Tag: Google

  • Furtuna din Silicon Valley: Comisia Europeană vrea să amendeze Google cu peste 2,4 miliarde de euro

    Gigantul Google ar putea fi lovit de o amendă masivă din partea Uniunii Europene, de data aceasta din cauza unui caz de antitrust care în care sistemul de operare Android se află în mijlocul scandalului, potrivit Business Insider.

    Potrivit publicaţiilor Financial Times şi Politico, Comisarul European pentru Competiţie, Margrethe Vestager îşi va anunţa decizia pe acest caz în luna iulie.

    Financial Times scrie că descoperirile Comisiei nu sunt de bun augur pentru companie, ceea ce înseamnă că va plăti o amendă substanţială.

    Amenda ar putea fi mai mare decât cea de 2,4 miliarde de euro pe care a primit-o Google de la UE la mijlocul anului trecut într-un caz separat de antitrust.

    Cu toate acestea, cazul ar putea avea implicaţii mai mari decât o simplă amendă, din cauza problemelor cu care s-a confruntat gigantul Microsoft în anii 90 legat de cazurile antitrust.

    În cazul Google, organele europene de reglementare au investigat compania sub suspiciunea că aceştia au folosit sistemul de operare Android pentru a manipula piaţa şi a micşora cota competitorilor.

    Aceştia au citat tactici precum decizia de a le cere producătorilor să preinstaleze Google Search şi motorul de căutare Google Chrome, drept condiţie pentru accesarea platformei Google Play.

    Comisia Europeană spune că aceste cereri au oferit companiei Google o serie de avantaje şi au limitat alegerea utilizatorului. Android este sistemul de operare dominant la nivel global.

    Google a refuzat să comenteze la cererea Business Insider, însă publicaţia indică spre o postare a companiei din 2016, în care aceştia susţin că Android a creat de fapt mai multă competiţie.

    Acest caz le aminteşte unora de situaţia în care s-a regăsit Microsoft în urmă cu aproape 30 de ani.

    În 1998, Microsoft avea cel mai popular sistem de operare din lume cu Windows. De asemenea îşi împngea în piaţă browser-ul Internet Explorer şi aplicaţia de muzică Media Player.

    Acest lucru, din perspectiva UE şi a guvernului american, a privat utilizatorii de libertatea de a alege, iar Uniunea Europeană a forţat compania să lanseze o versiune a Windows-ului fără Media Player. Potrivit New York Times, procesele guvernului american împotriva Microsoft a ajutat un competitor mai tânăr să prindă avânt: Google.

     

     

     

  • Cum arată tânăra care a trecut de la politician la model pe Instagram – GALERIE FOTO

    Klæstrup s-a încris în partidul Tinerii Conservatori, candidând din partea formaţiunii la alegerile locale din 2013. Doi ani mai târziu, ea a ales să intre în partidul Alianţa Liberală.

    Nikita Klæstrup a lucrat ca model câţiva ani, iar asta i-a adus destul de multă publicitate pe scena politică. Cei de la Google Danemarca au anunţat, la finalul lui 2015, că Klæstrup a fost politicianul cu cele mai multe căutări de-a lungul anului pe motorul de căutare.

  • Una dintre cele mai vechi industrii este în pragul dispariţiei. Este un exod în masă spre Internet, iar efectul este dramatic

    În ultimii ani, industria jurnalistică a fost lovită de multe falimente. Ziarele care încă funcţionează a trebuit să treacă prMai peste tot în lume ziarele dispar. Se vorbeşte de extincţia lor, deoarece exodul în masă spre Internet are un efect dramatic asupra tirajelor, care se prăbuşesc. Veniturile din reclame scad. Banii se duc la coloşii internetului Google şi Facebook, acum sursa preferată de ştiri, divertisment şi opinii. Ca să supravieţuiască, jurnalismul de calitate trebuie să se adapteze sau să se reinventeze.

    in transformări uneori dramatice şi să facă disponibilizări, în special la birourile din străinătate. De astfel de transformări nu au fost ocolite nici agenţii de ştiri cu greutate, cum este Reuters.

    În SUA, numărul jurnaliştilor angajaţi cu normă întreagă a scăzut cu 20% din 2001, după cum remarcă Shashi Tharoor, contributor la The Project Syndicate. Shashi Tharoor este fost subsecretar general al ONU, fost ministru de stat pentru resurse umane şi dezvoltare din India, iar acum parlamentar în cea mai mare democraţie a lumii. În India, ziarele sunt încă o afacere prosperă, spune el.

    Însă în Occident, mai multe nume mari şi-au încetat activitatea sau au migrat în online. La urma urmei, asupra spaţiului cibernetic sunt acum aţintite toate privirile. Astfel, alte nume mari, cum ar fi The New York Times, The Washington Post şi The Guardian, din Marea Britanie, şi-au construit o prezenţă masivă pe internet. Se pare că nu este suficient. În cazul The Guardian, site-ul primeşte numărul impresionant de 38 de milioane de vizitatori unici pe zi, în timp ce tirajul ziarului este de numai 200.000 de exemplare. Însă aceşti vizitatori virtuali citesc conţinutul gratuit; prin urmare, The Guardian pierde bani.

    The New York Times oferă un număr limitat de accesări gratuite ale materialelor de pe site. The Washington Post face la fel. Mai nou, şi Bloomberg. Cine vrea mai mult trebuie să plătească. The Guardian cere timid contribuţii băneşti. Acestea sunt adaptări ale jurnalismului ca business la noua realitate.

    Despre aceste adaptări şi despre viitorul jurnalismului vorbeşte, într-o opinie publicată sub titlul „Un rămas bun jurnalismului la liber” în The Washington Post, jurnalista Megan McArdle: „Bloomberg, fostul meu angajator, se pare că se îndreaptă spre un paywall. Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, nu pot spune că o să fiu surprinsă.

    Când am anunţat că părăsesc Bloomberg View pentru secţiunea de opinii a Washington Post în februarie, mulţi dintre cititorii care mă urmăresc de mult timp mi-au reproşat cu blândeţe că mi-am mutat articolele în spatele unei platforme de plată prin abonament. Unii dintre ei nu au fost atât de blânzi. Cum să mă îndepărtez de cititori de genul acesta? Sunt oare atât de arogantă încât să cred că ei ar trebui să plătească pentru privilegiul de a mă citi?

    Nu-i puteam învinovăţi că sunt scoşi din sărite; la urma urmei, unii dintre ei mi-au fost cititori fideli de când eram o bloggeriţă tânără. Internetul fără limite mi-a oferit literalmente cariera şi ani de zile am încercat să mă achit pentru acest cadou căutând angajatori care mi-au făcut scriitura gratuită pentru cititori. Chiar credeam în motto-ul că «informaţia vrea să fie liberă».

    Dar, când The Washington Post m-a abordat, ajunsesem deja la concluzia că lupta pentru internetul deschis a fost pierdută. Mai devreme sau mai târziu, practic toată lumea din industria media îşi va pune conţinutul în spatele unei platforme de abonamente, al unui paywall. Şi, în general, ar trebui să pariaţi mai degrabă pe «mai devreme» decât pe «mai târziu». Vanity Fair a devenit cea mai recentă dintr-o lungă serie de publicaţii care spun: «Dacă doriţi să ne citiţi, va trebui să vă abonaţi».

    După cum a remarcat Jay Rosen, profesor de jurnalism al Universităţii New York, Bloomberg are deja „unul dintre cele mai mari sisteme de plată pentru conţinut inventate vreodată”: terminalele pe care le vinde companiilor financiare la un cost de 20.000 de dolari pe utilizator pe an. Dacă ei mai doresc încă un paywall, ar trebui să fim pesimişti în ceea ce priveşte şansele ca oricine altcineva din afacerile cu ştiri să insiste pe un model cu «conţinut gratuit».

    Deci, cum a făcut industria mea ca acest model să funcţioneze atât de mult timp? Răspunsul este că nu a reuşit, motiv pentru care atât de multe ziare şi reviste se luptă să rămână pe linia de plutire şi multe publicaţii web ard grămezi din banii investitorilor în timp ce vânează un model de afaceri viabil. O întrebare mai interesantă este de ce nu am reuşit să-l facem să funcţioneze. Iar răspunsul la această întrebare are de-a face cu structura afacerii media tradiţionale.

    Criticii «mass-media mainstream» (sau, dacă preferaţi, ai «mass-media lamestream» – adică una al cărei scop nu este să impresioneze) sunt mulţumiţi să spună că vom fi puşi pe linie moartă de concurenţa din new media. Într-adevăr, în calitate de tânără bloggeriţă aş fi putut chiar eu face câteva astfel de declaraţii. Şi eu, şi acei critici am greşit. Mass-media tradiţională poate supravieţui foarte bine concurenţei pentru cititori. Competiţia pentru publicitate este cea care ne omoară.

    Timp de mai bine de un secol, revistele şi ziarele au fost cunoscute sub numele de «piaţă cu două părţi»: v-am vândut abonamente vouă, cititorilor noştri, iar odată ce v-aţi abonat, v-am vândut ochii celor care-şi fac reclamă la noi.

    Acest lucru a fost necesar pentru că, fără ca voi să ştiţi, banii obţinuţi de la voi prin abonamente adesea nici măcar nu acoperă costul tipăririi şi livrării ziarelor fizice, din hârtie. Acestea acoperă foarte rar costul ieşirii pe teren şi al scrierii poveştilor tipărite pe acele pagini. Şi probabil aţi fi uimiţi de cât de scump este de pus în ziar o poveste relativ simplă.

    Însă şi aşa era bine, deoarece controlam o conductă valoroasă către ochii cititorilor – o conductă prin care cei care doreau să-şi facă publicitate puteau transmite informaţii despre produsele lor. Cititorii primeau jurnalism la preţuri mici, iar clienţii de publicitate aveau ocazia să le spună despre pachetul fantastic de stimulente disponibil cumpărătorilor potriviţi pentru nou-nouţul model Chevy Impala din 1985.
    Apoi a venit internetul şi, brusc, noi nu mai aveam monopolul asupra conductei. Oricine poate arunca pe internet o pagină web. Şi în ultimii 20 de ani au apărut atât de multe platforme media online, încât a fost depăşită cererea pentru publicitate.

    Companiile care au câştigat această grămadă ca de rugby nu au fost vechile nume cu experienţă îndelungată în a alătura anunţuri cu conţinuturi media atrăgătoare. Nu au câştigat nici măcar noile companii de presă cu brigăzile lor frenetice de tineri angajaţi care produc materiale provocatoare. Companiile care câştigă – mai ales Google şi Facebook – obţin conţinut gratuit de la utilizatorii lor sau de la alte persoane de pe internet. Inclusiv de la noi.

    Aducerea coardei cu care altcineva te spânzură nu este, evident, un model de afacere foarte bun. Şi, după cum spune economistul Herb Stein, „Dacă ceva nu poate continua pentru totdeauna, se va opri”. Fie că vom găsi pe altcineva care să plătească pentru ştirile şi opiniile şi caricaturile pe care le consumaţi, fie vom ieşi din afaceri.

    Acel cineva nu trebuie să fie cititorul. O parte a jurnalismului poate funcţiona ca un fel de produs de sacrificiu pentru o afacere mai cuprinzătoare sau pentru un alt produs asociat, cum ar fi cărţi sau excursii.

    Unele articole de opinie pot fi livrate de oameni care le folosesc ca produse de sacrificiu personale pentru brandurile lor de «lider de opinie» sau de «intelectual public» – sau pur şi simplu să le producă din hobby, pentru a le livra altora. În afara modelului cu «produs de sacrificiu» mai există alte câteva opţiuni: unele articole pot fi finanţate de donatori ca un proiect filantropic; un anumit jurnalism de promovare a produselor de consum poate fi sprijinit prin programe afiliate care oferă recompense pentru vânzarea produselor; iar unele articole pot fi susţinute de «publicitatea nativă» presărată din loc în loc. Este greu să diferenţiezi între aceste soluţii. Toate aceste modele de afaceri pot produce jurnalism bun.

    Însă toate aceste strategii au şi defecte. Pentru ca strategia «produsului de sacrificiu» să funcţioneze, este nevoie de un brand prestigios şi cu mare priză la public. Iar în timp ce articolele în genul opiniilor sunt foarte importante, aceasta nu este singurul tip de muncă pe care-l fac jurnaliştii.

    Deşi formatorii de opinie sunt cei care se remarcă cel mai repede. Oamenii din mediul academic şi executivii nu se vor da în vânt după reportajele specializate, necesare, dar deloc strălucitoare. Jurnalismul filantropic poate aduce un pic de avânt, dar va fi limitat într-un alt mod: jurnalismul finanţat de donatori tinde să fie în mare parte ideologic, donatorii căutând poveşti care le măgulesc opiniile şi produc un impact politic măsurabil, pe lângă faptul că ţin cititorii informaţii.

    O bună parte din acest jurnalism este foarte valoros – dar nu este tot ce ne trebuie. Şi, în ceea ce priveşte ultimele două modele, probabil că nu trebuie să explic ce stimulente periculoase conţin.

    Dar dacă nu îţi plac aceste opţiuni, atunci, dragă cititorule, va trebui să oferi mai mult. Din păcate, mulţi dintre voi v-aţi obişnuit cu ideea că ştirile ar trebui să fie gratuite şi vă enervaţi când vi se cere să plătiţi pentru ele.

    În momentul de faţă, ca o concesie pentru sentimentele dumneavoastră faţă de acest subiect, majoritatea paywallurilor au şi găuri. Şi da, ştim despre trucurile pe care le folosiţi pentru a trece pe sub aceste platforme de plată. Dar, pe măsură ce tot mai multe publicaţii adoptă accesul la articole contra plată, ar trebui probabil să vă aşteptaţi ca lucrurile să se schimbe. Cu cât va trebui să ne îngrijorăm mai puţin de concurenţa site-urilor gratuite, cu atât va fi mai strict accesul la materialele jurnalistice. (Pentru a lămuri situaţia, acest lucru reflectă opinia mea bazată pe analiza economiei la nivel de industrie şi nu ceva ce-aş putea şti despre strategia de afaceri a angajatorului, actual sau fost.)
    Şi acesta va fi un lucru trist, pentru că vechiul internet deschis a fost un dar minunat pentru cititori, o vastă abundenţă de jurnalism măreţ din care ne-am ospătat în ultimele două decenii. Dar există o limită în ceea ce priveşte cât de mult timp putem continua să oferim daruri fără nicio reciprocitate. La sfârşitul zilei, oricât de multă informaţie ar vrea să fie liberă, jurnaliştii va trebui să fie plătiţi.“

  • Un rămas bun jurnalismului la liber

    În ultimii ani, industria jurnalistică a fost lovită de multe falimente. Ziarele care încă funcţionează a trebuit să treacă prin transformări uneori dramatice şi să facă disponibilizări, în special la birourile din străinătate. De astfel de transformări nu au fost ocolite nici agenţii de ştiri cu greutate, cum este Reuters.

    În SUA, numărul jurnaliştilor angajaţi cu normă întreagă a scăzut cu 20% din 2001, după cum remarcă Shashi Tharoor, contributor la The Project Syndicate. Shashi Tharoor este fost subsecretar general al ONU, fost ministru de stat pentru resurse umane şi dezvoltare din India, iar acum parlamentar în cea mai mare democraţie a lumii. În India, ziarele sunt încă o afacere prosperă, spune el.

    Însă în Occident, mai multe nume mari şi-au încetat activitatea sau au migrat în online. La urma urmei, asupra spaţiului cibernetic sunt acum aţintite toate privirile. Astfel, alte nume mari, cum ar fi The New York Times, The Washington Post şi The Guardian, din Marea Britanie, şi-au construit o prezenţă masivă pe internet. Se pare că nu este suficient. În cazul The Guardian, site-ul primeşte numărul impresionant de 38 de milioane de vizitatori unici pe zi, în timp ce tirajul ziarului este de numai 200.000 de exemplare. Însă aceşti vizitatori virtuali citesc conţinutul gratuit; prin urmare, The Guardian pierde bani.

    The New York Times oferă un număr limitat de accesări gratuite ale materialelor de pe site. The Washington Post face la fel. Mai nou, şi Bloomberg. Cine vrea mai mult trebuie să plătească. The Guardian cere timid contribuţii băneşti. Acestea sunt adaptări ale jurnalismului ca business la noua realitate.

    Despre aceste adaptări şi despre viitorul jurnalismului vorbeşte, într-o opinie publicată sub titlul „Un rămas bun jurnalismului la liber” în The Washington Post, jurnalista Megan McArdle: „Bloomberg, fostul meu angajator, se pare că se îndreaptă spre un paywall. Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, nu pot spune că o să fiu surprinsă.

    Când am anunţat că părăsesc Bloomberg View pentru secţiunea de opinii a Washington Post în februarie, mulţi dintre cititorii care mă urmăresc de mult timp mi-au reproşat cu blândeţe că mi-am mutat articolele în spatele unei platforme de plată prin abonament. Unii dintre ei nu au fost atât de blânzi. Cum să mă îndepărtez de cititori de genul acesta? Sunt oare atât de arogantă încât să cred că ei ar trebui să plătească pentru privilegiul de a mă citi?

    Nu-i puteam învinovăţi că sunt scoşi din sărite; la urma urmei, unii dintre ei mi-au fost cititori fideli de când eram o bloggeriţă tânără. Internetul fără limite mi-a oferit literalmente cariera şi ani de zile am încercat să mă achit pentru acest cadou căutând angajatori care mi-au făcut scriitura gratuită pentru cititori. Chiar credeam în motto-ul că «informaţia vrea să fie liberă».

    Dar, când The Washington Post m-a abordat, ajunsesem deja la concluzia că lupta pentru internetul deschis a fost pierdută. Mai devreme sau mai târziu, practic toată lumea din industria media îşi va pune conţinutul în spatele unei platforme de abonamente, al unui paywall. Şi, în general, ar trebui să pariaţi mai degrabă pe «mai devreme» decât pe «mai târziu». Vanity Fair a devenit cea mai recentă dintr-o lungă serie de publicaţii care spun: «Dacă doriţi să ne citiţi, va trebui să vă abonaţi».

    După cum a remarcat Jay Rosen, profesor de jurnalism al Universităţii New York, Bloomberg are deja „unul dintre cele mai mari sisteme de plată pentru conţinut inventate vreodată”: terminalele pe care le vinde companiilor financiare la un cost de 20.000 de dolari pe utilizator pe an. Dacă ei mai doresc încă un paywall, ar trebui să fim pesimişti în ceea ce priveşte şansele ca oricine altcineva din afacerile cu ştiri să insiste pe un model cu «conţinut gratuit».

    Deci, cum a făcut industria mea ca acest model să funcţioneze atât de mult timp? Răspunsul este că nu a reuşit, motiv pentru care atât de multe ziare şi reviste se luptă să rămână pe linia de plutire şi multe publicaţii web ard grămezi din banii investitorilor în timp ce vânează un model de afaceri viabil. O întrebare mai interesantă este de ce nu am reuşit să-l facem să funcţioneze. Iar răspunsul la această întrebare are de-a face cu structura afacerii media tradiţionale.

    Criticii «mass-media mainstream» (sau, dacă preferaţi, ai «mass-media lamestream» – adică una al cărei scop nu este să impresioneze) sunt mulţumiţi să spună că vom fi puşi pe linie moartă de concurenţa din new media. Într-adevăr, în calitate de tânără bloggeriţă aş fi putut chiar eu face câteva astfel de declaraţii. Şi eu, şi acei critici am greşit. Mass-media tradiţională poate supravieţui foarte bine concurenţei pentru cititori. Competiţia pentru publicitate este cea care ne omoară.

    Timp de mai bine de un secol, revistele şi ziarele au fost cunoscute sub numele de «piaţă cu două părţi»: v-am vândut abonamente vouă, cititorilor noştri, iar odată ce v-aţi abonat, v-am vândut ochii celor care-şi fac reclamă la noi.

    Acest lucru a fost necesar pentru că, fără ca voi să ştiţi, banii obţinuţi de la voi prin abonamente adesea nici măcar nu acoperă costul tipăririi şi livrării ziarelor fizice, din hârtie. Acestea acoperă foarte rar costul ieşirii pe teren şi al scrierii poveştilor tipărite pe acele pagini. Şi probabil aţi fi uimiţi de cât de scump este de pus în ziar o poveste relativ simplă.

    Însă şi aşa era bine, deoarece controlam o conductă valoroasă către ochii cititorilor – o conductă prin care cei care doreau să-şi facă publicitate puteau transmite informaţii despre produsele lor. Cititorii primeau jurnalism la preţuri mici, iar clienţii de publicitate aveau ocazia să le spună despre pachetul fantastic de stimulente disponibil cumpărătorilor potriviţi pentru nou-nouţul model Chevy Impala din 1985.
    Apoi a venit internetul şi, brusc, noi nu mai aveam monopolul asupra conductei. Oricine poate arunca pe internet o pagină web. Şi în ultimii 20 de ani au apărut atât de multe platforme media online, încât a fost depăşită cererea pentru publicitate.

    Companiile care au câştigat această grămadă ca de rugby nu au fost vechile nume cu experienţă îndelungată în a alătura anunţuri cu conţinuturi media atrăgătoare. Nu au câştigat nici măcar noile companii de presă cu brigăzile lor frenetice de tineri angajaţi care produc materiale provocatoare. Companiile care câştigă – mai ales Google şi Facebook – obţin conţinut gratuit de la utilizatorii lor sau de la alte persoane de pe internet. Inclusiv de la noi.

    Aducerea coardei cu care altcineva te spânzură nu este, evident, un model de afacere foarte bun. Şi, după cum spune economistul Herb Stein, „Dacă ceva nu poate continua pentru totdeauna, se va opri”. Fie că vom găsi pe altcineva care să plătească pentru ştirile şi opiniile şi caricaturile pe care le consumaţi, fie vom ieşi din afaceri.

    Acel cineva nu trebuie să fie cititorul. O parte a jurnalismului poate funcţiona ca un fel de produs de sacrificiu pentru o afacere mai cuprinzătoare sau pentru un alt produs asociat, cum ar fi cărţi sau excursii.

    Unele articole de opinie pot fi livrate de oameni care le folosesc ca produse de sacrificiu personale pentru brandurile lor de «lider de opinie» sau de «intelectual public» – sau pur şi simplu să le producă din hobby, pentru a le livra altora. În afara modelului cu «produs de sacrificiu» mai există alte câteva opţiuni: unele articole pot fi finanţate de donatori ca un proiect filantropic; un anumit jurnalism de promovare a produselor de consum poate fi sprijinit prin programe afiliate care oferă recompense pentru vânzarea produselor; iar unele articole pot fi susţinute de «publicitatea nativă» presărată din loc în loc. Este greu să diferenţiezi între aceste soluţii. Toate aceste modele de afaceri pot produce jurnalism bun.

    Însă toate aceste strategii au şi defecte. Pentru ca strategia «produsului de sacrificiu» să funcţioneze, este nevoie de un brand prestigios şi cu mare priză la public. Iar în timp ce articolele în genul opiniilor sunt foarte importante, aceasta nu este singurul tip de muncă pe care-l fac jurnaliştii.

    Deşi formatorii de opinie sunt cei care se remarcă cel mai repede. Oamenii din mediul academic şi executivii nu se vor da în vânt după reportajele specializate, necesare, dar deloc strălucitoare. Jurnalismul filantropic poate aduce un pic de avânt, dar va fi limitat într-un alt mod: jurnalismul finanţat de donatori tinde să fie în mare parte ideologic, donatorii căutând poveşti care le măgulesc opiniile şi produc un impact politic măsurabil, pe lângă faptul că ţin cititorii informaţii.

    O bună parte din acest jurnalism este foarte valoros – dar nu este tot ce ne trebuie. Şi, în ceea ce priveşte ultimele două modele, probabil că nu trebuie să explic ce stimulente periculoase conţin.

    Dar dacă nu îţi plac aceste opţiuni, atunci, dragă cititorule, va trebui să oferi mai mult. Din păcate, mulţi dintre voi v-aţi obişnuit cu ideea că ştirile ar trebui să fie gratuite şi vă enervaţi când vi se cere să plătiţi pentru ele.

    În momentul de faţă, ca o concesie pentru sentimentele dumneavoastră faţă de acest subiect, majoritatea paywallurilor au şi găuri. Şi da, ştim despre trucurile pe care le folosiţi pentru a trece pe sub aceste platforme de plată. Dar, pe măsură ce tot mai multe publicaţii adoptă accesul la articole contra plată, ar trebui probabil să vă aşteptaţi ca lucrurile să se schimbe. Cu cât va trebui să ne îngrijorăm mai puţin de concurenţa site-urilor gratuite, cu atât va fi mai strict accesul la materialele jurnalistice. (Pentru a lămuri situaţia, acest lucru reflectă opinia mea bazată pe analiza economiei la nivel de industrie şi nu ceva ce-aş putea şti despre strategia de afaceri a angajatorului, actual sau fost.)
    Şi acesta va fi un lucru trist, pentru că vechiul internet deschis a fost un dar minunat pentru cititori, o vastă abundenţă de jurnalism măreţ din care ne-am ospătat în ultimele două decenii. Dar există o limită în ceea ce priveşte cât de mult timp putem continua să oferim daruri fără nicio reciprocitate. La sfârşitul zilei, oricât de multă informaţie ar vrea să fie liberă, jurnaliştii va trebui să fie plătiţi.“

  • Starbucks bate Apple şi Google la propriul lor joc. Care este segmentul de piaţă pe care gigantul cafelei are mai mulţi clienţi

    Giganţii din sectorul hi-tech, Google, Apple şi Samsung se întrec pentru a câştiga poziţia de lider printre platformele de plăţi pe mobil. Însă momentan, „regele” industriei este compania Starbucks, potrivit Quartz.

    Peste 23,4 milioane de persoane folosesc aplicaţia Starbucks pentru a plăti cafeaua sau ceaiul o dată la şase luni, potrivit eMarketer. În acelaşi timp, în acelaşi interval de timp, 22 de milioane folosesc Apple Pay, 11,1 milioane folosesc Google Pay, iar 9,9 milioane – Samsung Pay.

    eMarketer se aşteaptă ca acest trend să continue, bazându-se pe popularitatea Starbucks şi pe opinia publică faţă de Apple şi Google Pay.

    Poziţia de lider a Starbucks este consolidată de decizia de a transfera cupoanele cadou în cadrul aplicaţiei. Aceste cupoane cadou utilizate acum prin intermediul aplicaţiei de mobil reprezintă o treime din vânzările anuale ale Starbucks în SUA şi Canada.

    Raportul eMarketer nu menţionează cât cheltuie oamenii prin intermediul fiecărei platforme, ceea ce face dificil analizarea valorii fiecăreia dintre ele.

     

     

  • Google extinde un serviciu important în alte 38 de ţări, printre care şi România

    Spre exemplu, părinţii pot seta o limită de timp pentru utilizarea telefoanelor inteligente, personalizată pentru fiecare membru al familiei. Serviciul pune la dispoziţie date statistice privind timpul de utilizare zilnic şi lunar al fiecărei aplicaţii instalate, precum şi posibilitatea de a bloca de la distanţă folosirea dispozitivului.

    Citiţi mai multe pe go4it.ro

  • Google sau Facebook decid cine supravieţuieşte sau nu

    Pentru cei care nu ştiţi, Agroserv Măriuţa exploatează 3.200 de hectare de teren agricol în Ialomiţa şi deţine 2.600 de capete de vaci de lapte. Compania, deţinută de fermierul Nicuşor Şerban şi fiica lui, Ioana Cocan, vrea să atace piaţa de lactate cu o fabrică construită de la zero  o investiţie de 7 milioane de euro, din care 2,5 milioane de euro fonduri europene.

    Pe lângă faptul că se bate cu Danone la raft, Agroserv Măriuţa se bate cu multinaţionalele pe piaţa forţei de muncă pentru a atrage talente.

    Ceea ce spune Adrian Cocan este valabil pentru toate companiile antreprenoriale româneşti care au pus pe ultimul loc construcţia brandului, considerând-o, mai ales în perioada de criză, o cheltuială inutilă care nu are o rentabilitate imediată.

    eJobs, cel mai mare portal de recrutare online din România, spune că şase din zece angajaţi români îşi aleg viitorul angajator în funcţie de reputaţie.

    Conform unui sondaj realizat de eJobs, reputaţia unei companii este unul dintre cele mai importante criterii în funcţie de care românii decid să îşi depună CV-ul în vederea angajării. Doar 2,3% dintre candidaţi cred că brandul de angajator nu contează în alegerea viitorului loc de muncă.

    Reputaţia unei companii, care contează pentru aproape 98% dintre candidaţi, începe să câştige teren tot mai mult în decizia de angajare. Pe primele locuri sunt pachetul salarial, distanţa dintre casă şi birou şi programul flexibil.

    Conform eJobs, prin reputaţie 71% dintre candidaţi înţeleg recenzii bune pe companie de la actualii şi foştii angajaţi, 58% spun că un brand bun de angajator se bazează pe pachetul de salarii şi beneficii pe care îl oferă, iar 35% cred că reputaţia porneşte de la un nume şi un logo care să fie recunoscut.

    Ce îţi dă Google la o căutare reprezintă principalul cenzor.

    Pe proprietarii multor companii antreprenoriale româneşti nu îi interesează ce rezultate apar pe internet atunci când cineva caută după numele lor sau după numele companiei.

    Înainte să audă care sunt salariile într-o companie, candidaţii caută comentariile despre firmă, despre patron sau antreprenor sau despre mediul de lucru.

    Cu cât imaginea propagată este mai bună pe reţelele sociale, cu atât cresc şansele ca un candidat bun să-şi depună CV-ul pentru un job, spune Bogdan Badea de la eJobs România. 52% dintre cei care au răspuns la sondajul eJobs susţin că nu ar aplica la o companie care are o reputaţie proastă.

    Google, Facebook, LinkedIn, Instagram au devenit nişte monştri care decid, prin comentariile puse de utilizatori, încotro se duce un candidat.

    Pentru multinaţionale  care au un brand venit din afară, care şi-au construit o imagine, care sunt prezente acolo unde sunt viitorii candidaţi  este uşor să atragă forţă de muncă şi talente.

    Pentru companiile româneşti care nu au avut grijă la povestea lor, care au lăsat cel mult în sarcina unei secretare să se ocupe de imagine, să vadă ce scrie lumea pe reţelele sociale despre ei, şansele de a atrage talente se reduc în fiecare zi.

    La început, ca să poţi să iei pe cineva de la Danone, trebuie să-i oferi mai mulţi bani. Pachetul salarial este singurul criteriu în care se pot lupta firmele româneşti antreprenoriale cu multinaţionale.

    Foarte multe companii româneşti şi foarte mulţi patroni nu se uită la datele statistice referitoare la forţa de muncă, considerând că ea vine de la sine. Din păcate, o bună parte din forţa de muncă este în afară şi pleacă în continuare; în al doilea rând, multinaţionalele care sunt în România nu au ridicat piciorul de pe pedala de pe acceleraţie în privinţa câştigării de teren, ci dimpotrivă, vor să-şi adjudece o felie chiar mai mare.

    România este pe ultimul loc în Europa în privinţa populaţiei ocupate care are studii superioare. Conform ultimelor date Eurostat, doar 19% din populaţia ocupată din România are studii superioare, faţă de o medie a Uniunii Europene de 33%.

    Asta înseamnă că bazinul de talente este foarte, foarte mic, iar din acest bazin de talente multinaţionalele iau cel puţin două treimi.

    Toate companiile româneşti vor o valoare adăugată mai mare, vor să nu fie doar un prestator de servicii pentru multinaţionale, dar nu au cu cine şi cu ce să iasă din acest cerc.

    Dacă nu lucrează la brand, dacă nu investesc în reputaţie, companiile antreprenoriale româneşti şi proprietarii lor vor simţi din plin ce înseamnă că Google şi Facebook şi alte reţele sociale vor decide cine trăieşte sau nu.

    Până să câştige roboţii teren, tot angajaţii fac treaba, în special cei cu studii superioare.

  • Nu doar în IT salariile sar de 5.000 de dolari. Iată 10 funcţii care asigură un salariu mai mare decât ai fi visat

    Site-ul de monitorizare Comparably a realizat recent un sondaj pe un eşantion de peste 14.500 de persoane, al cărui rezultate obţinute au determinat cele mai populare locuri de muncă pentru persoanele fără experienţă tehnică, precum şi salariile pe care le pot obţine pentru ocuparea acestor posturi.

    Angajaţii au luat în calcul companii mici, mijlocii şi mari, inclusiv Apple, Uber, Facebook şi multe altele. În mod comparabil, au fost găsite o mulţime de roluri care necesită puţină experienţă tehnică, iar salariile şi bonusurile sunt bine remunerate.

    Acestea sunt cele mai populare posturi fără de care companiile nu pot supravieţui.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • CEO-ul Google va dispune de un pachet de acţiuni în valoare de 380 de milioane de dolari

    Sundar Pichai în vârstă de 45 de ani care conduce Google din 2015, a primit acţiunile înainte de promovarea sa în funcţia de vicepreşedinte senior al produselor cu un an mai devreme, atunci când a preluat mai multe din responsabilităţile co-fondatorului Larry Page.

    Premiul a crescut în valoare, deoarece acţiunile Alphabet Inc. au crescut cu 90% de la data acordării, comparativ cu un avans de 39% al indicelui bursier S&P 500.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum să câştigi 380 de milioane de dolari într-o săptămână

    Sundar Pichai în vârstă de 45 de ani care conduce Google din 2015, a primit acţiunile înainte de promovarea sa în funcţia de vicepreşedinte senior al produselor cu un an mai devreme, atunci când a preluat mai multe din responsabilităţile co-fondatorului Larry Page.

    Premiul a crescut în valoare, deoarece acţiunile Alphabet Inc. au crescut cu 90% de la data acordării, comparativ cu un avans de 39% al indicelui bursier S&P 500.

    Citeşte continuarea pe www.zf.ro