“RODIPET este în insolvenţă, deşi are 16 angajaţi. Vrem să o salvăm şi să ajungem la 3.000 de angajaţi. Mâine (miercuri, n.r.) vom avea o întâlnire cu principalii editori să găsim soluţii avantajoase pentru toată lumea”, a spus Volintiru într-o conferinţă de presă.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
“Ei au preluat aşa, foarte ideologic, că liberalii nu pun taxe. Oamenii de dreapta pun taxe, şi Merkel este de dreapta. Din păcate, la noi e un pic fetişizată povestea asta cu cota unică, eu am întrebat întotodeauna în glumă “Dacă facem cota unică 50%, e bună cota unică ?” De fapt, problema nu este de cotă unică, ci de fiscalitate redusă şi ca, într-adevăr, în anumite momente să nu împovărezi şi mai mult, în special în zona privată, într-o perioadă de criză economică (…) O să discutăm, am rezolvat o sută de lucruri, acum nu am rezolvat unul dintre ele”, a spus Ponta la RTV.
El a arătat că nu toate politicile fiscale au fost coordonate şi a apreciat că poate partenerii de guvernare “sunt mai sensibili” decât el la atacurile publice pe tema impunerii a uneii noi taxe.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Mi s-a întâmplat în două rânduri să proiectez nişte aplicaţii care, după o vreme, au devenit vitale pentru clienţii respectivi. O întreagă ramură a afacerii se baza pe aceste softuri care, dacă ar fi încetat să funcţioneze, ar fi putut pune la pământ un întreg business. Cum se ajunge aici e oarecum dificil de explicat, dar ideea de bază este că acest gen de aplicaţii modifică modul cum oamenii lucrează şi, cu timpul, ajung să nu mai cunoască procedurile clasice pe care aplicaţia le modelează. Nici măcar formularele de la care s-a pornit nu mai există, totul este digital şi ireversibil. Iar când se întâmplă să rămâi singurul care cunoaşte toate detaliile, situaţia devine tensionată, pentru că ai garanţia că la un moment dat ceva se va întâmpla. De exemplu, un upgrade al softurilor de bază va aduce nişte incompatibilităţi între noile versiuni. Şi încă o mie de alte scenarii catastrofice. Aceasta este, în variantă narativă, definiţia expresiei „mission critical„.
Există însă o aplicaţie vitală la nivel global: internetul. Ce s-ar întâmpla dacă, la un moment dat, internetul ar înceta să funcţioneze? Da, nu am mai avea acces la Facebook şi n-am mai afla ce ghiduşii a mai făcut pisica prietenului virtual din Australia. Pe lângă asta, s-ar mai ivi unele neplăceri: băncile n-ar mai putea funcţiona, iar sistemele de plăţi s-ar opri instantaneu, avioanele n-ar mai zbura, industrii întregi ar fi puse la pământ, numeroase lanţuri comerciale s-ar rupe. Nu avem nici o siguranţă că reţelele de electricitate ar mai putea să transporte curentul, dar dacă totuşi ar reuşi, s-ar putea ca telefoanele să nu mai aibă ton, iar ecranele televizoarelor să nu ne arate nimic. Dependenţa noastră faţă de internet este atât de mare, încât nici măcar nu ne putem imagina consecinţele, însă cu siguranţă am fi confruntaţi cu o imensă catastrofă.
Se poate oare întâmpla aşa ceva? Unii vor argumenta că internetul a fost proiectat ca să fie indestructibil, iar abilităţile sale de a se restructura dinamic îl feresc de un astfel de scenariu. E doar un set de protocoale. Însă există demonstraţii limpezi privind vulnerabilităţi native ale protocolului TCP şi exemple practice în care o simplă eroare într-un soft instalat pe un router a ţinut la sol avioanele din mai multe state americane. Dacă simple erori umane de operare sau de programare produc adesea efecte greu de anticipat, ne putem pune problema ce se poate întâmpla în condiţiile unor atacuri anume gândite să paralizeze mediul de comunicaţii dintr-o anumită regiune.
Într-o recentă prezentare susţinută în cadrul conferinţelor TED, Danny Hillis explică faptul că internetul nu a fost conceput pentru a susţine aplicaţiile de astăzi şi nici pentru această uriaşă răspândire. În plus, atât protocoalele, cât şi operarea reţelei se bazează pe încredere: se asumă din start faptul că participanţii sunt „bine intenţionaţi„ şi respectă protocoalele şi regulile jocului. Analogia pe care Hillis o face cu sistemul financiar este elocventă: şi acesta a fost conceput pe baza unor reguli simple şi a încrederii, însă extinderea sa dincolo de scopul iniţial l-au făcut vulnerabil şi greu de controlat, consecinţele fiind uneori catastrofice. Punem acum la un loc internetul şi sistemul financiar global şi obţinem un risc la puterea a doua.
Problema (dacă se poate spune aşa) este că internetul funcţionează prea bine. Este foarte eficient, ieftin şi versatil, aşa că tot mai multe sfere ale societăţii tind să se bazeze pe serviciile sale, iar oamenii preferă să-i ignore fragilitatea. Utilizatorii se gândesc exclusiv la securitatea computerelor şi a datelor lor şi concep sisteme locale de securitate (de pildă, reţele virtuale private), dar nu par preocupaţi de siguranţa de ansamblu a mediului de comunicaţii. Danny Hillis – unul dintre pionierii internetului – este de părere că avem nevoie de o soluţie de rezervă, de „Planul B„, şi că acesta nici măcar nu este greu de realizat.
Fibrele şi sârmele există, undele radio de asemenea, aşa că nu e nevoie decât de un nou set de protocoale. Şi nici măcar nu-i nevoie de performanţă. Vorba americanilor: „Better safe than sorry„.
Primăvara ploioasă, în metrou, cu miros nesuferit de câine ud şi cu lume multă, mai încruntată decât de obicei. Pe scaunul din faţa mea stă un tip mare, puţin îngândurat, cu pantofi butucănoşi, din aceia ieftini, luaţi din piaţă, cu talpa groasă şi cu nişte ornamente creţe, cam urâte.
Pantaloni cu genunchi, dar curăţei, mâini zdravene şi muncite. Lângă el o femeie subţire, cu un aer liniştit, mai degrabă tânără, tinereţea aceea fără vârstă, valabilă şi la 50 de ani. Fustă gri şi haină mai degrabă de muşama.La o zguduitură a vagonului s-au privit şi atunci am realizat că sunt împreună; privirea ei s-a luminat frumos, s-a uitat la el cumva special, fără să zâmbească, dar curat, limpede. Pentru o secundă şi el a părut mai puţin încruntat şi i-au sclipit şi lui ochii. Au comunicat şi, timp de o secundă, şi-au spus cât într-un roman gros. Mi-a făcut bine privirea aceea a lor, o regăsesc din ce în ce mai rar, pe stradă
sau aiurea; o fărâmă am păstrat-o, iar pe cei doi i-am trecut în lista mea de învingători mărunţi – se aveau unul pe celălalt, adică stăpâneau toată lumea.
Doi. Hotel scorţos, de superlux, unde se ţine o adunare despre viitorul satului românesc după aderarea la Uniunea Europeană. Normal, lipsesc ţăranii şi nu a fost invitat nici măcar unul sau doi primari de sat; sunt prezenţi însă oficiali de la Comisia Europeană, cercetători, sociologi, ceva ziarişti.
Pe rândul al doilea de scaune stau două Costume Negre cu Cămăşi Albe şi Cravate Grena şi cu Pantofi cu Botul Ascuţit Foarte, Foarte Lucioşi, despre care îmi dau seama mai târziu că au funcţii la un minister şi la Preşedinţie. Costumul de la minister a stat liniştit, a ascultat părerile vorbitorilor despre satul românesc, s-a cerut la tribună şi a vorbit şi el ceva, pe urmă a plecat. Costumul de la Preşedinţie a ascultat şi el atent şi a vorbit, dar de pe scaun. A atras atenţia asupra faptului esenţial că, în legătură cu satul românesc şi cu integrarea în Unuinea Europeană, ne aflăm într-o stare de “asimetrie de atenţie”.
Pe urmă a plecat.Cum stăteam mai în spate, nu-i văzusem până atunci ochii; nu i-am văzut nici după ce s-a ridicat şi a plecat, pentru că avea ochelari negri. Lumina de pe candelabrele scumpe s-a reflectat o fracţiune de secundă în lentilele negre.
Trei. Margine prăfuită de capitală europeană şi un taxi cam rablagit, condus de un tip solid, ras în cap şi cu cămaşă în pătrăţele. Mă ceartă că am urcat în faţă, dar il ignor; mă ceartă în continuare pentru că i s-a părut că vreau să trântesc uşa, de care, de altfel, nici nu mă atinsesem încă. A închis el uşa. Obosit de ceartă, taximetristul meu a tăcut preţ de câţiva kilometri.
Dar nu mulţi. “Ce ne facem, dom’le, cu Băsescu ăsta?”, mă întreabă la un moment dat, asta după ce şi-a dat seama că lucrez prin presă. Nu m-a lăsat să-mi declin competenţa în legătură cu modul de întrebuinţare al preşedintelui şi a continuat, fără punct şi virgulă, dar cu intonaţii pline de năduf să mă informeze în legătură cu starea drumurilor, cu vilele construite nu ştiu pe unde, cu modul în care se descurca el odată şi cu modul în care unii au pus stăpânire pe unele spaţii comerciale şi cum respectivele spaţii comerciale îşi schimbă oferta – prea des pentru puterea de înţelegere a omului meu. Întrebarea retorică “…păi ştii dumneata?…” se repeta destul de des; la întrebarea mai puţin retorică “…păi ştii dumneata cât costă kilu de slănină?…” am ajuns la gară şi a trebuit să-l determin să oprească pentru a coborî, în sfârşit.
Taximetristul a coborât ca să deschidă portbagajul; am profitat de momentul de tăcere pentru a-i comunica că ştiu cât costă kilu de slănină şi că, fără nicio legătură cu toate cele pomenite, cred că lui o să-i fie tot mai greu, în continuare. Am prins în ochii lui o lumină derutată, nu ştiu dacă era în legătură cu slănina sau cu bacşişul lăsat.
Bogaţii Rusiei îşi controlează o parte însemnată a activelor prin intermediul unor companii holding înregistrate în afara ţării, pentru a-şi proteja afacerile de stat, dar şi de rivali, potrivit Bloomberg.
“Entităţile offshore sunt principalele instrumente ale oamenilor de afaceri ruşi pentru protejarea activelor de autorităţi şi rivali”, a declarat Valeri Tutikhin, avocat la firma John Tiner & Partners, din Geneva, specializată în administrarea averii.
Cel mai bogat om din Rusia, Alisher Usmanov, a transferat anul trecut controlul averii sale de 20 de miliarde de dolari unei companii holding din Insulele Virgine Britanice, aflată la o distanţă de circa 9.000 de kilometri de Moscova.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Piaţa modei de lux din România s-a schimbat mult în ultimii ani. Oamenii consumă altfel, caută alte tipuri de produse, cantităţile nu mai sunt chiar atât de mari, iar exuberanţa de altădată din domeniu pare să fi dispărut„, descrie pe scurt situaţia industriei de fashion de lux Ovidiu Buta, unul dintre cei mai cunoscuţi critici de modă de pe plan local, director de modă al revistei GQ şi colaborator al unor renumite case de modă din ţară şi din străinătate.
Recesiunea a lovit domeniul exact în plină perioadă de consum, când românii de-abia prinseseră gustul modei de lux şi începuseră să cheltuie din ce în ce mai mult pentru haine. Şi nu scăderea vânzărilor a fost cea mai mare problemă pentru competitorii din domeniu, ci faptul că „elanul din perioada de boom s-a tăiat brusc, fără să se închidă un cerc complet”, vorbeşte Buta despre lipsa unui răgaz pentru consumatori de a-şi compune o garderobă de lux şi a încetini în mod natural cheltuielile înainte de a reîncepe achiziţiile. Altfel spus, „n-au apucat să se sature de hainele de marcă, iar când a venit criza oamenilor parcă nu le venea să creadă că nu-şi mai pot permite să cumpere ce vedeau în vitrine„, spune criticul.
Conceptul democratizării luxului a fost, după părerea lui, o altă problemă de care s-a lovit domeniul. S-a făcut astfel o confuzie între lux şi hainele pentru publicul larg, în principal din dorinţa industriei de a face profit într-o perioadă dificilă, iar moda de lux a pierdut atunci din strălucire. „Un produs Yves Saint Laurent nu trebuie să aibă aceeaşi calitate ca unul de la H&M şi diferenţa să o facă doar preţul, deşi acest lucru s-a întâmplat la un moment dat. Acum, industria luxului încearcă să se reaşeze„, spune Ovidiu Buta.
O tendinţă pe care o observă în domeniul modei de lux este faptul că oamenii sunt mult mai atenţi la ceea ce cumpără şi nu mai sunt dispuşi să arunce cu banii pe orice, chiar dacă poartă o semnătură prestigioasă. Experienţa de mai bine de două decenii în domeniu îi permite acum lui Buta să speculeze brandurile şi piaţa. Deşi şi-a dorit să devină scenograf, motiv pentru care a şi studiat comunicarea audio-vizuală în cadrul Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti, precum şi design la Universitatea Româno-Americană, viaţa l-a împins spre modă, despre care nu doar scrie şi o critică, ci şi contribuie la creaţia ei.
A lucrat timp de cinci ani în atelierul Doinei Levintza, la începuturile carierei sale, iar de atunci a realizat proiecte de modă peste tot în lume, la Londra, New York, Shanghai, Berlin, Chicago, Paris, Sao Paulo sau Milano. Acum, urmează să lanseze împreună cu Mihaela Glăvan o nouă linie de încălţăminte, ceade-a treia de până acum, cu Stephan Pelger a creat o linie de tricouri „ironice, obraznice chiar„ şi mai are în lucru alte două proiecte despre care încă nu poate să dea prea multe detalii. În plus, împreună cu Irina Schrotter s-a implicat în organizarea celui mai important eveniment de modă de pe plan local, Romanian Fashion Week.
Întreg businessul lui Ovidiu Buta a ajuns în perioadele bune de dinainte de 2010 la aproximativ 300.000 de euro pe an, mare parte din ceea ce ieşea din mâinile lui – idei creative transformate în realitate împreună cu designeri – mergând către export. Acum, este în proces de relansare a majorităţii proiectelor sale. „România a fost multă vreme un soi de El Dorado pentru fashionul de lux„, spune Buta. Acum însă sunt destule componente care încă lipsesc industriei, mai cu seamă în contextul în care piaţa este încă la început. „Dacă nu venea criza şi treceam de perioada de consum exploziv, când lumea s-ar fi săturat de ceea ce oferea piaţa foarte zgomotoasă la acel moment pe brandurile străine de lux, am fi ajuns în mod firesc în epoca designerilor români„, observă criticul de modă.
Acum, designerii români de prestigiu sunt încă destul de puţini, în cea mai mare parte prezenţi în domeniu de multă vreme. În urmă cu un deceniu, povesteşte Ovidiu Buta, dacă întrebai la New York ce înseamnă modă românească, răspunsul ar fi fost Doina Levintza. În Germania, aceeaşi întrebare ar fi primit drept răspuns Irina Schrotter sau Stephan Pelger, iar francezii ar fi spus probabil Venera Arapu. Aceleaşi nume sunt în frunte şi acum, dar din urmă au venit şi câţiva tineri designeri care au reuşit să-şi facă loc nu doar pe piaţa din România, ci şi în lume. Maria Lucia Hohan este doar unul dintre exemple.
Ovidiu Buta admite totuşi că fashionul şi în special cel de lux a fost unul dintre cele mai afectate domenii de contextul economic dificil, iar asta s-a văzut cel mai mult în obiceiurile de consum ale românilor. Cheltuielile românilor pentru lux se ridică acum la 200 de milioane de euro pe an, cifră cu mult în urma celor vehiculate în alte pieţe din regiune precum Polonia, Ungaria sau Ucraina şi din care aproximativ jumătate înseamnă de fapt vânzările de automobile de lux, potrivit unor estimări recente ale ZF.
Pentru restul de 100 de milioane de euro se luptă nu doar designerii de modă şi bran-du-rile străine de lux prezente pe plan local, dar şi producătorii de bijuterii şi ceasuri scumpe, toţi adre-sându-se unei pături subţiri de clienţi care încă îşi permit luxul de a cumpăra lux. Lucrurile încep însă să se schimbe. Iar moda are toate şansele să se întoarcă şi în România la vremurile bune de altădată.
“Explozia a avut loc într-un container metalic, pe Strada Novi Arbat, în centrul Moscovei”, anunţă un oficial din cadrul serviciilor de securitate ruse.
“Natura exploziei nu se cunoaşte încă”, a comunicat poliţia.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Întrebat,marţi, la o întâlnire cu oamenii de afaceri din judeţul Cluj, dacă există o strategie de oprire a plecării medicilor din statele est-europene către cele din vest, comisarul european Andor Laszlo a spus că dacă o ţară sau o municipalitate consideră că plecarea medicilor creşte riscul ca funcţionarea sistemului medical să fie o problemă, ele însele trebuie să găsească strategii adecvate.
“Libertatea de a merge oriunde în UE la muncă se aplică şi medicilor şi altor profesii. Dacă o ţară sau o municipalitate consideră că plecarea medicilor creşte riscul ca funcţionarea sistemului medical să fie o problemă, ele însele trebuie să găsească strategii adecvate, în special o mai bună remunerare a medicilor”, a spus Andor Laszlo.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, Andor Laszlo, a declarat, marţi, la Cluj-Napoca, la o întâlnire cu oamenii de afaceri din judeţul Cluj, că România va trebui să înveţe din experienţele şi greşelilor anilor trecuţi în ceea ce priveşte absorbţia unor sume din FSE.
“Am discutat cu autorităţile de la Bucureşti şi de la Cluj-Napoca despre sumele din Fondul Social European şi credem că sunt anumite slăbiciuni în modul de folosire a sumelor prin acest fond. Nu a existat suficientă implicare şi angajare până acum pentru absorbţia sumelor din FSE. Cred că lumea nu este mulţumită de viteza şi calitatea absorbţiei, dar am constatat că s-a înregistrat, totuşi, un progres anul trecut. Credem că, în perioada următoare, va creşte viteza şi calitatea absorbţiei fondurilor europene din FSE.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro