Am risipit câteva ore bune făcând nişte calcule şi, în buna tradiţie românească, am obţinut rezultate contradictorii. În spiritul ultimelor dispute care animă societatea românească, exploatarea de la Roşia Montană, problemele ecologice şi cele sociale ale zonei, mă interesa cam câte hectare de teren a pierdut ţărişoara cea frumoasă în general, acoperite de halde de steril şi deşeuri miniere, de ape uzate şi alte asemenea rămăşiţe industriale.
Pe site‑ul Ministerului Economiei există două documente, cu inventarele iazurilor de decantare, în număr de 53, acoperind 1.056,68 hectare de teren. Documentul mai contabilizează cinci evenimente cu impact sever asupra mediului şi 24 de iazuri care se află la o distanţă mai mică de un kilometru de un sit Natura 2000, reţeaua europeană de zone naturale protejate.
Tot aici găsim şi inventarul haldelor de deşeuri miniere aparţinând minelor ce şi-au sistat activitatea: sunt 627 de halde, pe mai mult de 3.400 de hectare de teren (nu există un total, iar adunările le-am făcut ceva mai în grabă, cu rotunjiri, sunt totuşi peste 600…). Cu totul vreo 4.500 de hectare de teren.
O informare a fostului ministru al mediului Laszlo Borbely vorbeşte de 250 de halde de steril, 270 de iazuri de decantare sau bataluri şi peste 400 de depozite industriale în aer liber, amplasamente care au nevoie de ecologizare urgentă. Nu sunt precizate suprafeţe.
Informaţiile cele mai complete le-am descoperit pe site‑ul unui institut de cercetare; documentul este nedatat, dar pare a fi destul de recent. Acolo se vorbeşte de 799 de halde de steril brut rezultat din industria minieră, pe 6.900 de hectare, de 109 iazuri de decantare rezultate din prelucrarea zăcămintelor feroase şi neferoase, pe 2.140 ha, de 63 de halde de zgură şi cenuşă de la termocentrale, pe 2.638 de hectare, şi 133 de halde aferente metalurgiei, pe 750 de hectare.
Alte 10.300 hectare sunt ocupate de 687 de depozite pentru deşeuri industriale în funcţiune, iar termocentralele mai adaugă 3.035 hectare de depozite de zgură (altele decât cele citate deja). Cu totul 25.763 de hectare de teren, adică o suprafaţă ce depăşeşte suprafaţa municipiului Bucureşti, de 228 de kilometri pătraţi, şi se apropie de cei 285 de kilometri pătraţi ai zonei urbane a Capitalei. Şi mai reprezintă 25.000 de terenuri de fotbal.
Să mai luăm în calcul şi cei circa trei milioane de români care au plecat din ţară după revoluţie; aici avem un calcul simplu, dar uluitor în simplitatea lui: în cei 24 de ani scurşi de la Revoluţie, câte un român a părăsit România la fiecare patru minute.
Sigur că alăturarea terenurilor şi a oamenilor plecaţi este cumva nedreaptă, industria a mers, cu bune şi rele, cu precădere în comunism, în timp ce migraţia este apanajul perioadei capitaliste. Dar din punctul de vedere al societăţii comunismul şi capitalismul au o relevanţă ceva mai redusă; ideea este că aşa ceva s-a produs, că nu prea ştim să gospodărim astfel de probleme şi că nici nu avem puterea de a le împiedica. Iar şefilor acestei naţii nu le-a păsat.
Şi nici naţiei în sine, dacă e să fim sinceri. Dar nu pot să nu mă întreb care ar fi fost impactul nu atât al terenurilor pierdute, deşi 25.000 de hectare sunt o moşie frumoasă, care ar putea hrăni o sumedenie de oameni, ci mai ales al celor trei milioane de oameni, cei mai mulţi buni de muncă, puternici şi calificaţi, asupra economiei şi societăţii, dacă ar fi avut locuri de muncă şi posibilităţi de dezvoltare. În mod cert ar fi depăşit cele 3-7 miliarde de euro trimise acasă de înstrăinaţi.
Imaginea este un turn Babel, oraşul pierdut pictat în 1595 de Lucas van Valkenborch, un pictor renascentist flamand; este, mi se pare mie, cea mai frumoasă dintre cele trei variante de turn Babel pe care le-a pictat maestrul.
