Este destul de simplu: înainte de decolare, stewardesele ţin cont de numărul de pasageri care urcă la bord sau când aceştia sunt aşezaţi la locurile lor, cu ajutorul unui contorizator special. Tocmai de aceea îşi ţin mâinile la spate, pentru a nu atrage prea mult atenţia asupra lor.
Tag: experienta
-
O experienţă completă pentru cinefili
Ce impresionează la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) e organizarea impecabilă de la aplicaţia de mobil destinată celor care vor să „navigheze” prin multitudinea de evenimente până la gala de premiere şi covorul roşu, totul pare fără de cusur.
Aşa cum se întâmplă atunci când un eveniment major are loc la Cluj, întreg oraşul părea implicat în buna desfăşurare a lucrurilor. Dincolo de afişele sau posterele care împânzeau marile bulevarde, orice chioşc sau colţ de stradă îţi amintea, într-un fel sau altul, că te afli în mijlocul celui mai mare festival de film din România.
Deşi mă bucur sincer pentru succesul de care se bucură Festivalul Internaţional de Film Transilvania, nu pot să nu fiu oarecum amărât la gândul că Bucureştiul rămâne mult în urmă atunci când vine vorba de astfel de evenimente. Nu ştiu dacă e vina autorităţilor locale sau lipsa de interes a bucureştenilor, dar ceva trebuie cu siguranţă schimbat. Nu vreau să transform acest text într-un manifest, dar mi-ar plăcea să văd acelaşi nivel de interes faţă de cultură şi în Capitală.
Revenind la filmele din cadrul TIFF, cele proiectate au acoperit teme diverse – indiferent că vorbim de unele cu tentă socială sau politică. Nivelul a fost unul extrem de ridicat în cadrul competiţiei, dar ceea ce m-a impresionat personal a fost „colecţia” de filme româneşti. Am avut mereu o problemă cu faptul că majoritatea producţiilor locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, nu aş putea spune că am fost un mare fan al producţiilor locale; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti e dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o mult mai mare recunoaştere peste hotare.
E corect, zic, să amintim şi de câştigătorii festivalului. Prin urmare, filmul Moştenitoarele (Paraguay – 2018) a câştigat Trofeul Transilvania al TIFF în valoare de 15.000 de euro, pelicula fiind aleasă dintre cele 12 aflate în competiţe. Premiul a fost înmânat regizorului Marcelo Martinessi de către soprana Angela Gheorghiu. „Vreau să împart premiul cu toată echipa şi producătorii, pentru că uneori noi, regizorii, stăm pe platouri şapte săptămâni şi nu ştim ce să facem. Echipa e acolo să te susţină, să te ajute, să mergi pe drumul pe care le-ai spus că vei merge”, a spus regizorul din Paraguay. Pelicula tratează povestea moştenitoarelor a două familii înstărite din Asuncion, Paraguay, care sunt împreună de trei decenii, dar starea lor financiară devine precară şi trebuie să vândă din lucruri.
În cadrul ceremoniei, actriţa franceză Fanny Ardant a primit Trofeul Transilvania pentru întreaga carieră, aceasta declarând că nu ştie dacă un premiu este ca o recompensă sau ca o îngheţată unui copil. „Pentru clipa aceea este o plăcere mare, dar după aceea chiar mai înseamnă ceva? Dar, cu toate acestea, eu sunt o actriţă. Când eram tânără, credeam că a fi actriţă este doar plăcerea de a fi pe scenă, apoi am înţeles că viaţa de actriţă înseamnă trecerea de la întuneric la lumină, de la frig la căldură, de la spatele întors la mâinile întinse. În această seară, vă mulţumesc că, dându-mi acest premiu, mi-aţi dat lumină şi căldură şi mi-aţi întins mâinile”, a spus Ardant. De asemenea, actriţa Anna Szeles a primit premiul pentru întreaga carieră, iar actorul şi producătorul Dan Nuţu, premiul de excelenţă. Premiul Annei Szeles a fost înmânat acesteia de către fostul său soţ, Florin Piersic.
Printre alte premii decernate s-au numărat premiul juriului tinerilor francofoni – filmul La Priere (Rugăciunea), premiul Centrului Naţional al Cinematografii – filmul Santa Barbara, premiul FIPRESCI – Ghid de Viaţă, premiul pentru cel mai bun scurtmetraj, secţiunea Umbre – În întuneric, premiul publicului – The Guilty (Vinovatul), premiul cel mai popular film în secţiunea Zilele Filmului Românesc – Un pas în urma serafimilor, premiul Zilele Filmului Românesc pentru scurtmetraj – Cadoul de Crăciun, premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut – Soldaţii. Poveste din Ferentari, premiul Zilele Filmului Românesc pentru lungmetraj – Pororoca, premiul pentru cea mai bună interpretare – trei actori ai filmului Ancora şi speranţa, premiul special al juriului – The Home (Casa) şi Scythe Hitting Stone (Izbiţi de soartă), premiul pentru cea mai bună regie – danezul Hlynur Palmason.
În cadrul ceremoniei de premiere a avut loc şi un moment neaşteptat: cineastul rus Aleksei Medvedev a urcat pe scenă având o pancartă de susţinere a lui Oleg Senţov, un regizor şi scenarist ucrainean aflat în greva foamei într-o închisoare din Rusia, după ce a fost arestat în Crimeea şi condamnat la 20 de ani închisoare pentru terorism. Medvedev a criticat Rusia pentru condamnarea lui Senţov şi a făcut apel la cineaştii prezenţi să întreprindă demersuri pentru eliberarea acestuia.
Pentru că am vorbit de filmele româneşti, puteţi citi despre cele trei care m-au impresionat în mod special: Charleston, Un pas în urma serafimilor şi Secretul fericirii.
-
Povestea tinerilor care au creat cea mai scumpă călătorie cu trenul care a existat vreodată în România
„Fiecare a povestit despre experienţele şi călătoriile de peste vară, despre locuri şi poveşti frumoase în lume, despre oamenii faini întâlniţi, despre cum este să călătoreşti cu trenul prin lume şi întrebându-se de ce nu am putea avea toate aceste lucruri şi în România”, îşi aminteşte Cristi Pitulice, cofondator al Transilvania Train şi managing partner al agenţiei Globe 365 Travel Boutique.
Concluzia acelei discuţii a fost că şi în România pot exista produse care să educe sistemul şi publicul în privinţa consumului de turism, dincolo de sejururi all inclusive la mare sau vizite în oraşele şi regiunile sufocate de turismul comercial. „Ţara este plină de locuri extraordinare cu valoare culturală şi istorică şi care au nevoie să fie susţinute şi conservate. Credem că ştim totul despre Sibiu, Sebeş sau Alba Iulia, însă ne surprinde că, în afară de câteva locuri sau muzee mai populare, nu ştim mai nimic noi, românii. Cum să povestim străinilor despre noi, despre tradiţii, despre valori, despre rădăcinile noastre şi despre ce ne face unici, dacă nu le cunoaştem?”, se întreabă Cristi Pitulice. Prin urmare, ideea primului tren turistic din România s-a născut din pasiunea pentru turism autentic, valorile naţionale, trenuri şi experienţe educative.
Ce este însă Transilvania Train? „O experienţă culturală completă în care turistul îşi personalizează călătoria, se urcă în tren şi timp de patru zile – sau în cazul acestui an chiar cinci zile – uită de orice grijă, chiar şi de cea a bagajului”, spune cofondatorul afacerii. „Fiecare moment este trăit intens, indiferent că este vorba de călătoria în tren, completată de degustări de vin, tovărăşia celorlalţi călători şi istorisirile şi legendele locurilor vizitate sau de vizita bisericilor fortificate din Ţara Ovăzului sau Haferland şi a cetăţilor medievale spectaculoase din Transilvania – Sighişoara, Alba Iulia, Sibiu, Făgăraş, de încercarea meşteşugurilor tradiţionale, alături de artizani care vor povesti originile acestora şi multe altele.”
Conceptul de tren turistic există de multă vreme şi în alte părţi ale lumii, venind din nevoia de turism cultural şi pentru că astfel cei interesaţi capătă acces în anumite regiuni sau zone spectaculoase în care orice alt mijloc de transport nu ar putea ajunge, explică Cristi Pitulice. Ca exemple, el aminteşte de Transsiberian, Flying Scotsman, Courier Express sau chiar proiectul canadian Rocky Mountaineer.
Transilvania Train este un proiect dezvoltat de două agenţii de turism, fiecare cu expertiză diferită, notează Pitulice. Free Spirit Travel este o agenţie cu o experienţă de peste zece ani pe piaţă, specializată pe componenta de personalizare a serviciilor, în vreme ce Globe 365 Travel Boutique este o agenţie de turism de nişă, ce realizează călătorii tematice şi culturale. „Împreună am reuşit să aducem în România un proiect complex, care sperăm să contribuie la ridicarea standardelor în turismul local, dar şi a aşteptărilor turiştilor în ceea ce priveşte calitatea serviciilor. Ne-am obişnuit cu servicii turistice la care primul criteriu de evaluare este preţul. Căutând preţul cel mai mic, încurajăm de fapt, o piaţă a serviciilor turistice de o calitate care lasă întotdeauna de dorit.”
Preţurile variază în funcţie de numărul de bilete cumpărate: un pachet single costă 900 de euro, în vreme ce locul în cabină dublă costă 780 de euro. Organizatorii oferă şi reduceri pentru pachetele „de familie”, preţul unui bilet pentru trei persoane fiind de 2.260 de euro.
Programul din 2018, care se întinde pe durata a cinci zile, pleacă din Braşov pe traseul Mureni – Sighişoara – Mediaş – Alba Iulia – Mărginimea Sibiului – Sibiu – Făgăraş, ajungând în cele din urmă înapoi la gara din Braşov. Ca lungime, traseul are aproximativ 450 de kilometri. Turiştii beneficiază de patru nopţi de cazare la 4 stele, mese şi o petrecere în seara primei zile.În ceea ce priveşte costurile proiectului, reprezentanţii nu oferă valori precise, dar spun că investiţia a fost gândită pentru mai mulţi ani, încercând să îmbunătăţească în mod constant experienţa clienţilor. „Investiţiile, inclusiv în parteneriatul cu CFR au fost consistente, însă ne-am dorit să obţinem cele mai bune variante ale fiecărei componente şi să oferim o experienţă pe care, poate, o încerci o singură dată, dar în urma căreia vei rămâne cu poveşti şi amintiri cât pentru o viaţă”, spune Pitulice. „Din punct de vedere financiar, anul trecut ne-a demonstrat că este un produs viabil. Transilvania Train are o identitate, devine o un brand, iar investiţiile în comunicarea produsului au început să îşi spună cuvântul.”
Anul trecut, la prima ediţie a Transilvania Train, capacitatea a fost de doar 100 de locuri, intenţia fiind de a testa răspunsul pieţei. „În acelaşi timp, am dorit să verificăm şi eventuale scăpări sau elemente ce pot crea o notă discordantă şi chiar şi cum funcţionăm noi, ca şi echipă în faza efectivă de implementare. Cu experienţa primei ediţii în spate şi cu un feedback din partea participanţilor mai mult decât încurajator (am primit cereri de înscriere pentru ediţia 2018 chiar pe peronul din Braşov, la întoarcerea din ediţia 2017), am decis să dublăm capacitatea trenului pentru 2018, la 200 de particianţi, să reorganizăm anumite componente, să adăugăm unele noi, iar numărul zilelor a crescut astfel de la 4 la 5”, spune cofondatorul Transilvania Train. Luând în calcul preţul unui bilet în 2017, de 650-680 de euro, încasările primei ediţii s-au ridicat la aproximativ 70.000 de euro. Pentru acest an, Cristi Pitulice spune că are clienţi din toată Europa – Olanda, Germania ori Slovacia. „Sunt oameni pasionaţi nu numai de trenuri, ci şi de arta descoperirii.” În acest moment, proporţia turiştilor străini este de 30% din totalul gradului de ocupare.
Fiind vorba de un tren turistic, organizatorii au luat în calcul, în primul rând, regiuni şi localităţi pe traseul căilor ferate; Transilvania a părut, astfel, alegerea ideală. „Foarte multe dintre sate, casele vechi, arhitectura, monumentele istorice, tradiţiile de acolo se deteriorează, se pierd şi au nevoie de susţinere, în primul rând din partea românilor”, spune Pitulice. Legat de alte posibile rute, el nu exclude această variantă pe viitor, însă subliniază faptul că momentan cei implicaţi se vor focusa pe a face din proiectul Transilvania Train un produs de succes.
-
Povestea tinerilor care au creat cea mai scumpă călătorie cu trenul care a existat vreodată în România
„Fiecare a povestit despre experienţele şi călătoriile de peste vară, despre locuri şi poveşti frumoase în lume, despre oamenii faini întâlniţi, despre cum este să călătoreşti cu trenul prin lume şi întrebându-se de ce nu am putea avea toate aceste lucruri şi în România”, îşi aminteşte Cristi Pitulice, cofondator al Transilvania Train şi managing partner al agenţiei Globe 365 Travel Boutique.
Concluzia acelei discuţii a fost că şi în România pot exista produse care să educe sistemul şi publicul în privinţa consumului de turism, dincolo de sejururi all inclusive la mare sau vizite în oraşele şi regiunile sufocate de turismul comercial. „Ţara este plină de locuri extraordinare cu valoare culturală şi istorică şi care au nevoie să fie susţinute şi conservate. Credem că ştim totul despre Sibiu, Sebeş sau Alba Iulia, însă ne surprinde că, în afară de câteva locuri sau muzee mai populare, nu ştim mai nimic noi, românii. Cum să povestim străinilor despre noi, despre tradiţii, despre valori, despre rădăcinile noastre şi despre ce ne face unici, dacă nu le cunoaştem?”, se întreabă Cristi Pitulice. Prin urmare, ideea primului tren turistic din România s-a născut din pasiunea pentru turism autentic, valorile naţionale, trenuri şi experienţe educative.
Ce este însă Transilvania Train? „O experienţă culturală completă în care turistul îşi personalizează călătoria, se urcă în tren şi timp de patru zile – sau în cazul acestui an chiar cinci zile – uită de orice grijă, chiar şi de cea a bagajului”, spune cofondatorul afacerii. „Fiecare moment este trăit intens, indiferent că este vorba de călătoria în tren, completată de degustări de vin, tovărăşia celorlalţi călători şi istorisirile şi legendele locurilor vizitate sau de vizita bisericilor fortificate din Ţara Ovăzului sau Haferland şi a cetăţilor medievale spectaculoase din Transilvania – Sighişoara, Alba Iulia, Sibiu, Făgăraş, de încercarea meşteşugurilor tradiţionale, alături de artizani care vor povesti originile acestora şi multe altele.”
Conceptul de tren turistic există de multă vreme şi în alte părţi ale lumii, venind din nevoia de turism cultural şi pentru că astfel cei interesaţi capătă acces în anumite regiuni sau zone spectaculoase în care orice alt mijloc de transport nu ar putea ajunge, explică Cristi Pitulice. Ca exemple, el aminteşte de Transsiberian, Flying Scotsman, Courier Express sau chiar proiectul canadian Rocky Mountaineer.
Transilvania Train este un proiect dezvoltat de două agenţii de turism, fiecare cu expertiză diferită, notează Pitulice. Free Spirit Travel este o agenţie cu o experienţă de peste zece ani pe piaţă, specializată pe componenta de personalizare a serviciilor, în vreme ce Globe 365 Travel Boutique este o agenţie de turism de nişă, ce realizează călătorii tematice şi culturale. „Împreună am reuşit să aducem în România un proiect complex, care sperăm să contribuie la ridicarea standardelor în turismul local, dar şi a aşteptărilor turiştilor în ceea ce priveşte calitatea serviciilor. Ne-am obişnuit cu servicii turistice la care primul criteriu de evaluare este preţul. Căutând preţul cel mai mic, încurajăm de fapt, o piaţă a serviciilor turistice de o calitate care lasă întotdeauna de dorit.”
Preţurile variază în funcţie de numărul de bilete cumpărate: un pachet single costă 900 de euro, în vreme ce locul în cabină dublă costă 780 de euro. Organizatorii oferă şi reduceri pentru pachetele „de familie”, preţul unui bilet pentru trei persoane fiind de 2.260 de euro.
Programul din 2018, care se întinde pe durata a cinci zile, pleacă din Braşov pe traseul Mureni – Sighişoara – Mediaş – Alba Iulia – Mărginimea Sibiului – Sibiu – Făgăraş, ajungând în cele din urmă înapoi la gara din Braşov. Ca lungime, traseul are aproximativ 450 de kilometri. Turiştii beneficiază de patru nopţi de cazare la 4 stele, mese şi o petrecere în seara primei zile.În ceea ce priveşte costurile proiectului, reprezentanţii nu oferă valori precise, dar spun că investiţia a fost gândită pentru mai mulţi ani, încercând să îmbunătăţească în mod constant experienţa clienţilor. „Investiţiile, inclusiv în parteneriatul cu CFR au fost consistente, însă ne-am dorit să obţinem cele mai bune variante ale fiecărei componente şi să oferim o experienţă pe care, poate, o încerci o singură dată, dar în urma căreia vei rămâne cu poveşti şi amintiri cât pentru o viaţă”, spune Pitulice. „Din punct de vedere financiar, anul trecut ne-a demonstrat că este un produs viabil. Transilvania Train are o identitate, devine o un brand, iar investiţiile în comunicarea produsului au început să îşi spună cuvântul.”
Anul trecut, la prima ediţie a Transilvania Train, capacitatea a fost de doar 100 de locuri, intenţia fiind de a testa răspunsul pieţei. „În acelaşi timp, am dorit să verificăm şi eventuale scăpări sau elemente ce pot crea o notă discordantă şi chiar şi cum funcţionăm noi, ca şi echipă în faza efectivă de implementare. Cu experienţa primei ediţii în spate şi cu un feedback din partea participanţilor mai mult decât încurajator (am primit cereri de înscriere pentru ediţia 2018 chiar pe peronul din Braşov, la întoarcerea din ediţia 2017), am decis să dublăm capacitatea trenului pentru 2018, la 200 de particianţi, să reorganizăm anumite componente, să adăugăm unele noi, iar numărul zilelor a crescut astfel de la 4 la 5”, spune cofondatorul Transilvania Train. Luând în calcul preţul unui bilet în 2017, de 650-680 de euro, încasările primei ediţii s-au ridicat la aproximativ 70.000 de euro. Pentru acest an, Cristi Pitulice spune că are clienţi din toată Europa – Olanda, Germania ori Slovacia. „Sunt oameni pasionaţi nu numai de trenuri, ci şi de arta descoperirii.” În acest moment, proporţia turiştilor străini este de 30% din totalul gradului de ocupare.
Fiind vorba de un tren turistic, organizatorii au luat în calcul, în primul rând, regiuni şi localităţi pe traseul căilor ferate; Transilvania a părut, astfel, alegerea ideală. „Foarte multe dintre sate, casele vechi, arhitectura, monumentele istorice, tradiţiile de acolo se deteriorează, se pierd şi au nevoie de susţinere, în primul rând din partea românilor”, spune Pitulice. Legat de alte posibile rute, el nu exclude această variantă pe viitor, însă subliniază faptul că momentan cei implicaţi se vor focusa pe a face din proiectul Transilvania Train un produs de succes.
-
Noul Mercedes-Benz Clasa A – etalonul în segmentul compactelor
Graţie MBUX – sistemul de infotainment de ultimă generaţie al Mercedes-Benz, Clasa A deschide o nouă eră în materie de conectivitate, îmbinând operarea naturală, intuitivă, cu un software super-inteligent, capabil să înveţe şi evolueze neasistat. Mercedes Me, universul digital al Mercedes-Benz, facilitează o conexiune fascinantă între utilizator şi Clasa A. Sintagma Hey, Mercedes activează sistemul inteligent de control vocal cu funcţii de recunoaştere naturală a vocii. Noile tehnologii ale Clasei A pun accentul pe oameni, pe experienţa lor şi pe simplificarea vieţii acestora, facilitând o modalitate complet nouă de utilizare a unui autoturism.
Design-ul exterior purist marchează următoarea etapă a filozofiei de design Mercedez-Benz Sensual Purity. În ceea ce priveşte interiorul noului A, acesta este, la rândul său, complet redefinit, având un aspect modern, super-tehnologizat şi avangardist, contribuind la experienţa complet unică oferită de Clasa A.
Un model Mercedes-Benz Clasa A va putea fi admirat în cadrul Galei Business Magazin Tineri Manageri 2018, miercuri 13 iunie.
-
Ce trebuie să facă angajatul român pentru a ajunge să castige un salariu de peste 1.000 de euro pe lună
Lucrează într-o companie din nordul Bucureştiului, este absolvent de facultate, are peste cinci ani de experienţă profesională, iar angajatorul i-a mărit salariul în mod constant în ultimii ani de teamă să nu rămână fără un talent în companie. Acesta este profilul angajatului care câştigă peste 1.000 de euro net pe lună, un nivel salarial pe care îl au peste 200.000 de angajaţi din România. Majoritatea sunt localizaţi în Capitală.
Îţi trebuie cel puţin 1.000 de euro salariu ca să ai un stil de viaţă decent în Bucureşti, adică să mănânci un prânz sănătos, să ieşi de 1-2 ori pe săptămână cu prietenii la o terasă şi să îţi permiţi câteva plecări de weekend pe an, la care se adaugă un concediu. În plus, jumătate din acest buget se duce pe cheltuieli fixe (chirie, întreţinere, abonamente şi alte costuri) şi, de fapt, nu îţi rămân foarte mulţi bani de cheltuială de la o săptămână la alta”, spune Maria, 29 de ani, specialist în marketing la o companie din Bucureşti, funcţie din care câştigă circa 1.000 de euro net pe lună, la care se adaugă încă 400 de euro net de la un job part-time. Ea spune că, în viitorul apropiat, vrea să ajungă la venituri de circa 2.200 de euro net pe lună (10.000 de lei) pentru a avea un stil de viaţă „absolut satisfăcător”.În Bucureşti lucrează peste 113.000 de angajaţi care câştigă salarii nete de peste 1.000 de euro net pe lună, arată datele Inspecţiei Muncii aferente lunii aprilie 2018. În total, 9% dintre angajaţii din Capitală au venituri mai mari de 1.000 de euro net pe lună, cu mult peste media înregistrată la nivel naţional, de 4%. Specialiştii spun însă că, deşi statisticile indică o îmbunătăţire a salariilor oferite în Capitală, numărul angajaţilor cu salarii mai mari nu este suficient.
„Deşi numărul salariaţilor mai bine plătiţi a crescut, în continuare procentul celor care câştigă peste 1.000 de euro net în Bucureşti mi se pare redus, ponderea ar trebui să fie de cel puţin 40% în Capitală. Companiile trebuie să majoreze salariile, pentru că altfel îşi vor pierde oamenii”, spune Andrei Caramitru, founding partner şi CEO în cadrul firmei de consultanţă Kessel Run Ventures. El adaugă că, dincolo de populaţia care câştigă peste 1.000 de euro net pe lună pe contracte de muncă, mai există şi persoane bine plătite care primesc sumele respective fie prin contracte de tip PFA sau din dividende, astfel că ponderea acestora în totalul populaţiei care are o ocupaţie în Bucureşti poate fi mai mare.
Datele oficiale arată că numărul total de angajaţi din Bucureşti care câştigă peste 1.000 de euro net pe lună a crescut cu 50% în ultimul an şi reprezintă aproape jumătate din numărul total de salariaţi cu salarii de peste 1.000 de euro net la nivel naţional (de 217.402 de angajaţi în aprilie 2018).
Cei care fac recrutări spun că şi ofertele salariale pe care le primesc din partea angajatorilor se situează în zona salariilor de circa 1.000 de euro net pe lună, mai ales în rândul clienţilor corporate din Bucureşti. Motivul? Companiile, în special cele multinaţionale, doresc să îşi creeze o imagine bună în piaţă, să ofere un mediu de lucru plăcut şi să le ofere o stabilitate mai mare oamenilor. În plus, se tem de costurile aferente fluctuaţiei de personal.
„Tendinţa va fi în continuare de creştere a salariilor în Bucureşti. Interesant este că, în momentul de faţă, inclusiv în zona de white collar în Capitală vorbim de personal care vine din alte judeţe sau din alte oraşe limitrofe şi care doreşte să lucreze în Bucureşti tocmai pentru aceste salarii”, a explicat Florin Godean, country manager al firmei de recrutare şi închiriere de forţă de muncă în regim temporar Adecco România. Din păcate, spune el, salariile de peste 1.000 de euro net pe lună sunt oferite cu precădere de către companiile cu birourile situate în nordul Bucureştiului sau în câteva „insuliţe” de centre de business din Capitală, însă acest nivel salarial nu este generalizat.
În Bucureşti sunt localizate majoritatea sediilor de companii şi de aceea este normal ca ponderea mai mare a salariaţilor din middle şi din top management, care au salarii mari, să se concentreze aici.„În plus, aici sunt centralizate şi cele mai multe joburi din zona de HR, PR sau marketing, iar acest lucru creşte ponderea salariaţilor mai bine plătiţi în Capitală prin comparaţie alte zone. Numărul de joburi bine plătite depinde şi de predominanţa unor industrii din anumite zone. Unde există foarte multe businessuri în IT, vor fi şi mai mulţi oameni bine plătiţi, pe când unde există mai multă producţie, majoritatea salariilor vor fi sub nivelul de 1.000 de euro net”, afirmă Corina Gonteanu, director de marketing pe Europa Centrală şi de Sud-Est în cadrul ManpowerGroup.
Pe lângă municipiul Bucureşti, judeţele Cluj, Timiş, Ilfov, Braşov, Iaşi şi Sibiu sunt zonele în care lucrează cei mai mulţi angajaţi care câştigă peste 1.000 de euro net lunar.
La nivel naţional, numărul salariaţilor cu normă întreagă de muncă şi cu salarii de peste 1.000 de euro net pe lună a ajuns la finalul lunii aprilie din acest an la 217.402 de persoane, în creştere cu 80% (adică cu 96.178 de persoane) faţă de perioada similară a anului trecut.
„Dată fiind presiunea de pe piaţa muncii şi faptul că procentul din PIB care se duce pe salarii este în continuare mic (de 35,8% din PIB în 2017, faţă de media UE de 47% din PIB – n.red.), există o tendinţă clară de creştere a salariilor. Firmele care pot să plătească salarii mai mari pot să o facă atunci când nu mai au încotro, iar acum au început să nu mai aibă încotro pentru că trebuie să îşi reţină oamenii. Probabil că, în cazul noilor joburi scoase la concurs, ponderea celor cu oferte salariale de peste 1.000 de euro net este mult mai mare, pentru că mulţi oameni sunt blocaţi în aceleaşi joburi de mult timp şi nu pot avea creşteri salariale foarte mari. Presiunea de pe piaţa muncii va conduce la creşteri de salarii, iar acesta va fi un lucru bun”, adaugă Andrei Caramitru. El mai spune că, dacă nu vom trece printr-o nouă criză, atunci vom avea un procent important de oameni din Bucureşti care o să aibă salarii de peste 1.000 de euro net pe lună.Datele Institutului Naţional de Statistică arată că există opt sectoare de activitate în care salariile medii ale angajaţilor au depăşit valoarea de 1.000 de euro net în luna martie, respectiv: servicii IT (6.689 de lei net), fabricarea produselor din tutun
(6.312 lei net), asigurări şi fonduri de pensii private (6.070 lei net), fabricarea produselor de cocserie şi a produselor obţinute din prelucrarea ţiţeiului (5.369 lei net), activităţi de editare (5.136 lei net), transporturi aeriene (5.107 lei net), extracţia petrolului brut şi a gazelor naturale (5.083 lei net) şi bănci (4.863 lei net).
„Dacă s-ar mări dintr-o dată toate salariile din Bucureşti cu câte 300 de euro, businessul ar merge mai bine, pentru că ar fi o piaţă mai mare de desfacere, iar profitul companiilor ar creşte. Dacă ar fi aşa de rău să dai salarii mari tuturor, atunci nu s-ar mai investi niciodată în Londra, în Paris sau în oraşe din Elveţia. Acolo sunt investiţii mult mai mari decât la noi, forţa de muncă este de zece ori mai scumpă, dar dacă îl plăteşti pe cel care îşi face casa de zece ori mai mult, casa ta e de zece ori mai scumpă şi, implicit, profitul va fi mai mare”, conchide Caramitru.
-
Dovada că niciodată nu trebuie să renunţi: A eşuat cu primul business, dar a perseverat şi a prins aripi. Povestea braşoveanului care a reuşit să ajungă la primul milion de lei afaceri
Firma de cercetare înfiinţată de cercetătorul care şi-a luat doctoratul cu o teză care a studiat primele zece ediţii din catalogul 100 Tineri Manageri de top a depăşit anul trecut pragul de un milion de lei cifră de afaceri. A doua încercare a antreprenorului de a dezvolta propria firmă a prins aripi, dar prima experienţă a fost un eşec. Cum a fost drumul până aici şi ce planuri are în continuare, povesteşte braşoveanul Romulus Oprica, cel care a înfiinţat şi a crescut BrandBerry.
În această etapă a dezvoltării firmei, spune antreprenorul care a înfiinţat firma de cercetare de piaţă BrandBerry, rolul său s-a transformat tot mai mult în unul de project manager. În continuare se ocupă de vânzări, analiză de date şi consultanţă, dar procentul cel mai mare din timp îi este ocupat de mangementul proiectelor şi facilitarea colaborării experţilor implicaţi în proiecte. „Dacă ar fi să descriu în câteva cuvinte rolul meu de acum, aş spune că sunt «BD în acţiune»; dar nu «brigada diverse», deşi fac diverse, ci «business developer». Cel puţin în ultimii trei ani acesta a fost primordial rolul meu, în detrimentul analizelor de date şi raportărilor către client. Dacă l-aş pune pe fiu-meu cel mare să descrie ce fac, ar spune că «toată ziua stau la cafele», ceea ce, evident, e consistent cu poziţia de BD.”
Modelul pe care funcţionează BrandBerry este de tip colaborativ, „deci nu pot spune că am oameni «în subordine». Există proiecte în care sunt implicaţi şi câte 150 de oameni, cum ar fi cercetările reprezentative naţional desfăşurate «on-field», dar majoritatea proiectelor presupun coordonarea unei echipe de cinci până la zece oameni.”
Anul trecut, BrandBerry a depăşit, după cum spune chiar Romulus Oprica, pragul psihologic de un milion de lei cifră de afaceri, „prag care, evident, este unul încă mic, dar foarte promiţător şi am pus bazele unui proiect pe care urmează să-l lansăm în toamna lui 2018”. Pentru anul în curs, planurile se referă la un plus de 30% faţă de rezultatele din 2017.
Despre parcursul său profesional, antreprenorul spune: „Am lucrat de puştan; părinţii mei aveau un mic magazin şi am făcut multă practică în el – micul comerţ din anii ’90, până în 2000. După absolvirea facultăţii, când am decis că rămân în ţară, am vrut să mă angajez, dar am ratat două joburi şi am decis că mă fac antreprenor şi să realizez studii de piaţă”.
Profilul său educaţional este unul eminamente socio-uman, dar cu multă practică în vânzări şi relaţii cu clienţii. A absolvit liceul cu profil psiho-pedagogic din Braşov, prima sa calificare fiind de învăţător/educatoare; „în nomenclatorul de meserii nu există echivalentul masculin pentru «educatoare», aşa că m-au asimilat. Facultatea de sociologie a fost o alegere necontrastantă, iar faptul că am început-o la Braşov a fost determinat mai degrabă de constrângeri economice”. Pe aceeaşi filieră, socio-umane, a urmat şi masterul la câţiva ani distanţă şi, ceva mai recent, doctoratul. Educaţia a fost esenţială în evoluţia sa, în perioada studenţiei având şi prima ieşire din ţară, cu o bursă Erasmus, în Copenhaga, punctează Oprica. „A fost unul dintre cei mai marcanţi ani din viaţa mea; primisem bursa pentru o perioadă de trei luni, dar am rămas un întreg an universitar. E greu de povestit în câteva cuvinte şocul cultural pe care l-am trăit acolo.”
În timpul facultăţii a lucrat, ca mulţi dintre colegii săi, ca operator de interviu (în cercetare de piaţă), dar a fost şi profesor suplinitor pentru doi ani, iar în perioada bursei în Copenhaga a avut chiar două slujbe. Bursa primită era total insuficientă şi a ales să îşi prelungească şederea, aşa că a fost constrâns să lucrez; „am lucrat şi în curăţenie şi am fost pentru câteva luni «starter» (ajutor de bucătar) într-un restaurant mexican. În ultimul an de facultate m-am dedicat ONG-urilor şi m-am plimbat în multe schimburi de tineret susţinute de Uniunea Europeană. A fost unul dintre cei mai liberi ani ai mei.”
După absolvirea facultăţii, când a decis să rămână în ţară, a vrut să se angajeze. Prima experienţă, povesteşte Oprica, a fost cu un om de afaceri din Braşov pentru care ar fi trebuit să facă business development în HoReCa. „Când am început efectiv lucrul m-am trezit cu o cutie mare în braţe, plină cu hârtie igienică şi şerveţele, şi mi-a zis: «Vinde!». Nu prea ne-am înţeles asupra modului în care trebuie să abordăm piaţa şi am convenit să ne despărţim prieteneşte.” A aplicat apoi pentru un alt job, de reprezentant regional al unui importator mare de anvelope şi acumulatori; a trecut de toate interviurile şi, când să semneze contractul de angajare, proprietarul a aflat că tânărul nu avea experienţă la condus. „Mi-a zis că «nu mă poate trimite la moarte pe drumurile patriei»”.
Aşa că, după ce a ratat două joburi, a decis să mizeze pe antreprenoriat şi să facă studii de piaţă. „Mi s-a părut că este singurul lucru pe care ştiu să-l fac. Nu ştiam, dar am învâţat «the hard way». Am pornit pe jos, la propriu.” Îşi aminteşte că avea un client în afara Braşovului; mergea cu transportul în comun până la capăt de linie, de acolo lua taxiul, ca să nu ajungă cu pantofii murdari la destinaţie, dar de întors în oraş i s-a întâmplat de cele mai multe ori să meargă pe jos, pentru că nu mai avea bani de taxi şi pentru întoarcere. „Am avut multă încredere că pot să ofer în Braşov servicii de care nimeni nu avea nevoie la acel moment. Eram un specimen destul de exotic. Ne-am dezvoltat mai întâi pe plan local, după câţiva ani am evoluat la regional şi, din 2009, am făcut pasul în a realiza cercetări la nivel naţional.”
Evaluează acum că a avut foarte mult noroc, pentru că demersul său a debutat după o perioadă de aproape trei ani în care lăsase pe locul secund cercetările, pentru că a vrut să construiască o reţea de site-uri locale. Încă nu exista în România nicio reţea de acel gen şi a crezut că o să fie un succes răsunător. „Ideea a fost bună, am obţinut finanţare şi apoi, pentru că nu aveam deloc expertiză în acel gen de afaceri, ajutat şi de criza din 2008, am dat-o de gard în cel mai victorios stil posibil. M-a demoralizat rău de tot! Am avut noroc de un om extraordinar lângă mine, care mi-a spus că ar fi cazul să mă opresc din a încerca să salvez ceva ce deja murise. Mă ataşasem prea mult de ideea mea şi nu doream să accept eşecul.”
Faptul că în 2008-2009 criza economică era în toi s-a dovedit pentru antreprenorul aflat la început de drum o oportunitate mare, pentru că i-a permis să acceseze clienţi mari, care până la acel moment nu se uitau la cost. „Am venit cu nişte preţuri foarte competitive, ceea ce era bine, dar nu suficient. A fost nevoie de multe întâlniri pentru a-i convinge pe clienţi că pot lucra cu încredere cu noi. Am avut un client care după nişte ani, când ne-am împrietenit, mi-a mărturisit că în departamentul lor colegii mă numeau «Domnul Insistentul» – exact aşa, cu articol hotărât pe insistent.”
A fost o perioadă în aventura antreprenoriatului, până prin 2014-2015, când, spune Romulus Oprica, „eram şi portar, şi mijlocaş, şi atacant; eu centram, eu dădeam cu capul adică făceam de toate. În 2014, după finalizarea doctoratului, am reorganizat modelul de business şi m-am asociat (la nivel de proiecte) cu mai mulţi profesionişti din domenii conexe şi complementare, ceea ce a dus la creşterea exponenţială a afacerii. Am trecut de la one-man-show la echipă.” Iar în ultimii trei ani, povesteşte braşoveanul, a avut mai multe proiecte de consultanţă pe care le-au putut accesa şi companii locale, iar BrandBerry a fost folosită ca studiu de caz de către BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) pentru a exemplifica beneficiile programului KnowHow Romania, program prin care BERD facilitează accesul la servicii profesionale de consultanţă, oferind finanţare nerambursabilă IMM-urilor pentru a le ajuta să se dezvolte şi să devină mai competitive.
Doctoratul a fost, cel puţin iniţial, o decizie mai degrabă de business, mărturiseşte franc, pentru că dorea să ajungă la nişte manageri şi nu reuşea. „Decizia mea a întâlnit deschiderea neaşteptată a unuia dintre cei mai faini oameni pe care îi cunosc, antropologul Vintilă Mihăilescu, care mi-a acceptat tema de cercetare şi mai apoi m-a lăsat să dau cu capul de pragul de sus ca să mai cobor din nori şi să văd pe unde merg.” Tot în perioada şcolii doctorale l-a avut ca profesor pe Bogdan Voicu, de la care a învăţat cu adevărat statistică. „În mod special aceşti doi oameni au avut un impact semnificativ asupra modului în care mi-am reorganizat micul business, m-au ajutat să cresc şi să cred că pot mai mult. De fapt, în acea perioadă am interacţionat pentru prima dată cu proiectul vostru, Tineri manageri de top, pentru că îi alesesem ca temă de cercetare; doream să aflu care-i patternul pentru a deveni tânăr manager de top. Îmi amintesc că citeam cu multă admiraţie poveştile celor prezenţi în catalog şi mă gândeam, uşor ruşinat de îndrăzneala mea, cum ar fi să fiu şi eu pe acest podium al celor care au reuşit…”.
În 2014, după finalizarea doctoratului, care a avut ca temă ediţiile de până atunci a catalogului 100 tineri manageri de top, realizat de Business Magazin, a reorganizat modelul de business şi s-a asociat (la nivel de proiecte) cu mai mulţi profesionişti din domenii conexe, ceea ce a dus la creşterea afacerii.Despre planurile pe termen lung, Romulus Oprica spune că de ceva vreme se apropie tot mai mult de mediul academic, dorindu-şi ca în viitorul apropiat să fie implicat şi mai activ în acest domeniu. „Cred că în cinci-zece ani rolul nostru va fi mai degrabă unul de consultanţi în cercetare, de experţi care-i învaţă pe beneficiari cum să interpreteze datele la care au deja acces.”
-
Cercetătorul care a depăşit milionul
În această etapă a dezvoltării firmei, spune antreprenorul care a înfiinţat firma de cercetare de piaţă BrandBerry, rolul său s-a transformat tot mai mult în unul de project manager. În continuare se ocupă de vânzări, analiză de date şi consultanţă, dar procentul cel mai mare din timp îi este ocupat de mangementul proiectelor şi facilitarea colaborării experţilor implicaţi în proiecte. „Dacă ar fi să descriu în câteva cuvinte rolul meu de acum, aş spune că sunt «BD în acţiune»; dar nu «brigada diverse», deşi fac diverse, ci «business developer». Cel puţin în ultimii trei ani acesta a fost primordial rolul meu, în detrimentul analizelor de date şi raportărilor către client. Dacă l-aş pune pe fiu-meu cel mare să descrie ce fac, ar spune că «toată ziua stau la cafele», ceea ce, evident, e consistent cu poziţia de BD.”
Modelul pe care funcţionează BrandBerry este de tip colaborativ, „deci nu pot spune că am oameni «în subordine». Există proiecte în care sunt implicaţi şi câte 150 de oameni, cum ar fi cercetările reprezentative naţional desfăşurate «on-field», dar majoritatea proiectelor presupun coordonarea unei echipe de cinci până la zece oameni.”
Anul trecut, BrandBerry a depăşit, după cum spune chiar Romulus Oprica, pragul psihologic de un milion de lei cifră de afaceri, „prag care, evident, este unul încă mic, dar foarte promiţător şi am pus bazele unui proiect pe care urmează să-l lansăm în toamna lui 2018”. Pentru anul în curs, planurile se referă la un plus de 30% faţă de rezultatele din 2017.
Despre parcursul său profesional, antreprenorul spune: „Am lucrat de puştan; părinţii mei aveau un mic magazin şi am făcut multă practică în el – micul comerţ din anii ’90, până în 2000. După absolvirea facultăţii, când am decis că rămân în ţară, am vrut să mă angajez, dar am ratat două joburi şi am decis că mă fac antreprenor şi să realizez studii de piaţă”.
Profilul său educaţional este unul eminamente socio-uman, dar cu multă practică în vânzări şi relaţii cu clienţii. A absolvit liceul cu profil psiho-pedagogic din Braşov, prima sa calificare fiind de învăţător/educatoare; „în nomenclatorul de meserii nu există echivalentul masculin pentru «educatoare», aşa că m-au asimilat. Facultatea de sociologie a fost o alegere necontrastantă, iar faptul că am început-o la Braşov a fost determinat mai degrabă de constrângeri economice”. Pe aceeaşi filieră, socio-umane, a urmat şi masterul la câţiva ani distanţă şi, ceva mai recent, doctoratul. Educaţia a fost esenţială în evoluţia sa, în perioada studenţiei având şi prima ieşire din ţară, cu o bursă Erasmus, în Copenhaga, punctează Oprica. „A fost unul dintre cei mai marcanţi ani din viaţa mea; primisem bursa pentru o perioadă de trei luni, dar am rămas un întreg an universitar. E greu de povestit în câteva cuvinte şocul cultural pe care l-am trăit acolo.”
În timpul facultăţii a lucrat, ca mulţi dintre colegii săi, ca operator de interviu (în cercetare de piaţă), dar a fost şi profesor suplinitor pentru doi ani, iar în perioada bursei în Copenhaga a avut chiar două slujbe. Bursa primită era total insuficientă şi a ales să îşi prelungească şederea, aşa că a fost constrâns să lucrez; „am lucrat şi în curăţenie şi am fost pentru câteva luni «starter» (ajutor de bucătar) într-un restaurant mexican. În ultimul an de facultate m-am dedicat ONG-urilor şi m-am plimbat în multe schimburi de tineret susţinute de Uniunea Europeană. A fost unul dintre cei mai liberi ani ai mei.”
După absolvirea facultăţii, când a decis să rămână în ţară, a vrut să se angajeze. Prima experienţă, povesteşte Oprica, a fost cu un om de afaceri din Braşov pentru care ar fi trebuit să facă business development în HoReCa. „Când am început efectiv lucrul m-am trezit cu o cutie mare în braţe, plină cu hârtie igienică şi şerveţele, şi mi-a zis: «Vinde!». Nu prea ne-am înţeles asupra modului în care trebuie să abordăm piaţa şi am convenit să ne despărţim prieteneşte.” A aplicat apoi pentru un alt job, de reprezentant regional al unui importator mare de anvelope şi acumulatori; a trecut de toate interviurile şi, când să semneze contractul de angajare, proprietarul a aflat că tânărul nu avea experienţă la condus. „Mi-a zis că «nu mă poate trimite la moarte pe drumurile patriei»”.
Aşa că, după ce a ratat două joburi, a decis să mizeze pe antreprenoriat şi să facă studii de piaţă. „Mi s-a părut că este singurul lucru pe care ştiu să-l fac. Nu ştiam, dar am învâţat «the hard way». Am pornit pe jos, la propriu.” Îşi aminteşte că avea un client în afara Braşovului; mergea cu transportul în comun până la capăt de linie, de acolo lua taxiul, ca să nu ajungă cu pantofii murdari la destinaţie, dar de întors în oraş i s-a întâmplat de cele mai multe ori să meargă pe jos, pentru că nu mai avea bani de taxi şi pentru întoarcere. „Am avut multă încredere că pot să ofer în Braşov servicii de care nimeni nu avea nevoie la acel moment. Eram un specimen destul de exotic. Ne-am dezvoltat mai întâi pe plan local, după câţiva ani am evoluat la regional şi, din 2009, am făcut pasul în a realiza cercetări la nivel naţional.”
Evaluează acum că a avut foarte mult noroc, pentru că demersul său a debutat după o perioadă de aproape trei ani în care lăsase pe locul secund cercetările, pentru că a vrut să construiască o reţea de site-uri locale. Încă nu exista în România nicio reţea de acel gen şi a crezut că o să fie un succes răsunător. „Ideea a fost bună, am obţinut finanţare şi apoi, pentru că nu aveam deloc expertiză în acel gen de afaceri, ajutat şi de criza din 2008, am dat-o de gard în cel mai victorios stil posibil. M-a demoralizat rău de tot! Am avut noroc de un om extraordinar lângă mine, care mi-a spus că ar fi cazul să mă opresc din a încerca să salvez ceva ce deja murise. Mă ataşasem prea mult de ideea mea şi nu doream să accept eşecul.”
Faptul că în 2008-2009 criza economică era în toi s-a dovedit pentru antreprenorul aflat la început de drum o oportunitate mare, pentru că i-a permis să acceseze clienţi mari, care până la acel moment nu se uitau la cost. „Am venit cu nişte preţuri foarte competitive, ceea ce era bine, dar nu suficient. A fost nevoie de multe întâlniri pentru a-i convinge pe clienţi că pot lucra cu încredere cu noi. Am avut un client care după nişte ani, când ne-am împrietenit, mi-a mărturisit că în departamentul lor colegii mă numeau «Domnul Insistentul» – exact aşa, cu articol hotărât pe insistent.”
A fost o perioadă în aventura antreprenoriatului, până prin 2014-2015, când, spune Romulus Oprica, „eram şi portar, şi mijlocaş, şi atacant; eu centram, eu dădeam cu capul adică făceam de toate. În 2014, după finalizarea doctoratului, am reorganizat modelul de business şi m-am asociat (la nivel de proiecte) cu mai mulţi profesionişti din domenii conexe şi complementare, ceea ce a dus la creşterea exponenţială a afacerii. Am trecut de la one-man-show la echipă.” Iar în ultimii trei ani, povesteşte braşoveanul, a avut mai multe proiecte de consultanţă pe care le-au putut accesa şi companii locale, iar BrandBerry a fost folosită ca studiu de caz de către BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) pentru a exemplifica beneficiile programului KnowHow Romania, program prin care BERD facilitează accesul la servicii profesionale de consultanţă, oferind finanţare nerambursabilă IMM-urilor pentru a le ajuta să se dezvolte şi să devină mai competitive.
Doctoratul a fost, cel puţin iniţial, o decizie mai degrabă de business, mărturiseşte franc, pentru că dorea să ajungă la nişte manageri şi nu reuşea. „Decizia mea a întâlnit deschiderea neaşteptată a unuia dintre cei mai faini oameni pe care îi cunosc, antropologul Vintilă Mihăilescu, care mi-a acceptat tema de cercetare şi mai apoi m-a lăsat să dau cu capul de pragul de sus ca să mai cobor din nori şi să văd pe unde merg.” Tot în perioada şcolii doctorale l-a avut ca profesor pe Bogdan Voicu, de la care a învăţat cu adevărat statistică. „În mod special aceşti doi oameni au avut un impact semnificativ asupra modului în care mi-am reorganizat micul business, m-au ajutat să cresc şi să cred că pot mai mult. De fapt, în acea perioadă am interacţionat pentru prima dată cu proiectul vostru, Tineri manageri de top, pentru că îi alesesem ca temă de cercetare; doream să aflu care-i patternul pentru a deveni tânăr manager de top. Îmi amintesc că citeam cu multă admiraţie poveştile celor prezenţi în catalog şi mă gândeam, uşor ruşinat de îndrăzneala mea, cum ar fi să fiu şi eu pe acest podium al celor care au reuşit…”.
În 2014, după finalizarea doctoratului, care a avut ca temă ediţiile de până atunci a catalogului 100 tineri manageri de top, realizat de Business Magazin, a reorganizat modelul de business şi s-a asociat (la nivel de proiecte) cu mai mulţi profesionişti din domenii conexe, ceea ce a dus la creşterea afacerii.Despre planurile pe termen lung, Romulus Oprica spune că de ceva vreme se apropie tot mai mult de mediul academic, dorindu-şi ca în viitorul apropiat să fie implicat şi mai activ în acest domeniu. „Cred că în cinci-zece ani rolul nostru va fi mai degrabă unul de consultanţi în cercetare, de experţi care-i învaţă pe beneficiari cum să interpreteze datele la care au deja acces.”
-
TOPUL celor mai bune restaurante din România. Restaurantul din Bucureşti care se bate cu cele mai prestigioase nume la nivel mondial
„Nu ştiu să fierb un ou, dar cred că ştiu care ar trebui să fie gustul mâncării”, spunea într-un interviu din presa internaţională Henri Gault, unul dintre cei doi jurnalişti francezi care au pus bazele ghidului Gault&Millau, un reper în bucătăria internaţională, prezent din Canada şi Maroc până în Japonia, Australia şi Maldive. Ce înseamnă lansarea acestuia pentru restaurantele din România?
141 de localuri sunt incluse în ediţia de anul acesta, prima din România, a ghidului culinar de origine franceză Gault&Millau; 90 dintre acestea sunt restaurante, iar 51 sunt unităţi denumite de reprezentanţii ghidului drept „POP”, populare (locuri unde clienţii au parte de mâncare bună, dar amprenta unui chef este mai vizibilă; localul este vizitat mai ales din alte motive, poate pentru o listă mai lungă de cocktailuri sau o ambianţă deosebită, un design avangardist etc.). Topul primelor zece restaurante din ghidul recent lansat Gault&Millau este condus de şapte unităţi din Bucureşti, două din Cluj-Napoca şi una din Teşila (pensiunea Atra). Acestea au obţinut punctaje cuprinse între 13 şi 15 dintr-un maxim posibil de 20; totodată, sistemul de notare prevede, la fel ca în cazul stelelor Michelin – acordarea de bonete. Nota se dă astfel binomului bucătar-restaurant; restaurantele şi chefii din România au obţinut un maxim de trei astfel de bonete dintr-un potenţial maxim de cinci.
În România, cel mai mare punctaj – 15 puncte şi 3 bonete – a fost acordat chefului Alexandru Petricean, de la restaurantul bucureştean Maize, deschis anul trecut. El s-a format, potrivit autorului ghidului, în echipele unor restaurante de top, Frantzén (Stockholm, Suedia), Central (Lima, Peru) sau Noma (Copenhaga, Danemarca).
Sistemul de evaluare Gault&Millau oferă, pe lângă o recenzie a restaurantelor de pe piaţa locală, o imagine a evoluţiei acesteia: spre exemplu, dacă în ghidul românesc sunt incluse sub 150 de restaurante, în Franţa, acesta include în jur de 6.000. Totodată, dacă primul restaurant din topul românesc a primit un punctaj de 15 dintr-un maximum de 19,5 şi trei bonete, în Franţa evaluările ajung la 20 de puncte şi la cinci bonete. Ghidul a fost lansat după o perioadă de cinci luni de evaluări, în şase oraşe din România. În evaluarea restaurantelor de pe piaţa locală au fost realizate aproximativ 350 de vizite de către evaluatori anonimi (în condiţiile în care un restaurant a fost vizitat o dată, de două sau trei ori), circa 50% dintre unităţile vizitate nu au fost incluse în ghid. Ghidul va fi publicat însă anual, iar chefii şi proprietarii de restaurant vor primi de acum încolo vizite constante din partea evaluatorilor.
Ce este însă ghidul Gault&Millau? De origine franceză, acesta a fost lansat în urmă cu aproximativ 45 de ani de doi jurnalişti, Henri Gault şi Christian Millau. Potrivit reprezentanţilor din România ai ghidului, cei doi jurnalişti francezi şi-au propus în acel moment să vină cu o alternativă la ce însemna recenzia şi evaluarea culinară în perioada respectivă; şi-au denumit de altfel prima revistă „ghidul nou” (Le Nouveau Guide Gault Millau).
Jurnaliştii francezi şi-au propus să analizeze mai întâi ceea ce este în farfuria clientului, povesteşte Ştefan Mortici, co-CEO al ghidului Gault&Millau din România, aspect care este valabil şi în prezent în modul în care se notează restaurantele. Notele sunt acordate în afara spiritului clasic al acelor vremuri, în care mâncarea cu atât mai complexă era considerată mai bună şi se axează pe ideea că şi o mâncare simplă poate să fie cu adevărat desăvârşită. „Accentul era pus pe ingrediente, calitate şi pe modul în care reuşeşti să găteşti prin punerea în valoarea a acelor ingrediente; ei sunt fondatorii curentului nouvelle cuisine în Franţa de acum 30 de ani”, povesteşte şi Raluca Hriţcu, cel de-al doilea co-CEO al ghidului din România.
Gault&Millau este privit de pasionaţii din gastronomie drept „ghidul purist” explică cei doi, în proporţie de aproximativ 70% din nota acordată unui restaurant venind din ceea ce se află în farfurie. „Evalutorii se uită în primul rând la ce înseamnă mâncarea şi cum a fost – cât de vizionar, autentic, creativ a fost bucătarul – contează în proporţie de 30% şi alte aspecte, precum ambianţa dintr-un restaurant, serviciile, designul, dar cel mai important este ce se află în farfurie”, explică Hriţcu. Evaluatorii care participă la realizarea ghidului nu merg doar în restaurantele foarte cunoscute sau în cele cu o poveste bună, ci în orice fel de spaţiu în care ar putea să evalueze mâncarea. „Nu merg cu părerea deja formată, nu merg să reconfirme lucruri, ci să descopere”, adaugă Hriţcu.
Aceasta ar fi, potrivit lor, diferenţa între acest ghid şi ghidul Michelin. „Testează, descoperă bucătari tineri la început de drum, dar care prezintă potenţial”, adaugă şi Mortici. El îl oferă ca exemplu pe bucătarul internaţional Paul Bocuse, care a revoluţionat bucătăria franceză datorită abordărilor sale inovatoare şi prin calitatea din restaurantele sale.
Evaluatorii sunt anonimi, iar notele lor ar trebui să reflecte experienţa pe care ar putea să o aibă orice client într-un restaurant. „Nu ne dorim un tratament special, evaluatorii îşi păstrează identitatea ascunsă, îşi plătesc nota de mâncare etc.”, explică Mortici. Pe piaţa locală există deocamdată unsprezece evaluatori din România, iar trei sunt internaţionali. În medie, există câte 25 de evaluatori în ţările în care ghidul este prezent, numărul variind în funcţie de dimensiunea pieţei.
Profilul evaluatorilor este cel al pasionaţilor de gastronomie, care nu sunt afiliaţi comercial niciunui restaurant, care şi-au cultivat pasiunea de-a lungul anilor, acumulând cunoştinţe teoretice şi practice la cursuri, workshop-uri. Ca stil de viaţă, merg în restaurante de 3-4 ori pe săptămână, atât în România, cât şi în afara ţării.
„Au multe puncte de referinţă dintre marile restaurante ale lumii tocmai fiindcă uneori îşi leagă inclusiv vacanţele, nu doar viaţa profesioanlă de destinaţii culinare”, explică Hriţcu. Rolul de evaluator se potriveşte astfel vieţii lor discrete, este însă o experienţă consumatoare de timp: o vizită în restaurant durează chiar şi peste două ore, iar la întoarcerea acasă, într-un interval de timp relativ scurt, ei completează chestionarul de evaluare, activitate care durează cel puţin o oră şi jumătate. Raluca Hriţcu spune că acesta este plin de detalii, deopotrivă cantitative şi calitative. Ulterior, ei scriu recenzia propriu-zisă, cea care este publicată în ghid.
„Sunt persoane care s-au născut şi au trăit din România, dar au şi experienţă de peste 20 de ani în alte ţări, cu alte bucătării internaţionale cunoscute, care s-au mutat de mult timp în România ajungând să cunoască şi bucătăria de aici foarte bine; sunt deopotrivă angajaţi în companii şi liber profesionişti, au în comun un grad de profesionalism ridicat în ceea ce fac”, descrie ea profilul evaluatorilor.
Nota de plată de la restaurant este acoperită de Gault-Millau; evaluatorii sunt şi remuneraţi pentru fiecare dintre recenzii. În plus, au parte de sesiuni de formare, teoretică şi practică, sesiuni de calibrare în care merg mai mulţi evaluatori în acelaşi restaurant, şedinţe pe care le au cu un evaluatorul şef. Există deopotrivă evaluatori locali, iar în paralel, echipa internaţională lucrează îndeaproape cu ei, îi instruieşte, testează, validează. Ei vin şi fac independent evaluări în România pentru a verifica notele şi potenţialele premii, fiind implicaţi în discuţiile finale de acordare note şi premii.
De ce acum? „Momentul lansării ghidului în România este unul foarte interesant, fiindcă începe să se contureze noua bucătărie românească”, descrie Raluca Hriţcu lansarea recentă a ghidului local.
„Se vede clar o evoluţie pe piaţa restaurantelor în ultimii trei ani în ceea ce priveşte exigenţele şi dorinţele publicului, dar şi în libertatea chef-ilor de a se exprima şi a propune cu adevărat ceea ce cred ei”, descrie şi Ştefan Mortici unul dintre motive. Apoi, adaugă el, Gault&Millau îşi doreşte să descopere noi pieţe. Sectorul local al restaurantelor este din ce în ce mai efervescent, începând să se contureze noi tendinţe. „Am descoperit preocuparea pentru timpul de calitate petrecut la masă, pentru sezonalitate, ingrediente de cea mai bună calitate, colaborarea cu producători locali. Totodată, am observat că proximitatea începe să scadă din punctul de vedere al importanţei atunci când este un criteriu de alegere a restaurantului – restaurantul devine o destinaţie, iar acest lucru este ceva ce ne dorim cu siguranţă să încurajăm”, descrie Raluca Hriţcu principalele tendinţe observate.
În ceea ce priveşte capitolele la care mai este loc de îmbunătăţiri, acestea se axează mai ales pe zona serviciilor. „Serviciile clar sunt primul segment în care trebuie făcute îmbunătăţiri, constanţa în ofertă – practic ai vrea ca având acelaşi fel de mâncare, în mai multe vizite să găseşti aceeaşi calitate; nu se întâmplă întotdeauna aşa şi există mai mereu o inegalitate în cadrul aceleiaşi vizite – în cadrul meniului sunt nişte preparate cu mult mai bune decât altele”, spune Hriţcu. Totodată, au observat reprezentanţii Gault-Millau, lista de vinuri din restaurante poate fi îmbunătăţită.
Ce înseamnă pentru un restaurant o poziţie bună în clasament? O creştere a traficului de clienţi. Iar pentru bucătari – recunoaştere şi un aspect care dă greutate CV-ului.
Raluca Hriţcu a lucrat în consultanţă de management iniţial, apoi a continuat în resurse umane coaching, management – fiind în prezent angajată la Roland Berger; Ştefan Mortici lucrează în management strategic în cadrul BCR. Cei doi s-au cunoscut în cadrul companiei de consultanţă Roland Berger, unde au lucrat împreună şi povestesc că pasiunea lor pentru gastronomie a existat anterior, însă este prima dată când fac un proiect formal în acest sens.
Iniţiativa aducerii ghidului pe plan local este a lui Alexandru Almăjeanu, un investitor român care locuieşte în Franţa. Reprezentanţii ghidului nu menţionează valoarea investiţiei, însă precizează că aceasta va fi făcută treptat.
La următoarea ediţie şi-au propus să treacă la acoperire naţională în evaluarea pieţei locale a restaurantelor. Fiind un spaţiu public, proprietarii de restaurante sau bucătarii nu trebuie să îşi dea acordul pentru a fi incluşi în evaluare. Aşdar, la ce trebuie să fiţi atenţi, dacă sunteţi chefi sau proprietari de restaurant? „Să îşi facă munca de zi cu zi din ce în ce mai bine şi să lucreze cu respect pentru clientul din restaurant; să fie oneşti cu privire la producători, ce se află în farfurie”, îi sfătuieşte Raluca Hriţcu.
Evaluatorii îşi doresc să ştie dacă în urma experienţei culinare, autorul preparatelor este un chef curajos, autentic, care îşi asumă o viziune pe care reuşeşte să o transmită în fiecare fel de mâncare. „Pot exista şi restaurante în care ai o execuţie foarte bună, dar nu simţi o viziune puternică a bucătarului. Acest lucru ne-am dorit noi să vedem: bucătari puternici, care coagulează în jurul lor toată echipa din bucătărie, furnizorii etc.”