BusinessMagazin

Tag: facultate

  • Povestea tinerei de 25 de ani care a devenit stewardesă în Dubai: Muncesc pentru ca într-o zi să pot să trăiesc fericită şi pe o bucată de pământ românesc

    Andra Conţiu, 25 de ani, a plecat din România în urmă cu doi ani, după ce a absolvit facultatea de alimentaţie şi turism la Braşov şi liceul la Topliţa. Spune că visa încă din facultate să devină stewardesă, aşa că a decis să se mute în Dubai, loc de unde vizitează acum întreaga lume.

    “Odată ce am ajuns în Dubai, oamenii din jurul meu au fost cei ce au crezut mai mult în visul meu, fără să ştie de el, şi m-au împins către realizarea lui”, povesteşte Andra, care lucrează ca însoţitor de bord în cadrul unei companii aeriene din Orientul Mijlociu.

    “Interviul de angajare a avut loc în Dubai, nu este uşor, te solicită, însă e important să transimiţi acea energie pozitivă. Desigur, emoţiile au fost prezente, poate pentru că ştii că cei cu care concurezi sunt toţi diferiţi, altă naţionalitate, altă experienţă, altă cultură.  Cred că am fost în jur de 30 de candidaţi în ziua în care am fost eu şi am rămas doar trei în final. Interviul se desfăşoară pe durata mai multor zile şi, desigur, organizarea este diferită faţă de cea din România. Ei practic fac o preselecţie online înainte de a te chema la interviu”, spune Andra Conţiu.

    Despre minusurile jobului de stewardesă, tânăra spune că cel mai tare îi lipseşte somnul, din cauza diferenţelor de fus orar. Există însă şi numeroase aspecte pozitive atunci când lucrezi pentru o companie aeriană: “Programul meu de muncă este clar diferit de oricare alt job, motiv pentru care rutina lipseşte din viaţa mea. Am multe zile libere, mai multe decât ţi se oferă în mod obişnuit, pe care fie le petrec în Dubai, fie pot pleca oriunde în lume pentru puţină relaxare”.

    Meseria de stewardesă este bine plătită, chiar şi pentru standardele înalte din Dubai: “Salariul unui însoţitor de bord diferă de la lună la lună, însă se poate ajunge la 2.000 de euro dacă ai zboruri bune, pentru că eşti plătit şi pentru orele de zbor, plus diurna din fiecare tură, ca să nu mai menţionez că ţi se oferă cazare şi toate facilităţile. Seniorii noştrii câştigă mai mult, nu pot spune cu exactitate cât, însă nimeni nu le plânge de milă”.

    Cum decurge însă o zi de lucru din viaţa unei stewardese? “Încep pregatirea pentru un zbor cu 4-5 ore înainte de decolare. Ca echipaj de bord, începem să ne pregătim de acasă cu bagaje, machiaj, coafură, ţinută, totul trebuie să fie perfect. Urmează drumul până la sediu, drum în care recitesc safe talk-ul, pentru a-mi reîmprospăta cunoştinţele. Trebuie să îţi faci check-in-ul cu minimum două ore înainte de zbor, iar punctualitatea e sfântă; pentru doar 30 de secunde întârziere rişti să nu mai fii primit la zbor. Echipajul se adună într-o sală de conferinţe, unde discutăm toate detaliile legate de zbor, ne cunoaştem între noi, pentru că la fiecare zbor oamenii sunt alţii şi bineinţeles trebuie să trecem de toate verificările: paşaport şi licenţa pentru avionul pe care zburăm să fie în regulă, vaccinurile să fie la zi, uniforma să fie imaculată, manichiura să fie făcută cu ojă roşie sau transparentă, părul strâns cum ne-au învăţat în timpul pregătirilor şi safe talk-ul. Safe talk-ul e cel ce produce emoţii mereu, se pune o întrebare legată fie de aviaţie, de cazuri medicale, de securitate, la care trebuie să ştii să răspunzi pentru a putea opera zborul respectiv. După ce ajungem la avion, mai sunt o serie de sarcini până la îmbarcarea pasagerilor, după care urmează munca noastră propriu-zisă din timpul unui zbor.”

    Andra Conţiu spune că îi lipsesc multe lucruri legate de ţară, însă viaţa din Orientul Mijlociu are beneficiile ei. “Am încetat să mai simt anumite lipsuri din momentul în care am început să zbor; familia şi prietenii sunt însă cei care îmi lipsesc în continuare. Viaţa din Dubai e cu totul alta, comparativ cu România. Automat, când esti lipsit de griji poţi să te bucuri de ceea ce este în jurul tău”. Tânăra este mulţumită de slujba ei şi de viaţa pe care o duce, însă ar dori să se întoarcă, cândva, în România: “Momentan nu e mai bine acasă. Muncesc, însă, ca într-o zi să pot să trăiesc fericită şi pe o bucată de pământ românesc.”

    Sute de românce lucrează în prezent ca însoţitoare de bord pentru companii precum Emirates, Qatar Airlines sau FlyDubai. Transportatorii aerieni din Orientul Mijlociu desfăşoară anual recrutări de personal în statele europene, ca urmare a dezvoltării agresive pe piaţa aeriană mondială.

  • Dana Gruia Dufaut, la BM Storytellers: Când a fost vorba să-mi aleg profesia, am zis foarte hotărât “eu vreau să fiu avocat!”

    Iată discursul Danei Gruia Dufaut la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:

    2006 a fost pentru mine un an foarte important, deoarece am primit din mâinile domnului ambasador al Franţei o medalie – Ordinul Naţional al Meritului în grad de cavaler. De ce am primit eu această medalie? Sunt născută în România, însă crescută în Franţa. Am făcut în Franţa liceul şi Facultatea de drept şi am intrat în baroul din Paris în 1987. Dat fiind că părinţii mei au plecat din România când eram copil, România era pentru mine o ţară interzisă.

    După decembrie 1989, tatăl meu a vrut neapărat să ne întoarcem, aşa că mi-am luat o săptămână de concediu şi am străbătut Europa, în februarie 1990, cu maşina. Am trecut atunci prin Iugoslavia (încă se putea şi drumul era foarte bun) şi am ajuns în Bucureşti la sfârşitul lunii, când se vindeau în piaţă mărţişoare cu Petre Roman. Imaginile au fost un pic şocante pentru mine; când eşti copil totul este plăcut, aveam amintiri foarte frumoase din România. La 30 de ani am găsit o ţară tristă, dar în acelaşi timp am simţit că este o ţară cu potenţial.

    Tatăl meu a fost în anii ’70 un avocat de renume în România, iar bunicul meu, Andrei Rădulescu, a fost ultimul preşedinte al Curţii de Casaţie din România înainte de sosirea comuniştilor. Dreptul era ceva bine ancorat în familie mea. Când a trebuit să aleg, la 18 ani, o facultate, ştiam că una dintre opţiunile părinţilor mei ar fi fost să fiu medic, deoarece în România medicii aveau mai multe şanse să treacă frontiera decât un avocat ale cărui diplome nu erau recunoscute în afara ţării.

    Când a fost vorba să-mi aleg profesia eu, care nu înţelesesem de ce părinţii mei ţineau neapărat să fiu medic, am zis foarte hotărât “eu vreau să fiu avocat!”. Amândoi s-au uitat la mine şi au zis “care-i problema?”. “Păi nu spuneaţi voi că trebuie să fiu medic?”. “Da, dar asta era într-o altă viaţă, când trăiam în România, când era vorba ca eventual să poţi într-o zi să duci meseria în alte părţi şi diplomele să fie recunoscute”.

    În 1991 am deschis în România prima firmă, după care am lucrat un număr de ani buni pe legea societăţilor comerciale, care abia era implementată, cel puţin 100 de dosare pe privatizări. Ulterior a venit vremea să mă înscriu în Baroul Bucureşti, pentru că lucram cu societăţi franceze, dar pe teritoriul României. În 2002 am făcut făcut o teză de doctorat, mi s-au echivalat diplomele franceze, după care am putut să mă înscriu în Baroul Bucureşti ca avocat cu drepturi depline şi să deschid în 2002 cabinetul de avocatură care astăzi are 35 de persoane şi 15 avocaţi. Aventura României a continuat, pentru că m-a tras aţa înapoi.

    La sfârştul anilor ’90 eram fericită să mă întorc, deşi părinţii meu au făcut nişte eforturi când au plecat, la o vârstă înaintată, dar după aceea m-au înţeles că veneam într-o ţară plină de oportunităţi. Îmi amintesc că în 1990 erau 470 de avocaţi în Baroul Bucureşti, care erau nişte supravieţuitori. La vremea respectivă avocatul nu avea poziţia pe care o are astăzi, nu era o persoană respectată, era un auxiliar al justiţiei care lucra foarte mult drept civil, drept penal, iar dreptul comercial era monopol de stat. A fost o epocă interesantă, în care am adus în România mai multe companii franceze, iar în 1996 Ambasada Franţei m-a rugat să devin consilierul lor pe probleme economice. Aşa se face că zece ani mai târziu, în 2006, am avut onoarea să primesc această medalie.

  • A lucrat toată viaţa în aceeaşi companie, acum americanii l-au pus şef peste cinci ţări

    Citeşte în premieră alte 99 de poveşti de succes ale tinerilor manageri din România în a noua ediţie a catalogului 100 TINERI MANAGERI DE TOP, lansat de Business Magazin în luna mai.

    Comandă acum catalogul în format electronic la preţul de 35 lei.

    Cantitate: buc.
     

    Cariera de 17 ani a lui Cristian Fugaciu se confundă cu evoluţia companiei de consultanţă de risc şi brokeraj Marsh România, în care s-a angajat imediat după terminarea facultăţii. În prezent, conduce activităţile companiei devenite lider pe piaţa brokerajului de asigurări şi este responsabil pentru birourile Marsh din alte patru ţări.

    NUMIREA ÎN NOUA FUNCŢIE ESTE, PE LÂNGĂ O RECUNOAŞTERE A EFORTURILOR DE PÂNĂ ACUM, O PROVOCARE DIN PUNCTUL DE VEDERE AL AFACERII, PENTRU CĂ UNELE DIN ACESTE ŢĂRI SEAMĂNĂ CU CE A FOST ROMÂNIA ACUM MULŢI ANI ŞI SPER CA ISTORIA SĂ SE REPETE ŞI ÎN CAZUL ACESTORA„, spune Cristian Fugaciu, directorul general al companiei de consultanţă de risc şi brokeraj Marsh.

    De la începutul anului, el a fost numit responsabil de managementul operaţiunilor Marsh din Balcani (Slovenia, Croaţia, Serbia, Bulgaria) şi ale ţărilor vecine din subordinea acestora, în afara celor din România şi Moldova, pe care deja le coordona. Repetarea istoriei româneşti ar fi de bun augur pentru compania americană prezentă pe piaţă de aproximativ două decenii, perioadă în care a devenit lider în domeniul brokerajului de asigurări, cu o valoare a primelor intermediate de 240 milioane de lei anul trecut şi venituri de circa 8,5 milioane de dolari.

    Cristian Fugaciu a fost martor la toate etapele istorice ale companiei, ţinând cont că şi-a construit cariera de 17 ani exclusiv în cadrul acesteia. Fugaciu şi-a descoperit pasiunea pentru domeniu în perioada cursurilor de asigurări de la Facultatea de Relaţii Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice, încheiate cu o lucrare de diplomă pe tema asigurării riscurilor de catastrofă pe diverse sisteme de asigurare a catastrofelor naturale în diverse ţări. Coordonatoarea sa de diplomă a fost Violeta Ciurel, numită recent CEO al filialei din Portugalia a grupului francez AXA şi care a „format câţiva oameni tineri de asigurări pe lângă cei moşteniţi de la ADAS„. Principalul sfat primit de la ea a fost „să înveţe„ tot ceea ce ţine de condiţii şi principii de asigurare şi, pentru că l-a respectat, a fost recomandat companiei Marsh în perioada când ei „căutau tinere speranţe„.

    Astfel, în 1997, după două săptămâni de la terminarea facultăţii, lucra în poziţia de junior broker şi era angajatul cu numărul 5 al firmei. „Sediul companiei era într-un apartament de două camere de pe bulevardul Dacia, într-o cameră mare existau trei birouri, trecând prin aceasta ajungeai în biroul directorului general, iar în bucătărie stăteau contabila şi mâncarea.„ Primul salariu pe care l-a primit a fost de circa 100 de dolari, brut, iar de beneficii precum telefoanele mobile nu putea fi vorba: „Primul telefon mobil în firmă l-a avut directorul general, un Nokia de dimensiuni mari care a costat 1.000 de euro„, iar comunicarea se făcea prin fax: „scriam pe calculator, tipăream pe template de fax, iar apoi trimiteam faxul„.

    În ciuda lipsurilor tehnologice, a fost o perioadă când timpul prisosea: făcea tot timpul traininguri, avea discuţii de circa două ore cu adjunctul directorului general, cu grafice şi explicaţii pe orice teme apăreau. Treptat, compania s-a transformat de la una cu cinci angajaţi şi venituri de 300.000 de dolari într-una cu afaceri de aproape 30 de ori mai mari şi 90 de angajaţi, precum şi cu birouri pe măsură într-un turn din sticlă din nordul Capitalei: „Creştea cu peste 20% anual în perioada de început, apoi economia a început să meargă bine şi înregistram creşteri şi de 20-30% în fiecare an până în 2009-2010, când s-a simţit criza şi a devenit un pic mai dificil, 2010 fiind singurul an când am înregistrat o mică scădere„, îşi aminteşte Fugaciu. Până la a ajunge în vârful ierarhiei, a trecut – între 1997 şi 2002 – prin toate funcţiile oferite de companie: junior broker, broker, senior broker, şef de departament, director general adjunct şi apoi director general.

    Dintre pieţele pe care le coordonează acum, România este cea mai mare din punctul de vedere al veniturilor Marsh şi este urmată de Bulgaria, unde acestea sunt, potrivit lui Fugaciu, de circa două ori mai mici, iar în celelalte ţări sunt cuprinse între 800.000 şi un milion de dolari. Pe plan local, compania ocupă o cotă de piaţă de 6%, principalii competitori pe segmentul corporate fiind AON, Gras Savoye sau sucursala locală a brokerului austriac Greco. Importanţa pieţei este dată şi de penetrarea mare a brokerilor, care a ajuns la 47%, cu un volum total al primelor intermediate anul trecut de 3,9 mld. lei.

  • Povestea uneia dintre cele mai puternice femei din energie. De ce a renunţat la antreprenoriat şefa Nuclearelectrica

    Daniela Lulache este o femeie de carieră. Te lămureşti de acest lucru destul de repede după ce o cunoşti, din acel ansamblu de mesaje, gesturi şi priviri greu de descris, dar uşor de înţeles, din ştiinţa de a spune – nu mereu, ci doar când trebuie – „nu”, din felul cumpănit în care îşi alege cuvintele şi îşi exprimă ideile.

    A terminat ASE, în urmă cu două decenii, şi visa să lucreze în comerţul exterior, un domeniu la modă în acea perioadă. A prins în facultate trecerea de la comunism la capitalism, iar comerţul exterior era o dovadă a libertăţii şi a deschiderii dobândite atunci de societatea românească. „Ulterior părea că e foarte important să lucrezi în zona financiar-bancară. Cert este că nu mi-am dorit deloc să lucrez în finanţe, deşi am terminat facultatea de finanţe şi am lucrat mare parte din cariera mea în acest domeniu. Apropo de cine sunt eu, sunt un om care a constatat, în timp, că trebuie să fac bine tot ceea ce nu am vrut să fac.”

    Primul job a fost de contabil la întreprinderea de transporturi turistice auto, iar primul salariu de 1.200 de lei, unul dintre cele mai mici salarii care existau pe piaţă la acel moment. „La acest job am renunţat, următorul a fost businessul meu, o firmă de contabilitate, iar primul client a fost un coleg de facultate. După aceea, am deschis cu soţul meu un alt business. Ne-am gândit că putem aduce aici produsele Disney, dar s-a dovedit că nu este chiar aşa. Drepturile de autor erau foarte scumpe, iar România s-a dovedit nepregătită la ora aceea să plătească produse licenţiate real şi corect, competiţia era cu produsele chinezeşti, iar preţurile nu puteau fi comparate. N-a fost cea mai bună afacere a noastră.”

    În acel moment s-a terminat şi „cochetăria” cu zona antreprenorială. Cu doi copii mici, a decis să îşi ia o slujbă „de la 9 la 5″, iar soţul să rămână în zona antreprenorială. „Nu mi-a ieşit, niciodată nu am reuşit să am un job 9 to 5, dar am constatat că mă simt mult mai bine în organizaţiile mari, care pot avea un alt fel de impact decât cele din zona antreprenorială.”

    LECŢIA 1: CRIZA DE SUPRACREŞTERE

    A început să lucreze într-o organizaţie relativ mică, în investment banking. Se numea Expandia şi era o bancă de investiţii cehească. „Era o perioadă în care în partea asta de lume descopeream investment bankingul, prin 96 sau 97. Expandia nu cred că mai trăieşte acum decât în Cehia, iar lecţia pe care am învăţat-o de la ei se numeşte criza de supracreştere. Creşterea trebuie să fie şi ea controlată, trebuie să ştii întotdeauna în ce etapă eşti, pentru că s-ar putea să creşti spectaculos şi să nu faci faţă creşterii.„ A avut trei interviuri pentru ocuparea postului, cu analistul-şef, CEO-ul şi country managerul. „E un job de care sunt foarte mândră, pentru că noţiunea de investment banking atunci am întâlnit-o. M-am gândit: cu câtă contabilitate ştiu ar trebui să pot să fac şi analiză financiară, informaţia este acolo; s-a dovedit că este aşa pentru că la un interval de 6 luni am devenit analist-şef, iar la un an după aceea country manager şi singura femeie membru în boardul companiei-mamă.„

    Prima tranzacţie la care a lucrat a fost cea prin care AIG a intrat acţionar în Luxten. Cum lucra pe atunci un investment banker? „Era o plajă mare de clienţi potenţiali şi te duceai din uşă în uşă.„

    După Expandia s-a mutat la Erste, divizia din România, care a existat până la finalul anilor ‘90. Formal, a mai existat o perioadă, dar a fost unul din momentele dramatice ale acestei industrii, care aproape dispăruse. Rămăseseră doi sau trei jucători în piaţă.

    La sfârşitul anilor ‘90, investment bankingul nu traversa cea mai fericită perioadă şi a urmat o nouă schimbare de direcţie în carieră. „Din punctul meu de vedere, în perioada aia commercial bankingul era în expansiune. AVAB a fost trecerea de la investment banking la commercial banking, apoi Raiffeisen, apoi Fondul Proprietatea. La Raiffeisen m-am ocupat de restructurare şi recuperare.„

  • Sergiu Biriş, la BM Storytellers: Cei care vor să dezvolte acum un business online trebuie să se orienteze spre zona de mobile

    Iată discursul lui Serigiu Biriş la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:

    Povestea mea este diferită de a celorlalţi invitaţi, pentru că în 2007 eram atât de la început încât nu ştiam nimic. Este foarte bine să fii în cel mai „hot„ domeniu acum, însă în 2007 nu ştiam în ce intru sau ce vreau să fac. Ştiam doar că vrem să încercăm să facem un proiect al nostru, personal, pentru că în acel moment dezvoltam site-uri pentru clienţi din afară.

    Poate şi dacă mergeam în această direcţie am fi crescut şi am fi fost o bună resursă de outsourcing acum, însă simţeam nevoia de a dezvolta un proiect propriu. Aveam de fapt trei idei, iar una din acele trei idei a fost Trilulilu, am vrut să facem un site românesc de videosharing. Nu ştiam cum să creăm cu adevărat un business, iar tot ce ştiam despre piaţa online era că e o piaţă de 5 milioane de euro, ceea ce mie mi s-a părut senzaţional. Nu ştiam că există foarte mult scepticism legat de proiectele online şi că erau puţini clienţi care îşi asumau riscul de a investi în publicitatea online atunci.

    După câteva luni de la lansare am fost contactaţi de Business Magazin să facem un cover story. „Vrem!„, am zis, dar nu ştiam ce înseamnă cover story. Motiv pentru care am apărut în tricou pe copertă, nu venisem la Bucureşti pregătiţi. Am făcut şedinţa foto, am răspuns la întrebări şi în mai 2007 am apărut pe coperta revistei. A fost o surpriză plăcută şi s-a dovedit a fi şi un punct foarte important din cariera noastră, pentru că mai târziu investitorul nostru ne-a spus că aşa ne-a găsit, văzându-ne pe coperta revistei. Până să ajungem pe copertă noi am investit destul de mult în acest proiect, tot ce câştigam din web design reinvesteam în site, şi am primit chiar şi oferte de cumpărare la 2-3 luni de la lansare, când a vrut să ne cumpere Neogen.

    Nu am vrut să vindem, deşi 80.000 era o sumă colosală după câteva luni de lucru, însă am avut noroc că i-am cooptat pe consultanţii care ne-au temperat şi ne-au asigurat că vor veni şi mai mulţi bani mai târziu. Mai târziu, în 2007, Alexis Bonte a preluat doar o părticică din proiect, 10%, cu 100.000 de euro. A fost cel mai bun lucru că nu am vândut businessul din prima. Îţi trebuie răbdare, ca antreprenor. Cu Trilulilu primii bani, 5.000 de lei, i-am făcut după şase luni de la lansarea proiectului, moment când aveam cheltuieli de 6.000 de euro pe lună. Cea mai mare provocare, pentru noi, a fost să învăţăm să facem bani în spaţiul online, am avut foarte multe încercări şi foarte multe eşecuri să susţinem businessul, pentru că piaţa din România are particularităţile ei. Cea mai bună soluţie a fost să ne înfiinţăm propria echipă de vânzări, am învăţat asta în decurs de câţiva ani.

    Văd foarte mulţi tineri care şi-ar dori să încerce ceva, însă se tem să nu eşueze, că sunt multe provocări pe piaţă, dar îmi dau seama că şi noi, dacă am fi analizat la fel de în detaliu afacerea, probabil nu am fi realizat nimic. Am fi mers înainte cu programarea şi web designul şi mă bucur că am avut naivitatea şi curajul de a face ceva şi de a sprijini acest proiect prin orice mijloace. Cred că foarte mulţi tineri din ziua de azi ar trebui să lase deoparte gândirea raţională şi să îşi urmeze instinctul de a crea ceva.

    Acum sunt foarte implicat în Zonga, care este un „spin off„ din Trilulilu, un serviciu de muzică, legal, care oferă acces la 20 de milioane de melodii de pe mobil, tabletă sau PC. Am semnat contracte cu toate casele de discuri internaţionale şi locale, iar acesta a fost unul dintre cele mai mari challenge-uri din ultimii ani, să reuşim să lansăm acest proiect. Am reuşit să negociem cu casele de discuri şi în circa doi ani am reuşit să obţinem drepturile. Timp în care am reuşit să dezvoltăm şi produsul, şi până la urmă am avut noroc să îl aducem la costul pentru end-user pe care l-am dorit. Casele de discuri ar fi dorit ca un abonament să coste 10 euro pe lună, noi am reuşit să-l aducem la 3 euro, am reuşit să semnăm un parteneriat cu Vodafone, ei fiind şi parteneri în afacere. Acest proiect are mult mai mari provocări şi de aceea mă focusez mai tare, pentru că este şi o piaţă care mai are nevoie de educare, cea a conţinutului online plătit.

    Este greu în acest domeniu pentru că pirateria are un grad destul de ridicat şi există şi convingerea că tot ce este pe internet trebuie să fie gratis. Am pornit pe un drum, îl ţinem în continuare şi ne gândim inclusiv să deschidem serviciul şi în alte ţări.

    Cei care vor să dezvolte acum un business online trebuie să se orienteze spre zona de mobile, pentru că Facebook, de exemplu, raportează că peste 55% dintre venituri le vin din publicitatea de pe mobil, ceea ce mi se pare incredibil. Cred, de asemenea, în orice produs care se bazează pe venituri din publicitate, atâta vreme cât este bine realizat şi are o piaţă. Cred că este o mare nevoie de produse locale. Cred în servicii cu valoare adăugată, obligatoriu plătite, şi care încep să fie pe val; vor apărea tot mai multe astfel de produse. 

  • A intrat în afaceri la 14 ani. Acum vinde cele mai frumoase haine din România şi rulează zeci de mii de euro

    “Fiecare business cere o abordare diferită, dar nu cred că femeile sunt în dificultate în a-şi croi drumul. Am considerat întotdeauna că drumul e atât de anevoios pe cât e de firesc să fie. Departe de a fi o adeptă a feminismului exagerat, cred că femeile au calităţi care le ajută să-şi atingă obiectivele poate chiar mai uşor decât bărbaţii, una dintre acestea fiind inteligenţa emoţională. În plus, afacerile se fac mai uşor cu mănuşi”, spune Mirela Bucovicean.

    Mirela Bucovicean a început să lucreze efectiv de la 14 ani în domeniul antreprenoriatului în modă, în cadrul afacerii de familie, experienţă care a ajutat-o în construirea proiectului său – Molecule F – ale cărui baze le-a pus în 2010. Anterior, ea a lucrat în radio, presă şi TV, ca editor de fashion sau beauty, apoi în marketing şi vânzări, precum şi în alte câteva industrii către care a
    împins-o curiozitatea. Înainte de a-şi urma pasiunea pentru publicitate, unde a  activat din 2002 până în 2006, în agenţiile Saatchi & Saatchi şi ulterior Headvertising, Mirela Bucovicean a absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (2001), în cadrul Universitatii Româno-Americane.

    Mirela Bucovicean a înfiinţat în 2006 propria companie de real estate – Roseberg Advisors -, axată pe consultanţă şi brokeraj pentru mari investitori şi dezvoltatori. După un an sabatic, în 2010 Mirela Bucovicean a fondat Molecule-F.com – prima platformă de promovare şi vânzare a creaţiilor designerilor români. Este o afacere de nişă, care înregistrează creşteri constante an de an, într-o industrie care scade la nivel mondial, şi îşi menţine poziţia de lider pe segment.

    “Se anunţă un 2014 al schimbărilor şi aşa mi-l doresc şi eu. Un an cu schimbări puternice care să creioneze o direcţie mai clară asupra a ceea ce va urma la nivel global”, spune antreprenoarea. 

    Mirela Bucovicean face parte dintre cele mai puternice 100 de antreprenoare din România şi a fost inclusă în catalogul 200 CELE MAI PUTERNICE FEMEI DIN BUSINESS, ediţia 2014, realizat de echipa Business Magazin.

  • Şi-a pornit afacerea în anul doi de facultate în Constanţa. Acum vinde de 100.000 de euro şi toată lumea o caută

    Ioana Pascal era încă în anul II de facultate atunci când a deschis cu mama sa primul boutique de bijuterii lucrate în argint, cu pietre naturale, într-o zonă comercială din Constanţa. În prezent, cerceii, brăţările, colierele, butonii sau inelele comercializate sub brandul Obsidian, provenind atât din import cât şi din  din linia de bijuterii produsă în atelierul personal, sunt vândute în magazinul din Constanţa, într-un showroom din Bucureşti  şi printr-un magazin online.

    Pascal a absolvit în 2006  Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti, iar apoi şi-a obţinut Masteratul în Comunicare Interculturală, catedra UNESCO, la Universitatea din Bucureşti (2006-2008).

    Din 2004 lucrează împreună cu mama ei la businessul Obsidian, “creat din pasiunea noastră pentru bijuterii şi accesorii”. Pentru că a simţit nevoia specializării în afacerea cu bijuterii, a urmat şi un curs de design de bijuterii în cadrul Institutului European de Design din Milano.

    Cel mai dificil moment din carieră a fost când, în 2013, a închis unul dintre magazinele din Constanţa, moment urmat însă  de deschiderea showroomului din Bucureşti. Pascal nu califică leadershipul feminin ca fiind o piedică în afaceri, crede însă că “este diferit şi aşa şi trebuie să fie. Problema apare atunci când o femeie încearcă să adopte discursul şi atitudinea unui bărbat pentru a se impune”.

    Compania sa a avut venituri de peste 500.000 de lei în 2012 şi are nouă angajaţi, potrivit datelor publicate la ministerul de finanţe.

    Ioana Pascal face parte dintre cele mai puternice 100 de antreprenoare din România şi a fost inclusă în catalogul 200 CELE MAI PUTERNICE FEMEI DIN BUSINESS, ediţia 2014, realizat de echipa Business Magazin.

  • Angajaţii români fără facultate care câştigă peste 1.000 de euro lunar

    Sudorii, maistrii, constructorii, electricienii, mecanicii auto sau frigotehnistii, angajati care nu au studii superioare, pot castiga pe luna si peste 1.000 de euro net. La acestia se adauga agenti de vanzari sau specialisti IT care elaboreaza aplicatii web care si ei pot castiga comparabil cu un absolvent de automatica si calculatoare, cibernetica sau finante-banci. Un salariu de peste 1.000 de euro pentru un muncitor fara studii superioare reprezinta o suma consistenta in conditiile in care salariul mediu brut pe economie a fost anul trecut de circa 400 de euro.

    „Salariile angajaţilor români pot creşte oricât, atâta vreme cât angajatorii vor găsi în ţară factorii diferenţiatori faţă de competiţie, şi anume inovaţia şi calitatea. Degeaba sunt costuri scăzute în India şi în China, dacă nu găsesc acolo oamenii capabili să găsească acei diferenţiatori. Dar pentru a ţine investitorii în ţară şi pentru a avea salarii bune trebuie create produse finite pe plan local, care să implice de la activităţi de cercetare până la produsul final”, spunea anterior Adrian Lupulescu, directorul general al producătorului de microprocesoare Freescale Semiconductor.

    Cel mai bine platiti angajati fara studii superioare sunt cei care au joburi foarte specializate, cum ar fi electricienii, constructorii de schele metalice, maistrii, frigotehnistii, sudorii sau mecanicii. Salarii de peste o mie de euro au, cel mai adesea, responsabili de roboţi industriali, maşini automatizate, din industria auto, şoferii de TIR care efectuează curse internaţionale, şefii de ateliere sau operatorii de maşini automatizate. 

    România a rămas, în ultimii 15 ani, fără aproape un milion de salariaţi, astfel că în prezent în economie există mai puţin de 4,4 milioane de angajaţi la o populaţie activă (aptă de muncă) de 10 milioane de persoane. Plecarea masivă a populaţiei începând cu anul 2007, în special către state precum Italia sau Spania, dar şi perioada de criză în care s-au făcut câteva sute de mii de concedieri, în special din mediul privat, au fost cauzele scăderii efectivelor de angajaţi.

  • Un absolvent de automatică a ajuns să facă un milion de dolari pe an din joacă

    “Am făcut facultatea de automatică (electronică şi ştiinţe aplicate) şi cea de ştiinţe politice. Dar, în timpul facultăţii, mai mult m-am jucat, eram toată ziua în internet cafe-uri. Ceea ce s-a transformat în cariera mea putea la fel de bine să mă doboare”, povesteşte Dragoş Hâncu despre primele sale contacte cu industria în care a devenit antreprenor. Dragoş Hâncu este principalul partener român al Disney Interactive, divizia de jocuri a gigantului de divertisment american.

    În 2005, Hâncu s-a angajat la Gameloft (ca producător), apoi la Jamdat (recrutat de Mihai Pohonţu, actualul vicepreşedinte al Disney Interactive), care a devenit din 2006 Electronic Arts şi de unde a plecat abia în ianuarie 2013. „În EA am avut o carieră ascendentă, am cunoscut foarte mulţi oameni şi am făcut proiecte foarte importante pentru firmă” – împreună cu un coleg din EA, Dragoş Hâncu a stat câteva luni în Canada cu scopul de a se pregăti pentru producţia jocului FIFA pentru telefoane. „FIFA era un joc pentru consolă, iar faptul că am adus producţia în România a fost esenţial pentru existenţa studioului de aici”, spune Hâncu.

    Era head of deployment la EA în 2009, coordonând 200 de oameni care făceau parte din patru echipe diferite, plus echipa din India, când compania a suferit un reset, „o perioadă tulbure”, care a trecut când studioul a început să producă FIFA; a fost apoi development director pentru FIFA 13 şi 14, ocupându-se în paralel şi de angajări. „Mie nu îmi place fotbalul, nu îmi place FIFA şi de aceea nu a fost o potrivire excelentă, dar tot ce am învăţat acolo – management, organizare, strategie – mi-a plăcut şi mi-a folosit enorm.”

    La sfârşitul lui 2012, „nu îmi mai găseam locul”, aşa că în prima zi de lucru din 2013 şi-a dat demisia. „Nu ştiam exact ce o să fac; am primit şi oferte foarte bune, bine plătite şi călduţe, dar mi-am dat seama că dacă nu mă apuc atunci de ceva al meu nu o să mă mai apuc niciodată„, povesteşte Hâncu.

    I-a fost clar de la început că nu va lăsa să se întâmple cu firma sa ce se întâmplă în cele mai multe start-up-uri din IT: trei băieţi într-un garaj care se apucă entuziast de un proiect şi realizează după câteva luni că nu au resurse, bani, timp şi închid prăvălia. Cu bonusul de exit de la EA („consistent”) şi cu câteva idei bune a deschis Amber Studio într-o garsonieră cu doi programatori. Acum are 29 de angajaţi şi în anul care a trecut au făcut zece proiecte: „Modelul nostru de business urmează câţiva paşi simpli: Disney (deoarece lucrăm aproape exclusiv pentru ei) ne dă un joc, de obicei dezvoltat pe IOS, iar noi trebuie să îl portăm pe alte platforme de la smart TV la telefoane şi PC”. Însă modelul este pe cale să se schimbe, precizează Hâncu: „Deocamdată suntem o fabrică de deployment, dar suntem în curs de organizare a propriei divizii de dezvoltare şi căutăm programatori buni cu care să începem să prototipăm 3-4 idei bune pe care le avem”.

    Vrea să înceapă cu un joc şi cu o aplicaţie, iar ulterior să scoată din sertar proiectele de joc de artă: „Am decis că financiar ne susţinem din partea de deployment şi că putem începe să producem un joc de artă – jocul de artă îţi creează prin imagine, grafică, muzică, problematică o stare emoţională. Simt nevoia să dezvoltăm un asemenea joc deoarece jocurile au devenit simpliste şi agresive, plus pentru că trăim într-o epocă a vitezei în care jucătorul vrea reward instant şi toată lumea s-a dus în zona asta”.

    Pe lângă divizia de producţie proprie şi partea de deployment (core businessul Amber), Dragoş Hâncu are în plan să deschidă şi o divizie de automatic testing.

    „Costurile mari cu oamenii (avem salarii mult peste media pieţei) şi cu echipamentele au fost prioritare în primul an şi de aceea nu am avut profit; oricum nu profitul este important acum, ci să reuşim să creştem cu 60% în termen de cifră de afaceri în acest an.” Ca număr de angajaţi, nu vrea să treacă de 80-100, iar pentru acest an are în plan angajarea a aproximativ 40 de persoane: „Angajările se fac foarte greu pentru că eu caut oameni foarte buni, pe care trebuie să îi conving, să îi curtez, e destul de greu”.

    Însă calitatea oamenilor şi implicit a muncii lor sunt esenţiale: „Piaţa nu mai are relevanţă geografică; sunt mulţi developeri în România, mai mici sau mai mari, dar sunt enorm de mulţi în China sau în State şi cu toţii ne luptăm pentru o singură piaţă, cea globală”. Deocamdată, Dragoş Hâncu preferă să se joace singur la managementul Amber şi spune că nu ar vinde un procent decât dacă ar ajunge într-o situaţie dificilă sau într-un impas de creştere. Deocamdată, lucrurile se întâmplă aproape exact cum le-a plănuit.

  • Povestea prahovencei care i-a convins pe nemţii de la Nordsee să vină în România

    „Eu sunt din Filipeştii de Pădure şi când am venit prima dată la facultate în Bucureşti eram convinsă că nu o să rămân aici, că nu o să mă pot adapta în agitaţia din Capitală. Acum nu mă văd locuind altundeva”, îşi aminteşte antreprenoarea primul ei contact cu Capitala.

    Povestea începe, aşa cum spune chiar ea, la finalul anilor ’80, când a intrat la Facultatea de Finanţe, asigurări, bănci şi burse de valori din cadrul ASE, pe care a absolvit-o în 1991, fiind astfel prima generaţie de absolveţi din capitalism. Imediat după terminarea studiilor s-a angajat la Eximbank, iar apoi a rămas în sistemul bancar până în 1997. „Ne-au recrutat (cei de la Eximbank – n.red.) de pe băncile facultăţii.„ După circa patru ani a plecat la ABN, tot ca analist. „Eu asta ştiu să fac, să lucrez cu cifrele.„ Din sistemul bancar a plecat la Société Générale Securities, unde lucra ca analist pe acţiuni pentru companii din industria bunurilor de larg consum din România, Slovenia şi Lituania.

    În 2002 o parte din colegii săi au înfiinţat Orion XXI – o firmă de consultanţă în M&A (fuziuni şi achiziţii) – şi au convins-o şi pe ea să li se alăture ca analist şi partener. Astăzi, după mai bine de un deceniu, perioadă în care şi-a pus pe picioare şi primul său business antreprenorial, Liliana Farmache este în continuare analist pentru Orion XXI, şi deşi recunoaşte că au existat momente dificile şi zile când s-a gândit să renunţe, uitându-se în urmă, crede că a făcut alegerea potrivită atunci când a decis să meargă în paralel cu jobul de analist şi cu cel de antreprenor.

    În 2007, după mai bine de 15 ani lucraţi exclusiv în sistemul financiar, cumnatul ei i-a propus să îşi pună bazele propriului business în domeniul restaurantelor. El lucrase înainte în domeniu la Intermacedonia şi când a mers în Austria a descoperit Nordsee: „S-a întors hotărât să mă convingă„.

    Iniţial, Liliana Farmache (soţia unui executiv de la Credit Europe Bank şi fost trezorier la ING – Silvian Farmache) a crezut că va fi dificilă trecerea de la analist la antreprenor, însă a decis totuşi să dea o şansă proiectului. „La vremea aceea nu eram nici măcar fan al peştelui şi fructelor de mare şi nici nu ştiam restaurantele Nordsee.„ Pentru a-l ajuta însă pe cumnatul ei a realizat un plan de fezabilitate pentru un business în domeniu, l-a trimis acţionarilor din Germania care i-au contactat rapid pentru o întâlnire: „Planul nostru i-a convins şi ne-au acordat franciza„. Compania Darcom Sea Food, care operează franciza Nordsee în România, este deţinută de Liliana Farmache (33%), Aurelian Cristian Farmache (33%) şi Handrea Darius Onuţ (34%).

    Lanţul Nordsee, care are o istorie de peste un secol, deţine peste 400 de restaurante în Europa şi Orientul Mijlociu, cele mai multe în Germania (344) şi Austria (42). Compania este de asemenea prezentă în cele mai multe state din regiune, respectiv Cehia, România, Ungaria şi Bulgaria cu 3 până la 5 unităţi. „Nouă ne-a fost acordată prima franciză internaţională.„

    Primele restaurante din România – cele două din Băneasa Shopping City – au fost deschise în 2008 după un training de trei luni în Germania la sediul central. „A fost o pregătire şi teoretică şi practică, cei trimişi de noi (printre care şi cumnatul ei – n.red.) trebuind să muncească în toate departamentele, au spălat pe jos, au stat la casă şi au şi gătit.„ Cumnatul ei Aurelian Cristian Farmache este în continuare implicat în funcţionarea de zi cu zi a businessului, el petrecându-şi fiecare zi în cele patru localuri ale lanţului (două în Băneasa Shopping City şi câte unu în AFI Palace şi Bucureşti Mall). Liliana Farmache este în continuare omul din spatele cifrelor, ea fiind cea care urmăreşte activitatea financiară a firmei.