Tag: incercare

  • A devenit şcoala in România un factor de stres pentru copii?

    Educaţia nonformală capătă foarte multă importanţă într-un sistem naţional de învăţământ care nu mai ţine pasul cu noile generaţii, crede şi Cecilia Necula, fondator al centrului Bufiniţa din Tei. “Auzim mereu de la părinţi sau bunici că “ăştia mici ne dau clasă” în cutare sau cutare privinţă, în general tot ce are legătură cu tehnologia ….e adevărat, ei au abilităţi pe care mulţi dintre adulţi nu le au, la fel cum şi adulţii sau cei în vârstă au abilităţi pe care noile generaţii nu le au. Pentru că acum nu mai este nevoie de ele… S-au schimat vremurile, interesele, abilităţile necesare pentru a te integra în societatea în schimbare”, remarcă ea. “Ori sistemul şcolar actual nu şi-a făcut un <update>, ci a rămas ancorat în alte vremuri. Asta în ciuda multor eforturi, proiecte, organizaţii care îşi propun să schimbe ceva în mersul lucrurilor. Problema este că spaţiul creat între şcoală şi ritmul cu care asistăm la crearea unui nou profil uman e destul de înspăimântător.  Ar fi nevoie de o schimbare dramatică şi totală de paradigmă. Cine să o facă ?”

    Bufniţa din Tei este un centru de activităţi recreative şi educaţie nonformală, care pune accentul pe învăţarea liberă, ghidată de interesul şi inclinatiie naturale ale copilului. Printre cursurile oferite se numără actoria, artele vizuale, şahul, informatica, inginerie & robotică, tehnici de creaţie şi hand-made sau tehnici de învăţare şi dezvoltare personală. 

    “Prin activitatea noastră, noi încercăm să lăsăm libertate celor mici să încerce, să experimenteze, să testeze, să descopere lumea şi în cele din urmă să se descopere pe ei – iar asta în ritmul lor propriu”, explică Cecilia Necula. “Numai că, vorbind de ritm propiu şi de experimentare, apare o problemă de ordin pragmatic. Toate aceste experimentări costă. Părinţii trebuie să suporte lunar un cost mai mare sau mai mic. Ori asta atârnă în bugetul familiei. Iar de aici, corelat cu istoric familial, nivel de educaţie, preconcepţii, apare riscul ca părinţii să pună presiune pe copii în direcţii care poate nu corespund profilului lor. În unele cazuri aceştia nu mai reuşesc să experimenteze diverse zone, ci sunt obligaţi să parcurgă anumite trasee <sigure> doar pentru că în prezent aceste trasee s-au dovedit a fi rentabile. Din experienţa noastră de părinţi putem spune că cei mici sunt suprasolicitaţi, dar nu în sensul în care se tot vehiculează. La vârsta lor, copiii suportă şi chiar au nevoie de antrenarea creierului în cea mai mare parte a timpului. Nu volumele de sarcini îi suprasolicită neapărat, ci mai degrabă conţinutul acestora. Din nou, necorelat cu interesele şi abilităţile lor.”

    Dacă este să vorbim de riscuri, crede Sorin Faur, acestea nu vin de la cursuri în sine, care predau abilităţi necesare, vin din altă zonă. “Şcoala – şi cum este ea gândită acum – are o mare vină în suprasolicitarea copiilor, trebuie spus, pentru că ocupă nejustificat de mult timp din viaţa unui copil pentru câte beneficii produce. Nu că şcoala nu ar fi necesară, din contră, educaţia este cheia pentru viitor, dar o educaţie de calitate, axată pe nevoi şi flexibilă, care să înceapă prin a fi orientată pe elevi şi nu pe materii, pe nevoile şi abilităţile fiecăruia.” Ar trebui ca fiecare copil să fie în primul rând ajutat să se descopere pe sine, crede cofondatorul Mentalio, iar apoi, printr-o programă flexibilă şi bazată pe opţiuni, să fie îndrumat către domeniile în care excelează. “Ori ce face şcoala astăzi? Le cere copiilor să fie buni la toate, ignorând personalitatea şi pasiunile fiecăruia! De ce ar trebui să fie un potenţial Mozart bun la anumite materii de care nu va avea nevoie niciodată (pun o problemă de principiu aici)? Nu spun că există materii de studiu inutile, nici că nu este nevoie de cultură generală, ci că nu toţi copii sunt la fel şi deci trebuie lăsaţi să îşi descopere şi urmeze chemarea. De aceea este nevoie de un învăţământ bazat pe opţiuni – în care fiecarea să aleagă ce vrea să studieze, cum vedem de altfel că se construieşte în ţările nordice. Şi atunci, copii nu ar mai fi atât de ocupaţi, pentru că în loc să investească 7-9 ore pe zi pentru a învăţa ceva de care nu au nevoie, care nu le place şi la care nu vor excela oricum mai bine s-ar ocupa direct de ceea ce îi dezvoltă.” El opinează că ciclul primar ar trebui axat pe dezvotarea abilităţilor de bază (scris, citit, calculat, cultură generală), ciclul gimnazial pe descoperire şi clarificare personală pentru ca apoi, în ciclul secundar superior elevii să poată aprofunda ceea ce îşi doresc.

    “Da, au un program încărcat la şcoală sau grădiniţe iar multe din informaţiile livrate în mediile instituţionalizate sunt absolut nefolositoare şi uneori haotice”, crede şi Ana Chiorean. “De aici şi pretenţiile ridicule ale dascălilor şi ale părinţilor în egală măsură.”

    Implicarea copiilor în activităţi de educaţie nonformală poate aduce şi beneficii de imagine pentru părinte în relaţia cu alţi părinţi, susţine Cecilia Necula. Ea nu crede însă că acest “avantaj” reprezintă o motivaţie, ci mai degrabă un efect secundar. “Interacţionăm zilnic cu mulţi părinţi. În general motivaţia lor este una corectă, aceea de a oferi copilului lor cât mai multe şanse de dezvoltare şi oportunităţi în viitoarea carieră. Sunt conştienţi de limitele şcolii tradiţionale.”

     

  • Lovitură pentru Louis Vuitton. Secretul EXPLOZIV pe care şefii companiei încercau să-l ţină ascuns a fost dezvăluit

    Ziarul britanic The Guardian a publicat sâmbătă, în ediţia sa online, un material în care a dezvăluit faptul că celebrii pantofi marca Louis Vuitton sunt produşi în România, la fabrica din Cisnădie, judeţul Sibiu, iar apoi sunt vânduţi ca fiind “Made in Italy”.

    Potivit publicaţiei, în fabrica din Cisnădie sunt angajaţi 734 de localnici care sunt plătiţi cu 133 de euro pe lună în condiţiile în care salariul minim net în România este de 1.065 lei, adică 236 de euro.

    “La această rată, un angajat ar avea nevoie de aproape şase luni pentru a strânge suficienţi bani pentru a-şi cumpăra o singură pereche de pantofi din piele Louis Vuitton la preţ mediu”, scrie The Guardian.

    Grupul Louis Vuitton Moet Hennessy (LVMH), cea mai mare companie producătoare de bunuri de lux din lume, vinde pantofi cu preţuri cuprinse între 570 şi 2.060 de euro în întreaga lume sub indicaţia “Made în Italy”, deşi aceştia “sunt fabricaţi în mare parte în Transilvania, o regiune cunoscută mai degrabă pentru vampiri decât pentru orice tradiţie în producţia de bunuri de lux”.

  • O tânără de 23 de ani din Moscova a ajuns “spaima şoferilor”: conduce maşini de sute de mii de euro şi arde teancuri de bani pe aragaz – GALERIE FOTO

    Pe 23 mai, poliţia din Moscova a fost implicată într-o urmărire mai ceva ca-n filme: un grup de tineri, toţi copii de milionari, au pus la cale o cursă pe străzile capitalei din Rusia, iar forţele de ordine au încercat minute bune să îi prindă.

    Într-una dintre maşini se afla şi Mara Bagdasaryan, o tânără de 23 de ani care are deja la activ 342 de amenzi pentru depăşirea vitezei legale.

    Fiica unui magnat al industriei alimentare, Bagdasaryan a devenit cunoscută pentru imaginile postate pe reţelele de socializare. Printre acestea, fotografii cu tânăra care arde teancuri de bani pe aragaz sau se plimbă cu motociclete de lux.

    Sursa foto: Daily Mail

  • Vedetă vreau să devin designer

    Creatori de modă, precum Raf Simons ori cei doi care semnează Badgley Mischka, au lansat fie o colecţie de material pentru tapisat mobila şi pernuţe pentru Kvadrat, fie o colecţie de mobilier la Săptămâna Modei de la New York din februarie. Nu s-au lăsat mai prejos nici alte celebrităţi, cum ar fi Terry Crews, fost jucător profesionist de fotbal american, devenit între timp actor cu roluri în serialul ”Brooklyn Nine-Nine“ ori în seria de filme ”Eroi de sacrificiu“ (”Expendables“), care mai nou şi-a descoperit pasiunea pentru designul de mobilier, realizând pentru casa Bernhardt Design o colecţie ale cărei piese sunt inspirate de Egiptul antic.

    Pe lista de celebrităţi-designeri se înscriu şi Ellen DeGeneres, cu o gamă de piese de mobilier pentru Thomasville şi o colecţie de covoare şi perne pentru Loloi, Brad Pitt, care deja lucrează la o a doua colecţie de mobilă pentru Pollaro, după ce a lansat-o pe prima în 2012, sau Lenny Kravitz, care a creat clanţe de uşi şi mânere pentru dulapuri pentru Rocky Mountain Hardware şi o colecţie de mobilier pentru CB2. Cei care n-au apucat încă să se afirme ca designeri de mobilă şi decoraţiuni, precum rapperul Kanye West, şi-au exprimat dorinţa de a-şi pune imaginaţia la lucru, acesta afirmând că i-ar plăcea o colaborare cu Ikea.

    Tendinţa nu este chiar atât de surprinzătoare, susţine decanul Parsons School of Design din New York, Joel Towers, deoarece graniţele dintre domenii nu mai sunt la fel de clare, astfel încât lumea nu se mai aşteaptă ca persoanele creative să rămână cantonate în aria lor de specializare.

  • Ion Ţiriac, cel mai bogat CHIRIAŞ la stat

    Ion Tiriac a ajuns la Curtea Constituţională, nemulţumit că de nouă ani plăteşte, lunar, aproape 27.000 de euro pentru locuinţa sa din cea mai exclusivistă zonă a Bucureştiului – cartierul Primăverii. Judecătorii Curţii au respins însă contestaţia omului de afaceri.

    Războiul lui Ion Ţiriac cu Regia care administrează proprietăţile statului român şi-a consumat un nou episod, la Curtea Constituţională. Omul de afaceri a cerut instanţei să plătească o chirie mai mică pentru proprietatea pe care o ocupă de 27 de ani.

    Ion Ţiriac este nemulţumit de cuantumul chiriei pe care trebuie să o plătească lunar statului: aproape 27.000 de euro, în fiecare lună, începând din anul 2008. Asta pentru că deşi omul de afaceri a reuşit să cumpere tot imobilul de la proprietarul căruia îi fusese retrocedat, o parte din imobil, dar şi terenul aparţin statului român.

    În 1990, Ion Ţiriac plătea 9 milioane de lei vechi pentru casa aflată în zona zero a Capitalei- lângă vilele de protocol folosite de preşedintele României şi alţi înalţi demnitari. În 2005, casa a fost retrocedată proprietarului de drept, iar omul de afaceri a cumpărat-o de la acesta cu peste 400.000 de euro, scrie realitatea.net

     

  • Vladimir Putin: Statele Unite încearcă să prevină orice apropiere între Rusia şi Ucraina. Cineva o percepe ca pe o ameninţare

    Vladimir Putin consideră că anumiţi politicieni din Statele Unite văd în apropierea între Rusia şi Ucraina o sursă de ameninţare.

    “Filosofia din spatele politicii externe a Statelor Unite pentru regiunea Europei de Est este aceea potrivit căreia orice apropiere dintre Rusia şi Ucraina trebuie prevenită cu orice preţ, deoarece cineva o percepe ca pe un fel de sursă de ameninţare. (…) Se pare că mulţi parteneri de-ai noştri din Statele Unite şi Europa se ghidează după această logică şi nu după libertatea de alegere a poporului ucrainean”, a declarat preşedintele Putin, în timpul unui interviu pentru postul Showtime.

  • Ion Ţiriac, cel mai bogat CHIRIAŞ la stat

    Ion Tiriac a ajuns la Curtea Constituţională, nemulţumit că de nouă ani plăteşte, lunar, aproape 27.000 de euro pentru locuinţa sa din cea mai exclusivistă zonă a Bucureştiului – cartierul Primăverii. Judecătorii Curţii au respins însă contestaţia omului de afaceri.

    Războiul lui Ion Ţiriac cu Regia care administrează proprietăţile statului român şi-a consumat un nou episod, la Curtea Constituţională. Omul de afaceri a cerut instanţei să plătească o chirie mai mică pentru proprietatea pe care o ocupă de 27 de ani.

    Ion Ţiriac este nemulţumit de cuantumul chiriei pe care trebuie să o plătească lunar statului: aproape 27.000 de euro, în fiecare lună, începând din anul 2008. Asta pentru că deşi omul de afaceri a reuşit să cumpere tot imobilul de la proprietarul căruia îi fusese retrocedat, o parte din imobil, dar şi terenul aparţin statului român.

    În 1990, Ion Ţiriac plătea 9 milioane de lei vechi pentru casa aflată în zona zero a Capitalei- lângă vilele de protocol folosite de preşedintele României şi alţi înalţi demnitari. În 2005, casa a fost retrocedată proprietarului de drept, iar omul de afaceri a cumpărat-o de la acesta cu peste 400.000 de euro, scrie realitatea.net

     

  • Mai merită să te lupţi pentru a ajunge manager?

    Business Magazin a strâns până în prezent 1.100 de manageri, sub 40 de ani, la care se vor adăuga de săptămâna aceasta încă 100. Până la urmă este un pariu pentru viitor din partea Business Magazin.

    În 2006, la prima ediţie, nu ştiu dacă ne gândeam că Iulian Stanciu de la eMAG va ajunge unde a ajuns astăzi, de exemplu. La fel, Călin Drăgan, de la Coca-Cola, care era un director operaţional în România când l-am descoperit, pentru a ajunge acum în Japonia şef peste un business de peste 10 miliarde de dolari.

    Fiecare dintre cei 1.100 de tineri manageri adunaţi an de an are propria poveste de creştere, de eşec, de stagnare sau de ieşire de tot din business.

    Odată cu creşterea investiţiilor străine şi apariţia multinaţionalelor, noţiunile de manager, de director, de CEO, CFO, COO, CMO au devenit tot mai importante. De asemenea, numele celor care ocupă aceste poziţii au crescut în importanţă în mediul de afaceri din România, mulţi identificându-se chiar cu firma.

    La polul opus, în companiile româneşti, numele managerilor din interior sunt mai puţin cunoscute. Antreprenorul este cel care are prim-planul.

    Spre exemplu, la Mobexpert, toată lumea ştie de Dan Şucu, proprietarul, patronul, antreprenorul. Prea puţină lume ştie de Bogdan Staicu, unul din oamenii de bază din spatele acestui brand, cu o activitate de peste 20 de ani în companie.
    Dar, dincolo de panoul de onoare, o întrebare care se pune din ce în ce mai des este dacă mai merită să te lupţi să fii manager, director şi – de ce nu? – chiar antreprenor.

    Stresul de zi cu zi din businessul românesc este infernal, iar acest lucru îţi poate aduce o depresie, o cădere totală din punct de vedere psihic şi fizic, un colesterol, un cancer sau rupturi ireparabile în familie.

    Creşterea orgoliului odată cu avansul din organigramă şi majorarea salariului/bonusului, necesitatea de a fi în priză tot timpul, obligaţia de a atinge ţintele din buget, dorinţa de a nu claca şi eşua pun presiune pe manageri în fiecare zi.
    Viaţa a făcut ca în România anilor 2000, când se deschidea o altă economie, mulţi angajaţi români să ajungă manageri şi directori în foarte scurt timp. Ei au ars etapele şi nu au avut timp să acumuleze nici experienţă şi nici detaşare pentru a face faţă schimbărilor rapide. Criza a măcelărit mulţi manageri care ştiau că sunt buni, dar care au aflat că nu sunt de neînlocuit.

    Cu ridurile acestui ultim deceniu, care a lovit în plin mediul românesc de afaceri, mulţi manageri se întreabă dacă merită acest job, dacă merită să te lupţi să ajungi sus, dacă merită să-ţi strici sănătatea pentru 3.000 – 5.000 de euro pe lună, în condiţiile în care diferenţa dintre salariile de intrare şi cele de manager nu mai sunt atât de mari ca acum un deceniu.
    Tendinţa în piaţă este de a majora salariile de intrare şi cele de la limita de jos şi de a plafona salariile de top, dacă nu chiar de a le reduce.

    Noile generaţii de angajaţi preţuiesc timpul, locul şi cu cine lucrează, cafeteria şi cantina de la parter mai mult decât salariul şi poziţia în companie. Plus că pleacă la prima dispută verbală.

    Pentru noile generaţii de angajaţi, nici nu se mai pune problema determinării, energiei, dorinţei de a mişca lucrurile, de a sări etapele, de a ajunge sus, de a muri pentru companie.

    La ora 18.00 toată lumea vrea să plece la mall sau la bere.

    În aceste condiţii, tu, ca manager, cu cine mai lucrezi? Pe cine mai suni noaptea ca să-i dai de lucru pentru a doua zi la prima oră? Cu cine îţi mai faci bugetul? Cu cine mai obţii bonusurile, care oricum au scăzut de la criză încoace?
    Acum un deceniu, multă lume voia să fie şef, să aibă angajaţi în subordine, să fie şi mamă, şi tată pentru problemele tuturor.
    În prezent, toată lumea fuge de poziţii care înseamnă a lucra cu alţii, a-i învăţa pe alţii, de a fi responsabil de munca altcuiva. Ierarhiile verticale s-au transformat în multe poziţii orizontale pentru că nimeni nu mai vrea să-şi ia crucea responsabilităţilor pentru alţii.

    Mulţi manageri, odată ce îşi preiau poziţia mai mult ca o corvoadă decât un mare pas înainte, încep să se gândească cum să devină mici antreprenori, să facă prăjituri, dulciuri, bijuterii, să înlocuiască un salariu de 3.000 de euro cu un business din care să câştige 2.000 de euro pe lună, dar fără stres, cu trei vacanţe pe an. În aceste condiţii, de ce mai merită să lupţi pentru a ajunge manager?

    O parte din răspunsuri le veţi primi de la noua generaţie de tineri manageri descoperiţi, şi anul acesta, de Business Magazin.
     

  • Acesta este ADEVĂRATUL motiv pentru care angajaţii buni pleacă

    Sigur, există o explicaţie mai profundă, dar cel pentru care ai lucrat nu merită întotdeauna să o primească.

    Una dintre cele mai mari probleme pe piaţa muncii este zidul care se ridică între ceea ce angajaţii ar vrea să spună şi ceea ce angajatorii suportă să audă. Atunci când lucrezi pentru o companie care nu e interesată de părerea ta, fii sigur că acest lucru va deveni evident. Odată ce ai înţeles că şeful tău nu vrea să te asculte, ce altă variantă ai decât să îţi cauţi alt job?

    Oamenii nu se entuziasmează la ideea de a-şi căuta alt loc de muncă; ei încearcă să reziste într-o organizaţie cât de mult pot, încearcă să raţionalizeze uneori comportamentul ostil al şefului sau politici absurde de HR. Ei încearcă să aşeze lucrurile pe o traiectorie corectă.

    Dar atunci când sunt “săriţi” sau se simt insultaţi de prea multe ori, ei sunt practic împinşi să caute un alt loc de muncă.

    Ce pot face angajatorii? Ei bine, ei pot continua să ignore mesajele venite de la angajaţi şi să îşi asume acest stil de management sau pot să fie mai atenţi la oameni înainte ca aceştia să iasă pe uşă.

    Sursa: forbes.com

  • Imagini fantastice cu insectele care luminează peşteri: “Mă simţeam de parcă aş fi pe Pandora” – GALERIE FOTO

    Tânărul de 26 de ani, originar din Liverpool, Marea Britanie, a povestit celor de la Mail Online că avea sentimentul de a fi pe altă planetă: “Nu experimentasem aşa ceva până atunci, şi este dificil să descriu în cuvinte ce am văzut; stăteam în întuneric, privind aceste insecte luminoase, şi mă simţeam de parcă aş fi pe Pandora, planeta din Avatar.”

    Viermii luminoşi, denumiţi Arachnocampa luminosa, trăiesc doar în Noua Zeelandă şi emit o lumină fosforescentă pentru a atrage prada.