.

    Imaginea Romaniei ca granar al Europei isi are originile mai degraba in rolul pe care-l juca tara in comertul european dunarean cu cereale, potrivit lui Mihail Dumitru, ministrul agriculturii si dezvoltarii rurale, care sustine ca din punct de vedere statistic Romania nu a fost niciodata nici printre cei mari mari producatori si nici printre cei mai mari exportatori de cereale din Europa.
    Porturile dunarene din Romania aveau insa un rol important in comertul european in perioada interbelica, pretul granelor fiind stabilit la acea vreme la bursele dunarene ale cerealelor aflate pe teritoriul romanesc, astfel ca “mai degraba de aici se trage aceasta caracterizare”, adauga ministrul.

    In perspectiva profesorului Ioan Nicolae Alecu, Romania nu va putea niciodata sa ajunga in pozitia de granar al Europei, pentru ca intre tara noastra si altele din Uniunea Europeana exista deja un mare decalaj de dezvoltare. Un exemplu in acest sens este chiar productivitatea: productia medie la hectar la grau se plaseaza la 2.500 kg, de peste trei ori mai putin decat in Olanda, spre exemplu. La nivel european insa, strategia de dezvoltare agricola este complet diferita de cea autohtona. Astfel, desi 60% dintre europeni traiesc in mediul rural, doar 5% dintre ei lucreaza in agricultura.

    In Romania, cele doua procente tind sa se suprapuna, prea putini fiind locuitorii din mediul rural care au alta sursa de venit decat cea din exploatarea propriei ferme. “Cea mai mare problema actuala este lipsa parghiilor care ar putea determina cresterea suprafetelor agricole”, spune profesorul Alecu, facand referire la faptul ca Romania este singura tara din UE in care nu este folosit sistemul rentei viagere. Acest sistem a functionat, vreme de un singur an, dar remuneratiile oferite proprietarilor de teren – 100 de euro la hectar pentru cei care acceptau sa vanda si 50 de euro pentru cei care dadeau terenul in arenda – nu au fost suficient de stimulative.

    “In acest moment nu numai ca Romania nu are nicio sansa sa devina granarul Europei, dar agricultura este sortita pieirii”, sustine Ioan Niculae, presedintele InterAgro si unul dintre cei mai mari proprietari de teren din Romania. El a adaugat ca in agricultura e nevoie de investitii masive si de o strategie, iar “toate guvernele din ultimii 20 de ani nu au facut decat sa distruga domeniul”.

    In prezent, domeniul agricol din Romania este puternic fragmentat: 1,1 milioane de proprietari detin 9,65 milioane de hectare de teren arabil, in jur de 900.000 de fermieri detinand circa doua milioane de hectare si avand proprietati mici, majoritatea lucrate cu metode depasite, in mod ineficient. Pentru dezvoltarea din domeniul rural si al transporturilor, UE a pus la dispozitia Romaniei fonduri structurale de 31 de miliarde euro din 2007 pana in 2013, dar gradul de absorbtie este foarte redus.

  • Frica de viitor, văzută de la Davos

    Un interviu cu Anya Schiffrin, soţia economistului Joseph Stiglitz, publicat de Reuters cu câteva zile înainte de începerea reuniunii anuale de la Davos, a fixat într-o cheie uşor tabloidă reflecţiile ulterioare pe marginea utilităţii Forumului Economic Mondial: “nevestele de la Davos” sunt preocupate să-şi ia cu ele creme hidratante ca să facă faţă aerului de munte, tinerele nou-venite sunt mai înclinate să poarte tocuri înalte decât cizme antiderapante şi în general toată lumea bârfeşte discret despre beţiile şi aventurile nocturne ale onorabililor invitaţi la Forum de sex masculin.

    Anya Schiffrin aprecia că Forumul e mai interesant în perioadele de revolte sociale, aşa încât anul acesta vor fi multe sesiuni despre protestele Occupy sau despre “primăvara arabă”; cu tâlc, soţia lui Stiglitz rememora însă o intervenţie de acum câţiva ani a unui participant la o sesiune despre încălzirea globală, care spunea că schimbarea climei are şi o parte bună pentru afaceri, fiindcă face mai uşoară forarea după petrol sub gheţari. În fine, zicea ea, “anul acesta vom vedea mai mulţi şefi de state cu vederi conservatoare, din moment ce aşa de puţine guverne democratice au supravieţuit alegerilor şi turbulenţelor din 2011”.

    Ironia doamnei trimitea la un cinism latent al participanţilor la Forum, fie ei manageri, bancheri, analişti sau politicieni, cinism care s-a simţit încă dinainte ca lucrările să înceapă oficial. George Soros şi Nouriel Roubini s-au grăbit să revină în primplan cu previziuni catastrofice, în funcţie de obsesiile şi de interesele financiare ale fiecăruia (Soros: vine un război sau măcar o serie de tulburări sociale; Roubini: BCE trebuie să tipărească urgent bani, UE trebuie să accepte falimentul Greciei), iar preşedintele Goldman Sachs, Gary Cohn, a dezavuat îngrijorat ideea de impunere a unei taxe globale asupra tranzacţiilor financiare, ameninţând că efectul ei ar fi părăsirea Europei de marile grupuri bancare şi scumpirea serviciilor financiare pentru clienţi.

    Instituirea taxei, pe care liderii Europei continentale se luptă s-o impună în 2013 pentru a descuraja tranzacţiile riscante şi a recupera o parte din banii cheltuiţi cu susţinerea băncilor, ar însemna, după Cohn, ca băncile cuminţi gen Goldman Sachs să abandoneze o serie de activităţi speculative cu grad mare de risc (şi cu câştiguri mari) în favoarea fondurilor speculative şi a “sectorului bancar gri”, pentru că “riscul va migra de la sectorul bancar reglementat spre cel opac, nereglementat”. Să admitem totuşi că nu era treaba lui Cohn să propună statelor o egalizare a terenului de luptă, printr-o extindere a reglementărilor şi asupra fondurilor speculative (chit că ideea e vehiculată încă de prin 2002, când The Economist trăgea semnale de alarmă asupra pericolului ca “sectorul opac, nereglementat” să provoace o criză de sistem).

    Ideea avea să fie reluată aproape imediat la Forum de premierul britanic David Cameron, care a proclamat că introducerea taxei pe tranzacţiile financiare, tocmai când Europa se luptă să se menţină pe creştere economică, e “pur şi simplu o nebunie” ce va costa pierderea a mii de locuri de muncă (cert e că în City s-ar pierde într-adevăr destule). Nu doar taxa l-a enervat însă pe Cameron, ci birocraţia şi mulţimea de reglementări ale pieţei muncii şi ale comerţului din UE “impuse în numele protecţiei sociale”, tocmai când Uniunea are nevoie de locuri de muncă şi de capacitate de adaptare, ca să facă faţă concurenţei americane şi asiatice.

    Explicaţia lui pentru faptul că zona euro, ca nucleu al UE, a pierdut teren în această concurenţă e că nu s-a format ca o uniune monetară sănătoasă, cu o bancă centrală care să susţină toată arhitectura financiară şi o bază de transferuri fiscale şi de instrumente de datorie comune. “Nu că zona euro nu le-ar avea pe toate acestea; problema e că nu are niciuna”, a spus Cameron, în râsetele sălii.

  • Avalanşa scăderilor de rating îngroapă Europa

    Fondul European pentru Stabilitate Financiară “are suficiente mijloace ca să-şi onoreze angajamentele actuale şi viitoare care decurg din programele de ajustare ale ţărilor zonei euro”, a declarat Klaus Regling, CEO al Fondului, comentând decizia Standard & Poor’s de a reduce ratingul acestuia de la AAA la AA+, după ce a tăiat în acelaşi fel ratingurile a nouă ţări din zona euro. “Fondul are suficienţi bani ca să reuşească”, a tradus ministrul francez al bugetului, Valerie Pecresse.

    Fondul European pentru Stabilitate Financiară (EFSF) a fost înfiinţat ca să susţină, prin vânzări de obigaţiuni garantate de statele puternice ale zonei euro, ţările cu probleme – Grecia, Irlanda şi Portugalia, confruntate cu imposibilitatea de a se mai finanţa de pe piaţă din cauza dobânzilor înalte. Ratingul AAA căpătat de fond la înfiinţare a fost susţinut de faptul că principalii săi contributori – Germania, Franţa, Austria, Olanda, Finlanda sau Luxemburg – beneficiau de rating AAA. EFSF, pornit o capacitate iniţială de finanţare de 440 de miliarde de euro, ar urma să fie dublat din iulie de un fond permanent, un fel de FMI european (Mecanismul European pentru Stabilitate), de capitalizarea căruia se vor ocupa guvernele europene. Cum se ştie, criza datoriilor s-a acutizat anul trecut atunci când a apărut pericolul ca închiderea de către pieţele financiare a accesului pentru Spania sau Italia să împovăreze Fondul cu nişte programe de salvare mai scumpe decât toate resursele aflate la dispoziţia lui.

    Decizia Standard & Poor’s de a reduce ratingul Franţei şi al Austriei la AA+ şi de a ataşa perspectivă negativă ratingului pentru ultimele trei ţări menţionate mai sus lasă însă Germania în postura de ultim mohican al puterii financiare a Europei, cu efect dublu – o presiune sporită pe finanţele Germaniei şi scăderea consecutivă a capacităţii fondului de a atrage resurse, reducând eligibilitatea obligaţiunilor emise de fond drept colateral la licitaţiile de credite organizate de Banca Centrală Europeană. “Angajamentele EFSF nu mai sunt susţinute de garanţii din partea unor state membre ale zonei euro notate cu rating AAA de Standard & Poor’s sau de titluri notate cu AAA şi nu există suplimentări de credit suficiente ca să contracareze ceea ce noi considerăm o scădere a capacităţii statelor respective de a obţine finanţare”, a conchis agenţia de rating.

    În privinţa suplimentării fondului, nici nu se pune problema, a replicat ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble, pentru că garanţiile de care dispune acum sunt suficiente pentru necesităţile din următoarele luni (Germania contribuie cu garanţii în valoare de 211 miliarde de euro). Ba mai mult, cancelarul Angela Merkel a şi spus că ea “a fost întotdeauna de părere că EFSF n-are neapărat nevoie de rating AAA”, conform Bloomberg. Preşedintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a adăugat însă, conform AFP, că va fi nevoie ca ţările rămase cu cel mai mare rating să-şi majoreze contribuţiile, “dacă vrem să avem parte de aceleaşi dobânzi şi de aceeaşi capacitate de creditare”. Şi e previzibil că o creştere a poverii pe umerii Germaniei, în condiţiile în care tocmai bate la uşă aprobarea viitorului pachet de salvare pentru Grecia, estimat la 130 de miliarde de euro.

    Analiştii Crédit Agricole notează că implicaţiile imediate ale acţiunilor Standard & Poor’s vor rămâne limitate (ceea ce s-a şi văzut (Japonia tocmai a cumpărat, imediat după scăderea ratingului EFSF, titluri în valoare de 1,5 mld. euro emise de acesta, iar oficialii niponi şi-au exprimat încrederea în el), mai ales că investitorii deja se aşteptau la astfel de retrogradări, care n-au fost un şoc pentru ei. “Implicaţiile politice pe termen lung sunt mai puţin evidente, în special pentru Germania şi Franţa, în perspectiva următoarelor reuniuni la vârf care vor decide viitorul politicii fiscale în UE”, arată Frederik Ducrozet şi Hervé Goulletquer, analişti ai Crédit Agricole.

    “Reducerile de rating vor accelera procesul de integrare fiscală, ducând la un pact fiscal mai dur decât cel avut în vedere până acum, iar aria lui de acţiune va fi rapid lărgită spre a cuprinde măsuri de stimulare a creşterii şi reforme instituţionale”, afirmă analiştii francezi. La sfârşitul acestei luni, oficialii zonei euro şi ai UE ar urma, într-adevăr, să bată în cuie îndelung disputatul text al pactului fiscal care stabileşte felul cum se vor aplica limitele de deficit bugetar, sancţiunile pentru depăşirea lui şi posibilităţile de armonizare fiscală între ţările membre.

  • Cele mai tari maşini expuse la Salonul Auto de la Detroit (GALERIE FOTO)

    Alte GALERII FOTO din AUTO ——->>>>>>>