BusinessMagazin

Tag: cutremur

  • Cutremur de 3,7 grade în zona Vrancea, cu epicentrul în judeţul Prahova

    Seismul s-a produs la adâncimea de 200 de kilometri, iar cele mai apropiate oraşe de epicentrul cutremurului sunt Săcele (27 de kilometri), Sinaia (31 de kilometri), Vălenii de Munte (31 de kilometri), Braşov (33 de kilometri) şi Câmpina (38 de kilometri).

    Cel mai mare cutremur din acest an, cu magnitudinea de 4,6 grade, s-a produs în 24 ianuarie, în zona seismică Vrancea.

    În 22 noiembrie 2014, în Vrancea s-a produs un cutremur de 5,7 grade, fiind cel mai mare ca magnitudine înregistrat în România în ultimii 10 ani. Seismul a fost simţit şi în Bucureşti şi a fost urmat de mai multe replici, care nu au depăşit însă 3,3 grade. Din cauza cutremurului, alimentarea cu energie electrică a fost afectată în mai multe localităţi din judeţul Galaţi. Serviciile de ambulanţă din Vrancea au primit mai multe apeluri pentru atacuri de panică, iar funcţionarea unor reţele de telefonie mobilă a fost afectată temporar.

     

  • Autorităţile consolidează încet casele pentru riscul de cutremur. Programul – gata în 154 de ani

    Programul de consolidări imobile a fost derulat extrem de lent şi în municipiul Bucureşti, unde până la sfârţitul anului 2013 au fost finalizate doar 16 imobile (8,4% din cele 190 expertizate tehnic şi încadrate în clasa de risc seismic I-pericol public), sunt concluziile unei misiuni de audit efectuate de către Curtea de Conturi la Unitatea Administrativ-Teritorială a Municipiului Bucureşti, prezentate în raportul instituţiei pe anul 2013.

    Un document prezentat de MEDIAFAX în decembrie 2013, anul realizării acestei misiuni de audit, indica faptul că autorităţile sunt conştiente de proporţia efectelor care ar urma unui cutremur puternic în ţară astfel că au rezervat doar în Bucureşti aproape 300.000 locuri de cazare pentru persoane care ar trebui evacuate din case, dar speră să le evite cu jocuri educative şi distractive numite “Ţara riscurilor”.

    Auditul a evaluat eficienţa şi eficacitatea programelor şi a măsurilor efectuate de autorităţi în scopul de a preveni efectele unui cutremur major în Bucureşti, unde un cutremur ar provoca numeroase pagube din cauza sutelor de clădiri de beton armat mai mari de 4 etaje, construite în majoritate în perioada 1930-1945 şi fără cunoştinţele necesare realizării unor structuri rezistente la cutremur.

    Raportul atenţionează că un cutremur produs în Bucureşti întruneşte toate caracteristicile unui dezastru natural major, la nivel naţional, impunându-se măsuri speciale de management preventiv al dezastrelor.

    Situaţia actuală, prezentată în document, relevă însă că autorităţile cu atribuţii au lucrat foarte încet şi nu au utilizat nici măcar bugetul pus la dispoziţie pentru lucrări de consolidare, anual rămânând neutilizate aproximativ 30% din sumele alocate din bugetul de stat cu această destinaţie.

    Deşi nu au utilizat întregul bugetul pus la dispoziţie, suma reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare a fost însă modificată în toate cazurile, în final ajungându-se la o majorare de peste 40% faţă de valoarea iniţială.

    “În consecinţă, în condiţiile menţinerii ritmului de derulare a Programului de 1,2 imobile/an, acesta va fi finalizat în aproximativ 154 de ani”, este concluzia rezultată în urma evaluării situaţiei actuale.

    Curtea de Conturi mai arată că, deşi au fost derulate campanii de informare, acestea nu şi-au atins scopul, deoarece s-a observat că o bună parte din populaţie nu este informată asupra pericolelor la care se expun dacă nu iau măsuri de reducere a riscului seismic al construcţiilor existente, iar legislaţia în domeniu este neclară, fără termene clare de realizare.

    În aceste condiţii, în cazul unui dezastru major, Capitala se va confrunta cu un timp îndelungat necesar reintrării în funcţiune a sistemelor vitale (electricitate, gaze, apă), un număr mare de sinistraţi (populaţie rămasă fără adăpost) şi victime, nevoi mari de alimente de bază şi echipamente de primă necesitate, un număr redus de medici, lipsa mâinii de lucru pentru ajutorarea celor asistaţi, în special a invalizilor, persoanelor cu dizabilităţi, bătrâni, şi lipsa personalui necesar pentru realizarea lucrărilor de reconstrucţie.

    Un document prezentat de MEDIAFAX în decembrie 2013, anul realizării acestei misiuni de audit, indica faptul că autorităţile sunt conştiente de proporţia efectelor care ar urma unui cutremur puternic în ţară astfel că au rezervat doar în Bucureşti aproape 300.000 locuri de cazare pentru persoane care ar trebui evacuate din case, dar speră să le evite cu jocuri educative şi distractive numite “Ţara riscurilor”.

    Astfel de jocuri au fost incluse într-un pachet de materiale informative, în condiţiile în care cuantumul fondurilor alocate de la bugetul de stat şi destinate primăriilor pentru lucrări de consolidare a blocurilor cu risc seismic este prevăzut să fie redus la jumătate, în următorii trei ani, fiind cele mai mici din ultimii cinci ani, deşi experţii au atenţionat de multe ori că numeroase imobile sunt în pericol iminent de prăbuşire în caz de cutremur.

    Conştientizând amploarea efectelor unui seism, autorităţile arată însă că unul dintre obiectivele prioritare ale Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă este crearea “culturii preventive şi comportamentului proactiv în rândul comunităţii”, inclusiv prin materiale de informare preventivă precum o carte pentru copii intitulată “Cutremurul pe înţelesul tuturor”, modalităţi distractive pentru copii în a învăţa cum să fie “prevenite dezastrele”, un joc interactiv sub forma unui info-chestionar denumit “Cutremurul”, jocuri cu caracter educativ denumite “Ţara riscurilor. Să învăţăm să prevenim dezastrele”, “Împreună” şi “Supravieţuitorii cutremurului”, filme documentare, spoturi de informare preventivă cu întrebarea “Tu ţi-ai consolidat locuinţa ?”.

    Autorităţile au justificat de mai multe ori numărul extrem de redus al locuinţelor consolidate prin refuzul proprietarilor de a accepta efectuarea lucrărilor, cu suportarea unor cheltuieli.

    În acelaşi timp, însă, nu există nici bani suficienţi alocaţi pentru aceste lucrări şi nici toţi proprietarii nu sunt contactaţi de către autorităţi pentru a începe consolidarea.

    Un document prezentat de MEDIAFAX în luna mai 2013 prevede că fondurile de la bugetul de stat destinate primăriilor pentru lucrări de consolidare a blocurilor cu risc seismic vor fi reduse la jumătate până în 2016, fiind cele mai mici din ultimii cinci ani.

    Experiţii în domeniu au atenţionat de mai multe ori public că numeroase imobile, în principal din municipiul Bucureşti, sunt în pericol iminent de prăbuşire în cazul unui cutremur puternic.

    Potrivit datelor oficiale, numai în Capitală sunt 112 clădiri înscrise în clasa I de risc seismic, care prezintă pericol public, construite între 1900 şi 1950, corespunzând construcţiilor cu risc ridicat de prăbuşire la cutremure, şi alte 260 imobile, dintre care aproape 60 construite în intervalul 1824-1898.

    Dintre acestea, doar aproximativ 30 de imobile au fost consolidate începând cu 1990.

    Într-un document oficial redactat încă din 2006, experţii tehnici au avertizat Guvernul că lucrările de reducere a riscului seismic al clădirilor existente trebuie considerate ca fiind de interes naţional, deoarece un potenţial cutremur de tipul celui înregistrat în 1977 sau 1940 ar putea produce pierderi mai mari, din cauza deteriorării în timp şi majorării numărului de imobile grav afectate de seisme.

    În acel document se arăta că pe lista tuturor clădirilor care trebuie consolidate se află aproximativ 3.000 imobile, dintre care 600 sunt încadrate în clasa I de risc seismic, iar clădirile vulnerabile sunt amplasate în special în municipiul Bucureşti, în judeţele aflate sub influenţa zonei sesimologice din Vrancea, în Banat şi zona Făgăraşului.

    La finele anului 2011, un studiu prezentat de Pool-ul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale (PAID) atenţiona că pierderile pe care le-ar provoca în sectorul rezidenţial un cutremur similar celui din martie 1977 ar putea ajunge la 4,8 miliarde de euro, în condiţiile în care valoarea totală a locuinţelor la nivel naţional este estimată la 105,6 miliarde de euro.

    Cutremurul din 4 martie 1977 a avut o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter şi a generat pierderi de peste 2 miliarde de dolari, respectiv 5% din Produsul Intern Brut al României din acel an, potrivit datelor Băncii Mondiale.

    Din totalul pierderilor, peste 50% au fost la locuinţe, în Bucureşti fiind 90% din victime şi 70% din pierderi. Seismul a provocat decesul unui număr de 1.570 de persoane, la care s-au adăugat 11.300 răniţi, cauza principală fiind prăbuşirea a 28 de clădiri înalte.

     

  • O întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 îşi găseşte răspuns după 15 ani

    Este, cred, una dintre primele acţiuni de recuperare a metalelor din istoria lumii; astăzi astfel de lucruri se petrec în mod curent, iar tăierea a orice pentru recuperarea metalului începe cu armonioase strigăte pe stradă, strigăte pe care le auzim cu toţii, şi se termină cu dispariţia unor întregi companii. Aici vreau să ajung, pentru că săptămâna trecută a apărut anunţul tăierii la fier vechi a rafinăriei RAFO din Oneşti. Este acesta un penultim act al unei isterii naţionale care a început în anii ‘90 cu sintagma ”grămadă de fiare vechi„ şi care se apropie de sfârşit acum, cu RAFO. Spun penultim, pentru că sfârşitul va fi venind, cred, cu Oltchim, combinat ameninţat şi el, în lipsa unei soluţii salvatoare, să ajungă tot la fier vechi, marcând finalul unei epoci.

    Tonul este oarecum ironic, dar ascunde nostalgii, pentru că dispariţia atâtor şi atâtor combinate, fabrici, uzine şi rafinării nu se traduce doar prin clişeele des folosite – lipsă de competitivitate şi de productivitate, utilaje învechite sau dispariţia pieţelor -, ci reprezintă şi produsul complacerii societăţii româneşti într-un mod de gândire şi de acţiune absolut păgubos, al unor idei care se dovedesc, în cele din urmă, greşite.

    Prima este iluzia cu economia serviciilor, pe care ţi-o vindea mai orice ins erai dispus să asculţi în primul deceniu de după revoluţie. Poate că în lumea şi în perioada aceea o asemenea ideea o fi părut fezabilă, dar astăzi Europa se află în situaţia de a încasa în cele mai dureroase zone consecinţele acestui mod de gândire.

    Doi la mână, lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare, nu impusă, ci bazată pe interes şi previziune şi coerenţă; în locul acesteia am avut sintagme repetate până la exasperare, de genul ”statul, cel mai prost administrator„, şi un scenariu repetitiv de acţiuni menite să scadă valoarea companiilor locale – iar aceasta este o zonă penală pentru care nu a răspuns nimeni niciodată. Toate acestea într-o lume în care companiile puternice de stat nu sunt o excepţie, exemple sunt cunoscute şi activează chiar şi pe piaţa noastră, dar sunt străine. În plus, uităm esenţialul, faptul că productivitatea nu este dată în primul rând de maşini şi utilaje, ci de oamenii care manageriază, care conduc maşinile, de inteligenţa şi de buna credinţă a acestora.

    De curiozitate, am încercat să determin, empiric, cât interes a iscat chiar povestea RAFO în societate. Mi s-a părut tragicomic că o întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 – ”Cât va mai dura agonia RAFO?„ – îşi găseşte răspuns după 15 ani. În toţi aceşti ani, ba mai mulţi, de prin 1994, RAFO a fost subiect de presă, pentru că a apărut în aproape 2.500 de ştiri transmise de colegii mei de la agenţia de presă Mediafax şi în peste 1.000 de articole în Ziarul Financiar şi în Business Magazin, ca să număr doar ce am avut la îndemână.

    Toate aceste numere contrastează puternic cu cele doar 137 de apariţii ale rafinăriei în scriptele Camerei Deputaţilor: 3 iniţiative legislative (doar aprobări ale unor ordonanţe de urgenţă), un singur document al comisiilor, 109 stenograme ale şedinţelor în plen, doar 9 interpelări şi 15 acte legislative. Lipsit de un buton de căutare, site-ul Senatului nu mi-a putut furniza niciun rezultat, dar nu cred că ar fi diferit foarte mult de rezultatele de la deputaţi. Şi, de curiozitate, am răsfoit şi câteva interpelări: chestionări politicoase, de genul ”…care sunt şansele de a rezista ale RAFO?„, la care cel interpelat răspundea, la fel de politicos, ceva între ”…ar putea să aibă, dar ne trebuie diverse…„ şi ”îmi pare rău, dar nu e în subordinea mea, aşa că habar n-am„.

    Ar fi putut rezista RAFO? În 2004 oneştenii se numărau printre cei mai productivi români, cu afaceri de 18.000 de euro pe cap de locuitor, rafinăria situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai mari companii în funcţie de cifra de afaceri, înaintea Orange, a celor de la Dacia, a Mobifon – Connex sau Distrigaz Sud, iar Carom Oneşti se situa pe locul 11, înaintea Distrigaz Nord şi a ALRO. Dacă privim aşa, ar fi trebuit să reziste.

    Dar RAFO a fost căpuşată de 400 de companii, sau cel puţin aşa indica în urmă cu 10 ani Parchetul Naţional Anticorupţie, şi, dacă privim aşa lucrurile, nicio şansă pentru rafinărie.

    Restul, Iacubov, Tender, schimbările de conducere şi de patron, strategiile şi promisiunile guvernamentale, sindicaliştii care blocau drumuri şi organismele financiare internaţionale care recomandau sunt actorii slabi ai unei piese nereuşite.

    Să nu-i uităm aici nici pe negustorii de fier vechi, care îşi vor fi frecând mâinile deja şi chiar vă propun să urmărim dacă nu cumva anul acesta vom depăşi pragul de 2 milioane de tone de fier vechi la export, care ne-ar aduce, nu-i aşa, în vreo oareşce elită europeană (în 2010, un an de maxim, am putut doar 1,8 milioane de tone).

    Şi, până la urmă, ce să fi făcut noi cu zece rafinării, câte am moştenit de la Ceauşescu, aş putea fi întrebat? Habar n-am, dar, dacă veţi merge la Viena, ca să iau un oraş la întâmplare, şi veţi descoperi că benzina este mai ieftină acolo decât la Bucureşti, poate veţi căuta singuri un răspuns.

    Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul e prea trist.

  • O întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 îşi găseşte răspuns după 15 ani

    Este, cred, una dintre primele acţiuni de recuperare a metalelor din istoria lumii; astăzi astfel de lucruri se petrec în mod curent, iar tăierea a orice pentru recuperarea metalului începe cu armonioase strigăte pe stradă, strigăte pe care le auzim cu toţii, şi se termină cu dispariţia unor întregi companii. Aici vreau să ajung, pentru că săptămâna trecută a apărut anunţul tăierii la fier vechi a rafinăriei RAFO din Oneşti. Este acesta un penultim act al unei isterii naţionale care a început în anii ‘90 cu sintagma ”grămadă de fiare vechi„ şi care se apropie de sfârşit acum, cu RAFO. Spun penultim, pentru că sfârşitul va fi venind, cred, cu Oltchim, combinat ameninţat şi el, în lipsa unei soluţii salvatoare, să ajungă tot la fier vechi, marcând finalul unei epoci.

    Tonul este oarecum ironic, dar ascunde nostalgii, pentru că dispariţia atâtor şi atâtor combinate, fabrici, uzine şi rafinării nu se traduce doar prin clişeele des folosite – lipsă de competitivitate şi de productivitate, utilaje învechite sau dispariţia pieţelor -, ci reprezintă şi produsul complacerii societăţii româneşti într-un mod de gândire şi de acţiune absolut păgubos, al unor idei care se dovedesc, în cele din urmă, greşite.

    Prima este iluzia cu economia serviciilor, pe care ţi-o vindea mai orice ins erai dispus să asculţi în primul deceniu de după revoluţie. Poate că în lumea şi în perioada aceea o asemenea ideea o fi părut fezabilă, dar astăzi Europa se află în situaţia de a încasa în cele mai dureroase zone consecinţele acestui mod de gândire.

    Doi la mână, lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare, nu impusă, ci bazată pe interes şi previziune şi coerenţă; în locul acesteia am avut sintagme repetate până la exasperare, de genul ”statul, cel mai prost administrator„, şi un scenariu repetitiv de acţiuni menite să scadă valoarea companiilor locale – iar aceasta este o zonă penală pentru care nu a răspuns nimeni niciodată. Toate acestea într-o lume în care companiile puternice de stat nu sunt o excepţie, exemple sunt cunoscute şi activează chiar şi pe piaţa noastră, dar sunt străine. În plus, uităm esenţialul, faptul că productivitatea nu este dată în primul rând de maşini şi utilaje, ci de oamenii care manageriază, care conduc maşinile, de inteligenţa şi de buna credinţă a acestora.

    De curiozitate, am încercat să determin, empiric, cât interes a iscat chiar povestea RAFO în societate. Mi s-a părut tragicomic că o întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 – ”Cât va mai dura agonia RAFO?„ – îşi găseşte răspuns după 15 ani. În toţi aceşti ani, ba mai mulţi, de prin 1994, RAFO a fost subiect de presă, pentru că a apărut în aproape 2.500 de ştiri transmise de colegii mei de la agenţia de presă Mediafax şi în peste 1.000 de articole în Ziarul Financiar şi în Business Magazin, ca să număr doar ce am avut la îndemână.

    Toate aceste numere contrastează puternic cu cele doar 137 de apariţii ale rafinăriei în scriptele Camerei Deputaţilor: 3 iniţiative legislative (doar aprobări ale unor ordonanţe de urgenţă), un singur document al comisiilor, 109 stenograme ale şedinţelor în plen, doar 9 interpelări şi 15 acte legislative. Lipsit de un buton de căutare, site-ul Senatului nu mi-a putut furniza niciun rezultat, dar nu cred că ar fi diferit foarte mult de rezultatele de la deputaţi. Şi, de curiozitate, am răsfoit şi câteva interpelări: chestionări politicoase, de genul ”…care sunt şansele de a rezista ale RAFO?„, la care cel interpelat răspundea, la fel de politicos, ceva între ”…ar putea să aibă, dar ne trebuie diverse…„ şi ”îmi pare rău, dar nu e în subordinea mea, aşa că habar n-am„.

    Ar fi putut rezista RAFO? În 2004 oneştenii se numărau printre cei mai productivi români, cu afaceri de 18.000 de euro pe cap de locuitor, rafinăria situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai mari companii în funcţie de cifra de afaceri, înaintea Orange, a celor de la Dacia, a Mobifon – Connex sau Distrigaz Sud, iar Carom Oneşti se situa pe locul 11, înaintea Distrigaz Nord şi a ALRO. Dacă privim aşa, ar fi trebuit să reziste.

    Dar RAFO a fost căpuşată de 400 de companii, sau cel puţin aşa indica în urmă cu 10 ani Parchetul Naţional Anticorupţie, şi, dacă privim aşa lucrurile, nicio şansă pentru rafinărie.

    Restul, Iacubov, Tender, schimbările de conducere şi de patron, strategiile şi promisiunile guvernamentale, sindicaliştii care blocau drumuri şi organismele financiare internaţionale care recomandau sunt actorii slabi ai unei piese nereuşite.

    Să nu-i uităm aici nici pe negustorii de fier vechi, care îşi vor fi frecând mâinile deja şi chiar vă propun să urmărim dacă nu cumva anul acesta vom depăşi pragul de 2 milioane de tone de fier vechi la export, care ne-ar aduce, nu-i aşa, în vreo oareşce elită europeană (în 2010, un an de maxim, am putut doar 1,8 milioane de tone).

    Şi, până la urmă, ce să fi făcut noi cu zece rafinării, câte am moştenit de la Ceauşescu, aş putea fi întrebat? Habar n-am, dar, dacă veţi merge la Viena, ca să iau un oraş la întâmplare, şi veţi descoperi că benzina este mai ieftină acolo decât la Bucureşti, poate veţi căuta singuri un răspuns.

    Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul e prea trist.

  • CUTREMUR de 4,1 grade în zona seismică Vrancea, al 11-lea în luna ianuarie

    Seismul s-a produs la o adâncime de 145 de kilometri.

    Cele mai apropiate oraşe de epicentru sunt Covasna (36 km), Vălenii de Munte (47 km), Săcele (50 km), Târgu Secuiesc (52 km) şi Sfântu Gheorghe (55 km).

    Un alt cutremur, cu magnitudinea de 4,1 grade pe scara Richter, s-a produs luni, în judeţul Vrancea, la adâncimea de 17 kilometri. Directorul ştiinţific al Institutului Naţional pentru Fizica Pământului (INFP) a declarat, pentru MEDIAFAX, că seismul a fost unul de suprafaţă şi acest tip de cutremur este urmat de mai multe replici, dar acestea au magnitudine mică şi nu ar trebui să depăşească 3,1 grade.

    Marţi în Vrancea au mai avut loc alte două cutremure de peste 2,5 grade Richter, respectiv de 3,2 şi 2,8 grade.

    În zona seismică Vrancea au fost înregistrate, în ianuarie, alte şapte cutremure, cu magnitudini între 3,2 şi 4,3 grade pe scara Richter, cel mai puternic dintre acestea, cu epicentrul în judeţul Buzău, fiind înregistrat în 4 ianuarie.

    În 22 noiembrie 2014, în Vrancea s-a produs un cutremur de 5,7 grade, fiind cel mai mare ca magnitudine înregistrat în România în ultimii 10 ani. Seismul a fost simţit şi în Bucureşti şi a fost urmat de mai multe replici, care nu au depăşit însă 3,3 grade. Din cauza cutremurului, alimentarea cu energie electrică a fost afectată în mai multe localităţi din judeţul Galaţi. Serviciile de ambulanţă din Vrancea au primit mai multe apeluri pentru atacuri de panică, iar funcţionarea unor reţele de telefonie mobilă a fost afectată temporar.

    Tot în Vrancea, la 6 octombrie 2013 a avut loc un cutremur de 5,5 grade pe scara Richter, fiind atunci cel mai mare din ultimii patru ani.

  • Cutremur puternic în România, cu magnitudinea de 5,6 grade. Este cel mai mare seism din 2014

    Oraşele cele mai apropiate de epicentrul seismului sunt: Mărăşeşti (şase kilometri), Tecuci (22 kilometri) şi Focşani (21 de kilometri), Adjud (25 de kilometri) şi Oneşti (51 de kilometri), potrivit Institutului Naţional pentru Fizica Pământului.

    Acesta este cel mai mare cutremur ca magnitudine produs anul acesta în România. Anul trecut, la 6 octombrie, în Vrancea s-a produs un cutremur de 5,5 grade pe Richter.

  • Cutremur cu magnitudinea de 7,3 în estul Indoneziei. Alertă de tsunami

    Cutremurul a avut loc la ora locală 10.31 (04.31, ora României) şi a fost localizat la o adâncime de 46 de kilometri şi la 154 de kilometri nord-vest de Insula Ternate, potrivit USGS.

    “Un tsunami este posibil pe coastele situate până la 300 de kilometri distanţă” de epicentrul cutremurului, au anunţat seismologi.

    “Valuri tsunami ar putea atinge zone ale Indoneziei, dar şi ale Filipinelor, Japoniei, Taiwanului şi ale altor insule din Pacificul de Sud“, a precizat Centrul de alertă a tsunamiurilor din Pacific.

    Valuri tsunami de 30 de centimetri până la un metru ar putea atinge zone ale Indoneziei, iar valuri sub 30 de centimetri sunt prevăzute pentru coastele Filipinelor, a precizat Centrul.

    “Am emis rapid o alertă de tsunami“, a declarat pentru AFP un oficial al Agenţiei meteorologice indoneziene.

    Julius Galgiano, un seismolog din cadrul Guvernul filipinez, a afirmat că Filipine au emis de asemenea o alertă de tsunami.

    “Am solicitat autorităţilor locale să aibă în vedere un (eventual) tsunami de-a lungul coastelor“, a spus el, adăugând că deocamdată nu s-a emis vreun ordin de evacuare şi nu există aştepări în privinţa producerii unor valuri înalte.

    Indonezia se află pe Cercul de Foc a Pacificului, o zonă în care se ciocnesc plăci tectonice, provocând o activitate seismică şi vulcanică frecventă.

    Un cutremur puternic care a avut loc în 2004 a provocat un tsunami devastator, ce s-a soldat moartea a 170.000 de persoane în provincia indoneziană Aceh şi a altor zeci de mii în alte zone din jurul Oceanului Indian.

  • Cutremur cu magnitudinea de 5 grade în apropiere de Insula elenă Cefalonia

    Nicio victimă şi nici pagube nu au fost înregistrate imediat pe insulă, afectată de două cutremure puternice în iarnă.

    Epicentrul cutremurului, înregistrat duminică la ora locală 1.15 (0.15, ora României), s-a situat în mare, la opt kilometri de zona de coastă a Cefaloniei, la aproximativ 250 de kilometri de Atena.

    Cutremurele sunt frecvente în Grecia. În ianuarie, câteva mii de persoane au fost sinistrate pe Insula Cefalonia, după două cutremure cu magnitudini de 5,8 şi 6.

  • Cutremur cu magnitudinea de 4,8 grade pe scara Richter în sudul Greciei

    Calificat drept “slab” de către observator, seismul a avut loc la ora 17.12 GMT (19.12, ora României), iar epicentrul său a fost localizat la distanţa de cinci kilometri în largul oraşului Aígion.

    O biserică şi o clădire abandonată din Aigion au suferit pagube materiale, potrivit primelor informaţii apărute în presa din Grecia.

    Oraşul Aigion a fost în 1995 epicentrul unui seism cu magnitudinea de 6 grade pe scara Richter, soldându-se cu peste 20 de victime şi pagube materiale semnificative.

    Grecia este una dintre ţările europene cele mai frecvent atinse de cutremure.

    În ianuarie, mii de persoane au rămas fără adăpost pe Insula Kefalonia, în Marea Ioniană (vest), după un seism cu magnitudinea de 5,8 grade.

  • De ce se tem românii şi cum îşi protejează locuinţele

    Cei mai mulţi dintre cei care deţin o astfel de trusă locuiesc la bloc (65,64%). Acesta este şi motivul pentru care, în cadrul campaniei naţionale de informare, 3 dintre cei care au participat la sondaj şi s-au înscris în concurs au primit, prin tragere la sorţi, câte o trusă de supravieţuire care include şi un manual de măsuri pe care să le iei în caz de urgenţă, reiese dintr-un sondaj realizat online în cadrul Campaniei „Octombrie – Luna Asigurărilor de Locuinţe”.

    Măsurile preventive financiare nu le sunt, însă, străine românilor care par să conştientizeze riscurile la care este expusă locuinţa lor. Astfel, majoritatea celor care au participat la sondaj (70,4%) deţin o asigurare obligatorie a locuinţei. Pe de altă parte, un procent mai mic (59,1%) dintre respondenţi au declarat că au în vigoare o asigurare facultativă a locuinţei.

    În ceea ce priveşte alte măsuri de protecţie a locuinţei, românii oscilează între un comportament preventiv şi neglijenţă faţă de elemente importante. De exemplu, mulţi verifică instalaţiile de gaze şi pe cele electrice, atunci când pleacă de acasă pentru mai mult timp, dar puţini instalează sisteme de securitate specializate, precum alarmele sau dispozitivele anti-incendiu.

    Astfel, atunci când pleacă de acasă pentru o perioadă mai lungă de timp, 73% dintre participanţii la sondaj au declarat că scot din priză toate aparatele electrice, iar 78,42% îşi verifică instalaţiile de utilizare a gazelor.

    Pe de altă parte, foarte puţini dintre respondenţi au instalat un sistem de alarmă: doar 13,54% dintre aceştia. Mai mult decât atât, nici în ceea ce priveşte protecţia
    împotriva incendiilor, românii nu stau foarte bine. Conform sondajului, doar 32,92% dintre respondenţi au luat măsuri preventive împotriva unui incendiu, precum instalarea unor dispozitive de detectare a fumului sau deţinerea unui stingător de incendii.

    Nu în ultimul rând, doar 25,51% dintre participanţii la sondaj au declarat că au montate grilaje metalice la gurile de aerisire, la ferestrele de la parter sau în alte locuri pe unde s-ar putea pătrunde cu uşurinţă în locuinţa personală.