BusinessMagazin

Tag: special

  • Tentativă de blat! Grecia a cerut Germaniei doi ani pentru victoria la diferenţă de două goluri!

    Alăturarea celor două fapte este ridicolă, însă înfruntarea sportivă dintre cei doi poli ai crizei din zona euro nu poate să nu capete valoare simbolică. Grecia, exponentul fiilor risipitori de pe ţărmul Mediteranei, faţă în faţă cu Germania, figura responsabilă, cu buzunare adânci, constrânsă de circumstanţe să-şi asume poziţia de salvator, să accepte povara ultimului cuvânt în tangoul politicienilor europeni.

    Conform cotei în acţionariatul Băncii Centrale Europene şi în Fondul European de Stabilitate Financiară, Germania este responsabilă pentru 27% din finanţarea împrumuturilor şi a garanţiilor de criză din zona euro. Cu aproximativ 20%, Franţa ocupă locul secund în topul răspunderii, urmată de restul statelor din zona euro, proporţional cu “greutatea” în capitalul vărsat al BCE.

    Aşteptate cu sufletul la gură, alegerile din Grecia din 17 iunie au trecut fără prea multă vâlvă. Cei care erau siguri că Grecia va ieşi din zona euro au răsuflat uşuraţi. Cei care pariază pe destrămarea proiectului european sunt nevoiţi să-şi pună pofta-n cui, cel puţin pentru moment. Restul spectatorilor şi-au îndreptat atenţia către Spania şi Italia, fapt relevat de menţinerea costurilor de finanţare a celor două state la niveluri ridicate în zilele care au urmat scrutinului din Grecia, deşi rezultatul alegerilor a indicat încă din primele momente că urma ca partidele favorabile menţinerii acordurilor cu creditorii externi să se asocieze într-un guvern care să poată garanta continuarea colaborării cu Uniunea Europeană, FMI şi Banca Centrală Europeană.

    La putere au ajuns încă odată Noua Democraţie şi PASOK, rivali tradiţionali şi principalele forţe politice care s-au succedat la guvernarea Greciei în ultimii 38 de ani. La alianţă s-a alăturat mai mica formaţiune Stânga Democratică, astfel încât cele trei partide au constituit o majoritate de 179 de voturi în Parlamentul cu 300 de membri.

    Liderul Noua Democraţie, Antonis Samaras, a fost învestit în funcţia de premier la trei zile după alegeri, politicienii greci respectând astfel apelurile lansate de partenerii europeni de a forma repede o coaliţie pentru a risipi incertitudinile legate de menţinerea statului în zona euro.

    Reacţia pieţelor a fost favorabilă, însă sentimentul pozitiv a fost de scurtă durată, iar cotaţiile au început să reia declinul destul de repede, după ce investitorii şi-au adus aminte că problemele Greciei nu s-au rezolvat, că Spania fierbe, iar tensiunile din jurul Italiei prevestesc vremuri grele. Efectul de domino al crizei datoriilor de stat din zona euro nu a fost nici pe departe prevenit, iar strategia liderilor europeni pare să fie, în continuare, de a nu avea o strategie.

    Costurile de finanţare a Spaniei sunt la cote de alertă, oscilând de câteva zile în apropierea pragului critic de 7% pentru obligaţiunile de stat cu maturitatea la 10 ani. Acelaşi indicator a urcat în cazul Italiei la 6%. Cotele alarmante pentru două economii uriaşe care se împrumutau, înaintea crizei financiare mondiale din 2008-2009, la 2-3%.

    Într-adevăr, principalul motiv de îngrijorare al Europei este faptul că două economii de anvergura Italiei şi a Spaniei, care îşi măsoară Produsul Intern Brut şi datoriile în sute sau mii de miliarde de euro, au ajuns aproape de a cere ajutor internaţional. Alegerile din Grecia au fost doar “un spectacol secundar”, spunea, la reuniunea G20 din Mexic, reputatul economist Mario Blejer, fost consilier la Banca Angliei, care a avut curajul să preia şefia băncii centrale a Argentinei după falimentul din 2001. El apreciază că grecii au ales “răul cel mai mic”, că instalarea lui Antonis Samaras ca premier, cu susţinere parlamentară, nu face decât să amâne o eventuală înfruntare între ţară şi creditorii săi.

  • Noua dimensiune a agresivităţii: Aston Martin Vanquish (GALERIE FOTO)

    Alte GALERII FOTO din AUTO ->>>

  • De ce vrea Asia un FMI al ei

    Statele asiatice trebuie să creeze mai multă cerere locală în loc să se bazeze pe exporturi ca motor de creştere economică, a spus săptămâna trecută Bahk Jae-wan, ministrul de finanţe sud-coreean, într-un discurs cu ocazia unui forum la Seul. El a cerut crearea unei plase financiare de siguranţă puternice pentru Asia, care să contracareze posibilele ieşiri de capital ca urmare a crizei din zona euro, şi a adăugat că va lua măsuri de stabilizare a pieţelor financiare dacă va fi cazul, în condiţiile incertitudinilor apărute după alegerile din Franţa şi Grecia. La începutul lunii mai, acelaşi Bahk Jae-wan vorbea despre riscurile pe care reducerea expunerii băncilor europene le creează pentru Asia şi spunea că “volatilitatea fluxurilor globale de capital ameninţă stabilitatea financiară în toată lumea”.

    Diverşi reprezentanţi ai unor bănci occidentale ca HSCB şi Credit Suisse, prezenţi alături de Bahk Jae-wan la reuniunea anuală a guvernatorilor Băncii Asiatice de Dezvoltare (ADB) de la Manila, au încercat să combată astfel de temeri, afirmând că băncile europene, care acopereau circa 10% din nevoile de finanţare ale pieţelor asiatice la sfârşitul lui martie, au de fapt tot interesul să-şi menţină prezenţa şi să dea credite în continuare în Asia, cu toate constrângerile de pe urma crizei şi a cerinţelor noi de adecvare a capitalului impuse de UE. Însuşi economistul-şef al ADB, Changyong Rhee, a fost de părere că reducerea expunerii băncilor europene nu e chiar aşa de semnificativă şi că nu sunt motive ca previziunile de creştere pentru pieţele din Asia-Pacific să fie înrăutăţite. Dar fapt e că, după un calcul al ING, valoarea creditelor bancare sindicalizate către pieţele emergente a scăzut brusc în primul trimestru, cu 51% faţă de precedentul, la 105 mld. dolari. Ritesh Maheshwari, analist la Standard & Poor’s, a declarat pentru publicaţia Emerging Markets că o retragere a capitalurilor bancare europene va afecta deopotrivă creditarea pe pieţele de trade finance, produse financiare derivate şi împrumuturi sindicalizate, reducând oferta de credit în special în Hong Kong, Singapore şi Japonia.

    Plasa de siguranţă de care vorbea ministrul sud-coreean a fost vedeta reuniunii de la Manila. Denumit Chiang Mai Initiative Multilateralization (CMIM, după Chiang Mai, mare centru cultural şi al doilea oraş ca mărime din Thailanda), fondul de protecţie contra crizei a fost lansat în urmă cu 10 ani, dar până acum importanţa lui a rămas mai mult simbolică. Miniştrii de finanţe din 13 ţări participante la reuniune – China, Japonia, Coreea de Sud şi Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN – Indonezia, Thailanda, Singapore, Filipine, Cambodgia, Laos, Brunei, Malaezia, Myanmar şi Vietnam) – au convenit să dubleze capacitatea fondului, de la 120 la 240 mld. dolari, prin contribuţia ţărilor membre, pentru ca această parte a lumii să se poată proteja mai eficient de o eventuală criză regională. “Sigur, noi avem încredere în judecata FMI, însă a aştepta o decizie de finanţare a FMI ne ajută mai puţin decât dacă am mobiliza noi înşine resurse financiare pentru a ajuta rapid ţările care au nevoie”, a declarat Kittiratt Na-Ranong, ministrul de finanţe thailandez.

    Oficialii asiatici admit că nu e iminentă vreo criză de lichiditate care să facă necesară folosirea banilor CMIM, însă creşterea importanţei fondului are un scop pe alt plan: eliberarea ţărilor de povara economică a menţinerii unor rezerve valutare cât mai mari – o povară care le-a scos peri albi în epoca teribilului “război mondial al valutelor” din 2010, când tiparniţa de bani a Rezervei Federale americane a inundat pieţele emergente cu capitaluri speculative care au apreciat excesiv monedele naţionale, din Brazilia până în Asia, deteriorând competitivitatea economiilor locale şi silind băncile centrale să cheltuiască miliarde de dolari ca să readucă în limite normale cursul valutar.

  • Strănutul european şi tusea olandeză

    A căzut coaliţia de guvernământ din Olanda, unde era vânătorul de est-europeni Geert Wilders, înseamnă că acum intrăm în Schengen! s-au grăbit să comenteze diverse publicaţii de la noi. De la bun început trebuie să ne liniştim. Decizia privind intrarea României şi a Bulgariei urma oricum să se ia în septembrie, după raportul din iulie al Comisiei Europene pe probleme de justiţie şi afaceri interne (Mecanismul de Cooperare şi Verificare – MCV). Presa bulgară a citat surse olandeze care consideră puţin probabil ca guvernul interimar format să ia decizii de acest gen, înainte de alegerile anticipate prevăzute pentru 12 septembrie, iar ambasadorul olandez Matthijs van Bonzel a precizat într-un interviu pentru Mediafax că patru cincimi din membrii parlamentului de la Haga consideră că e nevoie nu de unul, ci de două rapoarte pozitive de la CE ca să se convingă că România şi Bulgaria sunt pregătite să adere la Schengen.

    Într-un fel, astfel de poziţii sunt menite şi să apere Olanda de acuzaţia că toată politica ei în dosarul Schengen ar fi depins de un singur om, Geert Wilders (foto) şi de partidul lui, Partij voor de Vrijheid (PVV – Partidul Libertăţii), esenţial pentru stabilitatea coaliţiei minoritare de guvernare (liberali plus creştin-democraţi) care tocmai s-a destrămat săptămâna trecută. Sau de acuzaţia că toate protestele Parlamentului European, ale celui olandez şi ale altor ţări din UE n-au fost de ajuns ca să închidă site-ul înfiinţat de PVV pentru reclamaţii despre felul cum se poartă imigranţii est-europeni din Olanda. O amânare a deciziei de extindere a spaţiului Schengen până după alegerile anticipate şi importanţa dată rapoartelor MCV erau însă oricum fireşti, iar pentru ceea ce se profilează după alegeri, e de ajuns de spus că Wilders şi partidul lui pot ajunge din nou în poziţia de arbitru al viitoarei coaliţii, în funcţie de cum va vota electoratul.

    Cert e că, pentru moment, ieşirea de la guvernare a lui Wilders îi face să răsufle uşuraţi pe cei care se ruşinau de perspectiva concesiilor promise recent PVV de partidele din coaliţie pentru a-l îndupleca pe furiosul cu păr alb să voteze bugetul de austeritate: interzicerea vălurilor musulmane care acoperă faţa (niqab, burka) şi interzicerea dublei cetăţenii, respectiv înăsprirea condiţiilor de obţinere a cetăţeniei olandeze de către imigranţi. Pentru cât timp pot sta liniştiţi însă imigranţii şi moderaţii? În martie, pe când negocierile pentru buget ajunseseră la punctul unde partidele au pus pe masă concesiile respective, sondajele de opinie arătau că niciun partid n-ar fi obţinut majoritatea dacă s-ar fi ţinut alegeri. Şi aceleaşi sondaje arătau că de la alegerile din 2010 încoace, creştin-democraţii, aliaţii premierului liberal Mark Rutte, au pierdut teren în preferinţele alegătorilor, în timp ce PVV a crescut.

    Ar fi greşit însă ca ascensiunea PVV să fie văzută ca o reflectare a unei uri a olandezilor faţă de imigranţii musulmani sau est-europeni. Geert Wilders s-a priceput să exploateze atât teama normală a cetăţenilor faţă de viitorul incert al zonei euro, cât şi mândria naţională a uneia dintre cele mai bogate ţări din Europa în relaţie cu ce i se cere de la Bruxelles.

    S-a opus din start pachetelor de salvare de la centru a ţărilor cu probleme, ajungând să ceară Greciei să părăsească zona euro şi să proclame că “noi plătim pentru berea şi uzo-ul grecilor, iar asta trebuie să înceteze”. Lucrurile au luat o întorsătură şi mai rea când a venit momentul ca Olanda însăşi să le aplice propriilor cetăţeni politici de austeritate, pentru a diminua cu 14 mld. euro deficitul bugetar (estimat să atingă la anul 4,6% din PIB, enorm pentru un stat care a tot dat lecţii de disciplină fiscală altor membri ai zonei euro). “Nu vrem ca pensionarii noştri să sufere din cauza unui diktat de la Bruxelles”, a tunat Wilders. Între timp, agenţiile de rating au avertizat că ar putea depuncta Olanda, una dintre foarte puţinele ţări din zona euro care mai au rating intact AAA (alături de Germania, Luxemburg şi Finlanda), iar CDS pentru datoria ţării a urcat.

  • FMI? Nem tudom! Ce se întâmplă când o ţară vrea să scape de Fond

    Joia neagră a venit la 30 martie, când moneda ungară a picat de la 293 la 297 de forinţi/euro, iar pe piaţă s-au cumpărat masiv euro în defavoarea forintului, care a pierdut în valoare şi faţă de franc elveţian şi dolar. Benoit Anne, şef de strategie la Société Générale, a pus paie pe foc, comentând că pieţele tocmai încep să asimileze ruperea relaţiilor Ungariei cu FMI şi că un curs corect ar fi peste 300 de forinţi/euro. “Noi suntem oaia neagră din regiune, aşa că o încasăm”, a reacţionat Akos Ruzsonyi, dealer la Commerzbank, intervievat de Portfolio.hu.

    Ce se întâmplase? Furtuna de joi venea la capătul câtorva săptămâni înţesate de zvonuri despre soarta viitorului acord al ţării cu FMI şi UE. Cititorii îşi mai amintesc, poate, de declaraţia din septembrie 2010 a ministrului economiei, György Matolcsi – “Au nevoie de astfel de acorduri numai ţările care n-au încredere în ele însele şi care nu se bucură de încrederea pieţelor financiare”, la finalul acordului de 20 mld. euro încheiat în 2008 cu FMI, UE şi Banca Mondială. De atunci, ţara a făcut eforturi să se descurce singură, cu mai multe programe de austeritate care au culminat cu ridicarea TVA la 27% de la 1 ianuarie şi cu încercarea de a suplimenta veniturile bugetului prin măsuri neortodoxe, începând cu naţionalizarea fondurilor de pensii private ori taxele impuse băncilor şi marilor companii şi terminând cu fixarea arbitrară a cursului calculat la ratele de credit pentru datornicii în valută.

    Toate acestea au dus la înfierarea ţării şi de UE, şi de investitorii străini, cu o creştere ilustrativă a CDS-urilor la obligaţiuni, care şi acum sunt cele mai mari din regiune. Economia a slăbit, estimările OECD vorbind de o reintrare în recesiune anul acesta, şomajul a atins 11,6% în februarie, iar banca centrală nu mai are mijloace să stimuleze economia prin dobândă, pentru că majorările de taxe într-un context de depreciere a forintului au reaprins inflaţia, estimată să ajungă la 5,6% anul acesta. Ca atare, Ungaria a cedat, cerând în noiembrie ajutorul FMI şi al UE – posibil un pachet de credite de încă 20 mil. euro. Premierul Viktor Orbán şi echipa au ştiut însă că nu vor obţine bani fără a renunţa la taxa pe bănci şi la celelalte inovaţii financiare ori fără a dereglementa piaţa muncii.

    Începerea formală a negocierilor a ajuns să fie condiţionată de rezolvarea până la termenul de 7 aprilie a procedurilor de sancţiune iniţiate de UE la 17 ianuarie privind legislaţia care apără independenţa justiţiei, a băncii centrale şi a autorităţii de protecţie a datelor. În plus, Comisia Europeană a reclamat la Curtea Europeană de Justiţie faptul că Budapesta nu renunţă la taxa specială aplicată companiilor din telecom, considerată a viola legislaţia UE. Lovitura de graţie a venit sub forma suspendării accesului Ungariei la fonduri europene de aproape jumătate de miliard de euro în 2013, ca pedeapsă pentru deficit excesiv (banca centrală tocmai a majorat estimarea de deficit bugetar de la 2,8% la 3,1% anul acesta şi de la 3% la 3,4% la anul).

    Furios, Viktor Orbán a strigat la mitingul organizat de ziua naţională, la 15 martie, că Ungaria nu e o colonie care trăieşte după cum îi dictează străinii şi a spus că “ungurii ştiu bine ce înseamnă ajutorul tovărăşesc nesolicitat, chiar dacă vine îmbrăcat în costume cu croială fină şi nu în uniformă cu umeri laţi”. Referinţa l-a stupefiat pe Jose Barroso, preşedintele CE, care a replicat că “acei ce compară UE cu URSS dovedesc o lipsă totală de înţelegere a ceea ce este democraţia”.

  • Un nou focar de criză: Portugalia

    Vara trecută, George Soros cerea ieşirea Greciei şi a Portugaliei din zona euro, pe motiv că ambele ţări au datorii prea mari şi pun în pericol uniunea monetară. Anul acesta, la începutul lui martie, Nouriel Roubini a prezis că Portugalia va fi următoarea ţară după Grecia care îşi va restructura datoria şi va ieşi din zona euro. Ceva mai îngăduitor, Paul Krugman a declarat că Portugalia are 75% şanse să rămână în zona euro, dar numai dacă îşi va reduce cu 20-30% costurile cu forţa de muncă faţă de cele din Germania şi adăugând sibilinic că a guverna o ţară mică din zona euro e ca şi cum ai guverna un stat american mic: “ai prea puţin control asupra destinului tău”.

    Săptămâna trecută, tocmai când părea că lucrurile s-au mai liniştit, a apărut Mohamed El-Erian, şeful Pimco, cel mai mare fond de investiţii în obligaţiuni din lume, cu declaraţia că Portugalia, după exemplul Greciei, va cere şi ea un al doilea pachet financiar de salvare de la UE şi FMI, după cel din mai 2011, în valoare de 78 de miliarde de euro. El-Erian a adăugat că guvernul de la Lisabona va restructura datoria publică, “iar pieţele financiare vor deveni nervoase, fiindcă sunt îngrijorate că iarăşi se va pune problema implicării sectorului privat”. Implicarea sectorului privat, la fel ca şi pentru Grecia, ar însemna că băncile şi fondurile de investiţii cu creanţe faţă de statul portughez ar urma să-şi asume pierderea unei părţi din valoarea creanţei (pentru creditorii Greciei, pierderea a fost în jur de 70%). Declaraţia şefului Pimco a atras imediat o uşoară creştere a randamentelor la obligaţiunile portugheze pe zece ani, la 13,7%, aproape dublu faţă de nivelul la care ţara speră să poată ajunge în 2013, ca să se poată împrumuta din nou doar de pe pieţele financiare când acordul cu UE-FMI se va încheia.

    Krugman avea dreptate cu lipsa de control asupra propriului destin: Portugalia a făcut până acum aproape toate eforturile ca să liniştească pieţele şi să-şi mulţumească pe cât posibil creditorii, reuşind să reducă deficitul bugetar de la 9,8% în 2010 la 4% în 2011, prin programul de austeritate convenit cu Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi FMI (aşa-numita troică) la momentul primirii pachetului de salvare din mai anul trecut. Au fost majorate taxe, au fost tăiate cheltuielile cu salariile şi pensiile, ajutoarele de şomaj şi zilele libere acordate salariaţilor, până acolo încât guvernul condus de Pedro Passos Coelho a încercat să desfiinţeze şi minivacanţa dinaintea Postului Mare, cu tradiţionalul carnaval din februarie (Entrudo). Interdicţia a fost ignorată însă de portughezi, care au ieşit la carnaval inclusiv cu marionete reprezentându-i pe Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy, consideraţi vinovaţi de declinul economiei, care anul trecut a scăzut cu 1,5%, iar anul acesta are perspectiva de a scădea cu peste 3%, în condiţiile unui şomaj de 14%. Reformarea Codului Muncii, cu scopul de a face mai simplă concedierea angajaţilor, a determinat la rândul său o grevă generală organizată săptămâna trecută de sindicatele din serviciile publice, cu închiderea porturilor, întreruperea transporturilor publice şi demonstraţii de protest în aproape 40 de oraşe.

    În urmă cu câteva zile, Banca Centrală Europeană a apreciat politicile Lisabonei, apreciind în cel mai recent buletin că “datoria ţării este pe o traiectorie sustenabilă” şi că va fi menţinută sub 110% din PIB până la finele deceniului, însă a adăugat că, pentru a fi îndeplinit obiectivul de reducere a deficitului bugetar la 3% din PIB până în 2013, vor fi necesare noi măsuri de austeritate, în caz contrar urmând ca ţinta să fie atinsă abia în 2015. Deocamdată, datoria ţării a crescut în loc să scadă (de la 93% din PIB în 2010 la circa 105%), tocmai din cauza recesiunii provocate de politicile de austeritate. Iar tonul general al analiştilor rămâne sceptic. “Considerăm că datoria Portugaliei va deveni nesustenabilă”, notează economiştii Citibank, invocând două motive: recesiunea ar urma să fie mai îndelungată decât cea din estimările oficiale (vezi graficele), iar bugetul va fi din ce în ce mai grevat de datoriile făcute de autorităţile locale, de companiile de stat şi de sectorul sanitar. Săptămâna trecută, Fernando Ruas, şeful asociaţiei naţionale a municipalităţilor, a declarat că primăriile au datorii totale de 9 miliarde de euro şi că sunt ameninţate de insolvenţă dacă guvernul nu intervine să le dea bani.

  • Copiii lui Zorba Grecul

    Ministrul de finanţe Evangelos Venizelos şi-a lansat săptămâna trecută campania pentru preşedinţia partidului socialist, PASOK, cu un atac nu atât contra adversarilor tradiţionali din Noua Democraţie, ci contra “frontului ipocriţilor de la stânga şi de la dreapta”, compus din partiduleţe formate de către disidenţi din PASOK şi Noua Democraţie, ostili programului de austeritate fiscală şi de privatizări cu care Grecia a obţinut al doilea pachet de credite de la zona euro şi de la FMI, în valoare totală de 130 de miliarde de euro până în 2014. Grecii Independenţi, de dreapta, au luat din electoratul Noii Democraţii, ajungând la 6,5% din preferinţele electoratului, iar Stânga Democratică, Syriza şi Partidul Comunist erodează PASOK, cu scoruri de 15,5%, respectiv 12% şi 11,5%.

    Era firesc să apară astfel de concurenţi, din moment ce electoratul simte nevoia să sancţioneze clanurile de elită care şi-au împărţit prin rotaţie guvernarea până când economia a ajuns în situaţia de azi. Dar mai e şi un alt motiv decât impulsul oamenilor de a pedepsi trecute guvernări corupte şi incapabile: dorinţa de a găsi o altă cale de dezvoltare a ţării, în condiţiile în care marile partide nu conving electoratul că ar şti să scoată ţara din fundătura unde se află. În 2011, rata şomajului a trecut de 20%, economia a căzut peste aşteptări, cu 6,8%, iar estimările pentru anul curent vorbesc de o scădere cu încă 6%. Datoria publică, inclusiv după schimbul de obligaţiuni acceptat de bănci, prin care o datorie de 206 miliarde de euro a fost înjumătăţită, nu va putea scădea sub 100% din PIB nici până la finele deceniului în curs; este unul dintre motivele pentru care, în ciuda încheierii cu bine a discuţiilor cu creditorii, agenţiile de rating consideră Grecia ca fiind în incapacitate de plată.

    Cum poate deveni Grecia solvabilă? Un raport al Centrului de Studii pentru Politici Europene din Bruxelles, coordonat de Daniel Gros (coautorul, în 2010, al proiectului unui Fond Monetar European), ia în considerare două variabile care definesc economia elenă – şi dacă ne uităm atent, nu numai economia elenă. Prima: în ultimul deceniu, motorul creşterii PIB au fost sectoarele neexportabile (non-tradables), comerţul şi construcţiile, care vor fi afectate şi de acum încolo de măsurile de austeritate, lăsând greul creşterii pe seama sectoarelor exportabile (agricultura şi industria), cu pondere mică în PIB. A doua: perspectiva demografică este deja nefavorabilă din punctul de vedere al raportului între forţa de muncă activă şi restul populaţiei (conform Comisiei Europene, Grecia a atins maximul de populaţie între 15 şi 64 de ani în 2009 şi de atunci a început tendinţa de scădere). Grecia face eforturi să crească ponderea populaţiei ocupate, însă ele îşi vor face efectul mai lent decât scade populaţia activă, estimează autorii studiului, astfel încât forţa de muncă a ţării va ajunge ca în 2040 să fie cu 25% mai mică decât din 2010, iar dacă se ia în considerare ipoteza unui aflux important de imigranţi, scăderea ar urma să fie de 10%.

  • O lume fără oameni – GALERIE FOTO

    Un eseu foto, făcut de jurnaliştii de la Atlantic.com, care oferă posibile răspunsuri întrebării “cum ar arăta lumea fără oameni?”.

  • Sabia Israelului şi scutul SUA

    O acţiune militară e ultima variantă, atunci când toate celelalte eşuează, a afirmat Leon Panetta, secretarul american al apărării, explicând că SUA vor folosi forţa ca să împiedice Iranul să obţină arma nucleară, dacă eforturile diplomatice nu dau rezultate. Declaraţia venea la câteva săptămâni după ce acelaşi Panetta comentase cu scepticism şansele unor bombardamente iniţiate de Israel sau chiar de SUA de a anihila programul nuclear iranian. “În cel mai bun caz ar amâna cu un an, poate doi, programul lor de dezvoltare nucleară, şi asta în funcţie de capacitatea de a lovi cu adevărat ţintele vizate în Iran, dintre care unele sunt realmente foarte dificil de atins”.

    Acum însă, secretarul apărării vorbea în faţa unei reuniuni a Comitetului Americano-Israelian pentru Afaceri Publice (AIPAC), puternica organizaţie de lobby evreiesc care în aceeaşi zi primise deja declaraţii de sprijin de la trei candidaţi la preşedinţia SUA – Mitt Romney, Rick Santorum şi Newt Gingrich. Toţi trei au susţinut că Israelul trebuie sprijinit de SUA prin toate mijloacele în conflictul cu Iranul şi au criticat abordarea împăciuitoare a lui Barack Obama şi a puterilor europene în raport cu ameninţarea Teheranului. În ce-l priveşte, Obama a adresat şi el un mesaj către AIPAC, afirmând că s-a făcut prea mult zgomot pe tema unui război şi că aceasta n-a făcut decât să avantajeze Teheranul, pentru că aşa a crescut preţul petrolului; în schimb, izolarea economică a regimului condus de Mahmud Ahmadinejad a creat “o oportunitate pentru ca diplomaţia, susţinută de presiuni, să învingă”.

    Obama a adăugat că politica lui e de a-i împiedica pe iranieni să obţină arma atomică şi că “nu va ezita să folosească forţa, atunci când ar fi cazul, pentru a apăra interesele SUA”. Dar în niciun caz nu s-a arătat belicos ca potenţialii săi adversari republicani, ba chiar i-a criticat ulterior cu asprime, acuzându-i că vorbesc cu prea mare uşurinţă de război, fără să ţină cont de costurile umane ale acestuia, cum n-a ţinut cont Bush în războiul din Irak. “Uneori suportăm astfel de costuri, dar el trebuie cumpănite bine. Nu ne jucăm de-a politica pe tema asta. Când am făcut-o în trecut fără să cumpănim, am greşit. Şi nu cei care ies în faţă plătesc pe urmă preţul”, a spus Obama. Cât despre intenţia Israelului de a lansa un atac preventiv contra Iranului, posibilitate explorată la întâlnirea de la Washington cu premierul evreu Benjamin Netanyahu (care a precizat însă că Tel Avivul nu a luat o decizie în acest sens), Obama a explicat că atunci când a spus “SUA ţin spatele Israelului” nu s-a referit la susţinerea pentru un astfel de atac preventiv, ci a exprimat doar sprijinul american de principiu faţă de aliaţii săi, aşa cum sunt şi Marea Britanie sau Japonia.

    La aceeaşi reuniune a AIPAC, Netanyahu a părut oarecum mulţumit de întâl-ni-rea cu Obama, însă a respins argumentaţia acestuia că o lovitură unilaterală a Israelului contra Iranului ar avea consecinţe periculoase nu numai pentru Israel, ci şi pentru America, aliata nr. 1 al statului evreu şi detestată ca atare atât în Iran, cât şi în lumea arabă. “E momentul de-acum să vorbim despre cât ne-ar costa să nu oprim Iranul”, a fost replica lui Netanyahu, care, ca să fie mai convingător, a venit şi cu copii ale unor scrisori din 1944 în care Departamentul de Război al SUA respingea un apel al Congresului Mondial Evreiesc de a bombarda Auschwitzul, pe motiv că aceasta ar împinge Germania nazistă la şi mai multe “acţiuni de răzbunare”. Iar, special pentru Obama, Netanyahu a adus un cadou înfricoşător: Cartea Esterei, povestea biblică a frumoasei evreice care l-a fermecat pe regele persan Ahasverus, reuşind să dejoace planul persanilor (strămoşii iranienilor de azi) de a-i nimici poporul. “Iar evreii şi-au lovit duşmanii cu lovitură de sabie şi i-au măcelărit şi i-au nimicit pe cei ce-i urau”, sună unul dintre versete. Ce comparaţie mai limpede, aşadar, cu situaţia din zilele noastre, când liderii iranieni, după cum a reamintit Netanyahu, numesc America “Marea Satană”, Israelul “Mica Satană” şi vor să le distrugă pe ambele?

    Există însă o mică problemă: comunitatea serviciilor secrete a prezentat luna trecută un raport pe această temă din seria National Intelligence Estimates, după care nu ar exista dovezi că Iranul ar fi luat decizia strategică de a produce o armă nucleară, întrucât, deşi “există în stadiu incipient” cercetări pentru anumite aspecte ale procesului de fabricare a acesteia, ele au “un caracter mult prea lent şi disipat”. Raportul i-a încurajat pe comentatorii optimişti să conchidă că acesta e rezultatul sancţiunilor economice impuse de SUA şi UE, în timp ce alţii au căzut pradă teoriei conspiraţiei, convinşi că serviciile nu pot spune pe şleau că Iranul se înarmează, întrucât Obama nu vrea să pornească niciun război, cu atât mai puţin într-un an electoral.

    De aici şi interpretările, destul de numeroase în presa americană, că vizita lui Netanyahu în SUA ar fi de fapt o încercare a Israelului de a influenţa rezultatul alegerilor prezidenţiale din noiembrie în favoarea republicanilor care au vorbit cu atâta ardoare la AIPAC: avertismentele lui că Iranul ameninţă SUA ar fi menite, prin urmare, să inducă teama în nişte alegători nemulţumiţi că lui Obama i-ar fi frică să ia decizia de a apăra America. Republicanii au prins ideea: cel mai bine plasat candidat la nominalizare, Mitt Romney, a mers până acolo încât să proclame că “dacă Barack Obama va câştiga alegerile din noiembrie, Iranul va scoate arma nucleară, iar lumea aşa cum o ştim se va schimba”. Numai că, pentru marea parte a electoratului care s-a fript cu minciunile despre armele de distrugere în masă ale Irakului, astfel de frici nu prea mai funcţionează. Bilanţul războaielor din Irak şi Afganistan nu mai dă speranţe vreunui candidat să cucerească electorat mizând pe cartea aventurilor în Orient. Iar Netanyahu, presând SUA să-i asigure spatele, nu face decât să dea apă la moară celor indignaţi că Israelul trage după el America într-un război care nu seamănă deloc cu povestea glorioasă din Cartea Esterei.

  • Cine îl poate învinge pe Obama

    Asta trebuia să fie seara lui Romney, a reflectat Rick Santorum, după ce a pierdut cu 38% la 41% în faţa lui Mitt Romney alegerile primare de marţea trecută din Michigan. “Întrebarea era cât de măreaţă urma să fie această seară. Şi n-a fost prea măreaţă”, a spus Santorum. În aceeaşi zi, Romney îl învinsese în Arizona pe Santorum cu 47% din voturi contra 27%, însă în Michigan, miza simbolică era mai mare, fiindcă aici a copilărit Romney pe când tatăl său era guvernatorul statului.

    Nici campania de aici n-a fost prea strălucită, şi asta pentru ambii candidaţi, care i-au servit pe tavă lui Barack Obama muniţie electorală proaspătă cu declaraţiile lor. Vrând să arate ce atitudine patriotică are familia lui faţă de maşinile fabricate în America, Romney s-a lăudat că soţia lui conduce nu unul, ci două Cadillacuri – o gafă într-un oraş ca Detroit, care continuă să aibă cea mai mare rată a sărăciei dintre marile oraşe americane. De partea lui, Rick Santorum l-a făcut pe Obama “snob” fiindcă s-a pronunţat pentru politici care să le faciliteze financiar tinerilor accesul în colegii, aducând ca unic argument o insultă în bloc la adresa colegiilor americane, care n-ar fi decât “uzine de îndoctrinare liberală”.

    Faptul că Romney n-a atras mai multe voturi în Michigan se explică şi prin faptul că alegătorilor nu le-au căzut bine criticile lui faţă de eforturile administraţiei Obama, din 2008 încoace, de a salva locurile de muncă din industria auto. Romney n-a ascuns că ar fi preferat ca GM şi Chrysler să fie lăsate să falimenteze sau să apeleze la nişte inexistenţi finanţatori privaţi, tocmai într-o perioadă când sondajele arată că 56% dintre americani găsesc că împrumuturile date de stat marilor companii auto au fost în cea mai mare parte bune pentru economie şi eficiente pentru salvarea locurilor de muncă. Sindicaliştii din United Auto Workers l-au aşteptat la Detroit pe Romney cu pancarte ca “Planul lui Romney pentru industria auto? Lăsaţi Detroitul să dea faliment!” sau “Mulţumim preşedintelui Obama pentru sprijin”.

    În ce îl priveşte pe Rick Santorum, era puţin probabil ca nişte alegători preocupaţi în primul rând de locurile de muncă şi de şansele lor în societate să fie prea atraşi de o campanie atât de marcată ideologic, nu numai prin afirmaţia că e mai bine ca americanii să nu se ducă la colegiu, dar şi prin violenţa verbală cu care Santorum, catolic practicant, a atacat separaţia dintre biserică şi stat, spunând că acest principiu, enunţat de J.F.Kennedy în faimosul său discurs de campanie din 1960, “îl face să verse”.

    Stridenţele retorice ale campaniei din Michigan sunt un exemplu bun pentru felul păgubos în care candidaţii republicani înţeleg să abordeze electoratul. Cu cinci luni înainte de încheierea ciclului de alegeri primare pentru desemnarea candidatului la prezidenţialele din noiembrie, campania electorală din SUA pare un balet tot mai plicticos, în care cu cât se cheltuiesc mai mulţi bani şi mai multe energii retorice, cu atât rezultatul e mai puţin interesant. În tabăra democrată, Obama e singurul candidat, iar în tabăra republicană, ierarhia între candidaţii la nominalizare s-a schiţat deja: Romney are asigurat votul a 182 de delegaţi pentru Convenţia Naţională din august, Santorum a strâns 79, Newt Gingrich 39 şi Ron Paul 38.

    În această săptămână, campania intră într-o nouă fază, odată cu tradiţionala “super-marţi” – 6 martie, când au loc alegeri primare simultan în şapte state (Georgia, Ohio, Massachussetts, Oklahoma, Tennessee, Vermont, Virginia), plus adunări electorale (caucus) în alte trei state (Alaska, Idaho, Dakota de Nord), ceea ce ar trebui să-i departajeze probabil decisiv pe candidaţii republicani. Conform sondajelor de opinie însă, cel mai bine situat dintre ei, Mitt Romney, a pierdut teren în ultimele luni în faţa lui Obama.

    Vara trecută, în epoca prăbuşirii din august a burselor, şansele republicanilor de a-l detrona pe Obama erau intacte; în timp însă, odată cu redresarea economică, actualul preşedinte a luat avans în sondaje, uzând de o strategie a discursului cât mai decent şi axat exclusiv pe problemele imediate ale americanilor de rând – locuri de muncă, acces la educaţie, aducerea înapoi a corporaţiilor migratoare, justiţie socială în raport cu categoriile care au prosperat în vreme de criză. Conjunctura îl slujeşte: şomajul a scăzut la 8,3%, de la 9,1% în august, încrederea consumatorilor a crescut şi până şi piaţa caselor a început să-şi revină.