BusinessMagazin

Tag: oameni

  • Câmpeanu, despre situaţia de la DGASPC Prahova: Este o adevărată crimă să porţi pe drumuri persoane cu handicap grav

    “Este un sistem înţepenit. Sigur că nu avem bani, specialişti suficienţi şi personalul necesar. Toate aceste lucruri le ştim, dar nu cred că toate aceste motive ne dau voie să nu mai fim oameni, să nu fim civilizaţi şi o persoană care vine la o instituţie a statului să nu fie tratată cu respect. Nimeni nu ne dă voie să aducem oameni netransportabili în faţa comisiei. Şi vă spun că au fost cazuri mai grave decât cele prezentate, în care oamenii au fost aduşi şi pe targă”, a spus ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu, în conferinţa de presă în care a prezentat rezultatele controlului făcut la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Prahova.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Mungiu, despre parodierea sa în Franţa: Nu e cazul să considerăm că francezii în general ne detestă

     “Oricât de neinspirate pot fi asemenea comentarii la adresa noastră ca români, cred că e preferabil să nu cădem în acelaşi păcat de a generaliza: nu e cazul să considerăm că francezii – în general – ne detestă sau ne nedreptăţesc: prezenţa mea în juriul Festivalului de la Cannes, distincţia pe care urmează să o primesc în zilele următoare din partea statului francez şi, nu în ultimul rând, faptul că filmele mele sunt, totodată, difuzate de Canal+ demonstrează contrariul”, a răspuns Cristian Mungiu solicitării MEDIAFAX de a comenta faptul că el şi Steven Spielberg au fost parodiaţi într-o emisiune de satiră cu marionete de pe Canal+, “Les Guignols de l’Info”.

    În emisiunea difuzată miercuri seară pe Canal+, regizorul român îi cere lui Spielberg (preşedintele juriului de la Cannes 2013, n.r.) o cameră de filmat, spunând că nu are bani să o cumpere. În plus, marioneta care îl reprezintă pe Mungiu spune că tatăl său este în închisoare, mama lui este bolnavă şi el trebuie să aibă grijă de un bebeluş.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Oficiul pentru Jocuri de Noroc va avea un Consiliu Consultativ al oamenilor de afaceri din domeniu

     Actul normativ stabileşte normele de aplicare a OU 20/2013 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc.

    “Pentru buna organizare şi funcţionare a Oficiului, precum şi pentru îmbunătăţirea activităţii Comitetului de Supraveghere s-a instituit crearea unui Consiliu Consultativ al oamenilor de afaceri din domeniul jocurilor de noroc, care va avea posibilitatea să informeze autoritatea cu privire la aspectele din domeniul de referinţă”, informează Guvernul.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • 200 de milioane de euro din afacerea relaţii cu clienţii

    Zece apeluri pe oră, 7 ore şi jumătate de lucru într-o zi, 21 de zile lucrătoare pe lună. Totalul de 1.575 de convorbiri telefonice, o cifră aparent seacă, descrie viaţa de zi cu zi a unui singur angajat din orice departament sau centru de relaţii cu clienţii din România, cu zarva şi toate celelalte implicaţii pe care le are o astfel de profesie. Cam 25.000 de oameni răspund zilnic la telefon cu „Bună ziua. Aţi sunat la relaţii cu clienţii„, preluând, în ansamblu, câteva sute de milioane spre jumătate de miliard de apeluri telefonice pe parcursul unui an întreg. Dus chiar mai departe, calculul indică o afacere a serviciilor de relaţii cu clienţii de 200 de milioane de euro în România în 2012, în creştere cu 10-15% de la un an la altul.

    Matematica îi aparţine lui Vladimir Sterescu, şeful biroului local al companiei americane Computer Generated Solutions (CGS), pe vremuri angajat în call-center la Connex şi apoi antreprenor în domeniu, până la vânzarea din 2006 a afacerii sale către actualul acţionar. La şapte ani de la tranzacţia care a propulsat compania de la o cifră de afaceri de ordinul milioanelor de euro la una de câteva zeci de milioane de euro, omul de afaceri încă vorbeşte despre corporaţia pe care o conduce ca şi cum ar fi o companie antreprenorială, chiar dacă structura organizaţională, birocraţia şi procedurile care trebuie urmate îl contrazic.

    Sub umbrela CGS România sunt 2.500 de angajaţi în trei centre din ţară, la Bucureşti, Braşov şi Sibiu. La fiecare 15 agenţi care răspund la telefon există un şef de echipă, la patru şefi de echipă e nevoie de un manager, la patru manageri există un operations manager. Apoi, la fiecare 50 de angajaţi din companie există un trainer, la 100 de de oameni trebuie un om de IT şi unul în zona de resurse umane. „Dacă respecţi aceste raţii pe care noi le-am învăţat mai degrabă de la clienţii noştri, lucrurile merg ca pe roate şi n-ai cum să dai greş la nivel organizaţional„, spune Sterescu.

    IN BUCUREŞTI, ÎNTR-O CLĂDIRE DE BIROURI CU CINCI ETAJE DINTR-UN CENTRU DE AFACERI, lucrează pentru CGS aproximativ 900 de oameni. Sediul de la Braşov, inaugurat în 2008, pe vremea când nu se vorbea de nicio criză, şi gândit în prima fază pentru cel mult 800 de oameni, numără acum 1.300 dintre angajaţii companiei. Creşterea s-a datorat însă tocmai crizei. „Nimeni nu mai vorbea atunci de calitate, ci doar de reducere de costuri. De asta am vândut atunci aproape în totalitate numai soluţia din Braşov, în mod evident mai puţin costisitoare decât cea din Bucureşti„, explică şeful CGS România despre perioada 2009-2010.

    Costurile mai mici de acolo veneau, dincolo de cheltuielile operaţionale în sine, din salarii, diferenţa de remuneraţie faţă de Capitală fiind încă sesizabilă, iar pe de altă parte inclusiv accesul mai facil la vorbitori de limbă germană presupunea într-o oarecare măsură o reducere de costuri. „Angajaţii sunt foarte sensibili la componenta salarială şi rareori se uită dincolo de partea fixă, luând în calcul şi remuneraţia variabilă„, spune executivul.

    Nivelul salarial depinde însă, în mod evident, de limba străină vorbită. În centrul de relaţii cu clienţii CGS se vorbesc 17 limbi străine pe lângă română. Obligatorii pentru orice companie din domeniu sunt cel puţin cinci, anume engleză, franceză, germană, spaniolă şi italiană. Apoi vin limbile aşa-numite exotice, deşi nu este nimic exotic la limba maghiară, de pildă, printre care se numără portugheza, turca, olandeza, croata, sârba, poloneza, rusa sau o parte din limbile nordice. La CGS, 1.600 din cei 2.500 de angajaţi vorbesc cele cinci limbi străine obligatorii alături de maghiară (cu 200 de vorbitori), alţi 200 cunosc limbile exotice, iar restul sunt angajaţi pentru serviciile oferite în limba română.

  • Ponta, despre disponibilizări la Poştă: Cei care au venit pe criterii politice să plece

     Solicitarea a fost adresată în şedinţa de guvern.

    “Sigur va trebui făcută o restructurare. Vor fi oameni care nu mai au cum să rămână, pentru că nu e nevoie, însă cel mai important, domnule ministru, vă rog, să discutaţi criteriile pe care se fac disponibilizările. Cei care au venit pe criterii politice cred că trebuie să plece. Trebuie să găsiţi acele criterii. Oricum nu vor fi acceptate de toată lumea, dar trebuie să fie cât mai transparente şi cât mai clare”, i-a spus Ponta ministrului.

    El a susţinut faptul că Guvernul doreşte să găsească o “soluţie realistă” şi nu una care să păcălească oamenii.

    “Nu vreau să-i păcălim pe oameni, vreau să le spunem foarte clar că, din 2009 încoace, când compania a trecut pe pierdere sub conducerea PDL, s-au angajat 6.000 de oameni, în condiţiile în care activitatea Poştei, ca de altfel în toată lumea şi în toată Europa, se reduce prin mijloacele moderne de comunicare”, a explicat premierul.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Adrian Volintiru, preşedintele Administrării Activelor Statului: Vrem să salvăm RODIPET şi firma să angajeze 3.000 de oameni

    “RODIPET este în insolvenţă, deşi are 16 angajaţi. Vrem să o salvăm şi să ajungem la 3.000 de angajaţi. Mâine (miercuri, n.r.) vom avea o întâlnire cu principalii editori să găsim soluţii avantajoase pentru toată lumea”, a spus Volintiru într-o conferinţă de presă.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ponta, despre supraimpozitarea bugetarilor: Şi oamenii de dreapta pun taxe. Cota unică e fetişizată

     “Ei au preluat aşa, foarte ideologic, că liberalii nu pun taxe. Oamenii de dreapta pun taxe, şi Merkel este de dreapta. Din păcate, la noi e un pic fetişizată povestea asta cu cota unică, eu am întrebat întotodeauna în glumă “Dacă facem cota unică 50%, e bună cota unică ?” De fapt, problema nu este de cotă unică, ci de fiscalitate redusă şi ca, într-adevăr, în anumite momente să nu împovărezi şi mai mult, în special în zona privată, într-o perioadă de criză economică (…) O să discutăm, am rezolvat o sută de lucruri, acum nu am rezolvat unul dintre ele”, a spus Ponta la RTV.

    El a arătat că nu toate politicile fiscale au fost coordonate şi a apreciat că poate partenerii de guvernare “sunt mai sensibili” decât el la atacurile publice pe tema impunerii a uneii noi taxe.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Internetul de rezervă

    Mi s-a întâmplat în două rânduri să proiectez nişte aplicaţii care, după o vreme, au devenit vitale pentru clienţii respectivi. O întreagă ramură a afacerii se baza pe aceste softuri care, dacă ar fi încetat să funcţioneze, ar fi putut pune la pământ un întreg business. Cum se ajunge aici e oarecum dificil de explicat, dar ideea de bază este că acest gen de aplicaţii modifică modul cum oamenii lucrează şi, cu timpul, ajung să nu mai cunoască procedurile clasice pe care aplicaţia le modelează. Nici măcar formularele de la care s-a pornit nu mai există, totul este digital şi ireversibil. Iar când se întâmplă să rămâi singurul care cunoaşte toate detaliile, situaţia devine tensionată, pentru că ai garanţia că la un moment dat ceva se va întâmpla. De exemplu, un upgrade al softurilor de bază va aduce nişte incompatibilităţi între noile versiuni. Şi încă o mie de alte scenarii catastrofice. Aceasta este, în variantă narativă, definiţia expresiei „mission critical„.

    Există însă o aplicaţie vitală la nivel global: internetul. Ce s-ar întâmpla dacă, la un moment dat, internetul ar înceta să funcţioneze? Da, nu am mai avea acces la Facebook şi n-am mai afla ce ghiduşii a mai făcut pisica prietenului virtual din Australia. Pe lângă asta, s-ar mai ivi unele neplăceri: băncile n-ar mai putea funcţiona, iar sistemele de plăţi s-ar opri instantaneu, avioanele n-ar mai zbura, industrii întregi ar fi puse la pământ, numeroase lanţuri comerciale s-ar rupe. Nu avem nici o siguranţă că reţelele de electricitate ar mai putea să transporte curentul, dar dacă totuşi ar reuşi, s-ar putea ca telefoanele să nu mai aibă ton, iar ecranele televizoarelor să nu ne arate nimic. Dependenţa noastră faţă de internet este atât de mare, încât nici măcar nu ne putem imagina consecinţele, însă cu siguranţă am fi confruntaţi cu o imensă catastrofă.

    Se poate oare întâmpla aşa ceva? Unii vor argumenta că internetul a fost proiectat ca să fie indestructibil, iar abilităţile sale de a se restructura dinamic îl feresc de un astfel de scenariu. E doar un set de protocoale. Însă există demonstraţii limpezi privind vulnerabilităţi native ale protocolului TCP şi exemple practice în care o simplă eroare într-un soft instalat pe un router a ţinut la sol avioanele din mai multe state americane. Dacă simple erori umane de operare sau de programare produc adesea efecte greu de anticipat, ne putem pune problema ce se poate întâmpla în condiţiile unor atacuri anume gândite să paralizeze mediul de comunicaţii dintr-o anumită regiune.

    Într-o recentă prezentare susţinută în cadrul conferinţelor TED, Danny Hillis explică faptul că internetul nu a fost conceput pentru a susţine aplicaţiile de astăzi şi nici pentru această uriaşă răspândire. În plus, atât protocoalele, cât şi operarea reţelei se bazează pe încredere: se asumă din start faptul că participanţii sunt „bine intenţionaţi„ şi respectă protocoalele şi regulile jocului. Analogia pe care Hillis o face cu sistemul financiar este elocventă: şi acesta a fost conceput pe baza unor reguli simple şi a încrederii, însă extinderea sa dincolo de scopul iniţial l-au făcut vulnerabil şi greu de controlat, consecinţele fiind uneori catastrofice. Punem acum la un loc internetul şi sistemul financiar global şi obţinem un risc la puterea a doua.

    Problema (dacă se poate spune aşa) este că internetul funcţionează prea bine. Este foarte eficient, ieftin şi versatil, aşa că tot mai multe sfere ale societăţii tind să se bazeze pe serviciile sale, iar oamenii preferă să-i ignore fragilitatea. Utilizatorii se gândesc exclusiv la securitatea computerelor şi a datelor lor şi concep sisteme locale de securitate (de pildă, reţele virtuale private), dar nu par preocupaţi de siguranţa de ansamblu a mediului de comunicaţii. Danny Hillis – unul dintre pionierii internetului – este de părere că avem nevoie de o soluţie de rezervă, de „Planul B„, şi că acesta nici măcar nu este greu de realizat.

    Fibrele şi sârmele există, undele radio de asemenea, aşa că nu e nevoie decât de un nou set de protocoale. Şi nici măcar nu-i nevoie de performanţă. Vorba americanilor: „Better safe than sorry„.
     

  • Opinie Aliz Kosza: Dezintegratorii: promotorii involutiei

    Majoritatea dintre noi, atunci când avem momente importante în viaţă, în carieră sau în familie, încercăm (şi mulţi dintre noi chiar reuşim) să integrăm toate elementele momentului într-un tot unitar, pentru că simţim că în acest mod funcţionăm mai bine, mai eficient şi mai în siguranţă. Conştientizăm sau nu, la nivel micro integrăm mult mai des şi infinit mai bine decât la nivel macro. Motivul este simplu: pentru că ne afectează în mod direct.

    Ştim că, de când lumea, lucrurile funcţionează cel mai bine atunci când sunt integrate, iar gândul mă duce la viziunea holistică a lui Hipocrat asupra fiinţei umane, la conexiunea omului cu tot ce îl înconjoară, cu lumea în care el este integrat.
    De exemplu, când ne pregătim să mergem iarna la munte şi afară ninge – mai ales dacă plecăm cu familia – încercăm să ne informăm cât mai bine ca apoi să integrăm toate informaţiile pentru a putea lua deciziile cele mai potrivite în legătură cu deplasarea, construind astfel imaginea cât mai completă a vacanţei noastre. În tot acest proces de pregătire, ne informăm şi comunicăm permanent, pentru a ne asigura că toate lucrurile se întâmplă nu oricum, ci în rezonanţă cu planurile pe care ni le-am făcut.

    Cei care am trecut prin experienţa unor achiziţii, fuziuni sau preluări de companii ştim foarte bine ce în-seam-nă integrarea şi la nivel macro: plecând de la oameni şi trecând prin toate etapele aferente declanşării ideii de schimbare – atât la nivel individual, cât şi de grup, şi ajungând apoi la crearea proceselor în noua configuraţie.

    Cuvântul cheie la un nivel macro superior, ca de exemplu în cazul reformelor economice, culturale, instituţionale, sociale – este tot INTEGRAREA. Această viziune integrată, dacă ea – în mod ideal – există, dă contur tuturor deciziilor legate de măsurile definitorii care se iau pentru evoluţiile viitoare, ţintind ca rezultat progresul. La această dimensiune, o viziune integrată se traduce prin: strategii integrate de dezvoltare, management integrat al calităţii şi al sistemelor, servicii integrate, platforme integrate, raportări integrate, comunicare integrată şi, nu în ultimul rând, oameni integraţi.

    De câţiva ani buni, România se străduieşte, cel puţin la nivel declarativ, să se integreze în UE. Rezultatul? Unii iau avânt, un an – doi, la presiunile din exterior şi chiar construiesc ceva bun, ce-i drept mai izolat, parţial integrat… după care vin alţii, care dezintegrează prin ambiţii noi şi de dragul de a schimba totul sau măcar câte ceva… Aceştia sunt dezintegratorii, cei care de 20 de ani ne trag înapoi.

    Drama nu este neapărat că există încă foarte mulţi oameni care nu integrează suficient lucrurile. Dezechilibrele se produc atunci când şi puţinele lucruri care funcţionează se dezintegrează din lipsă de competenţă, iresponsabilitate sau chiar mai rău: din lipsa de discernământ a celor care ajung în funcţii cheie prin alternanţa la putere.

    Există, încă, alarmant de mulţi dezintegratori nu numai în business, ci în toate sferele societăţii. Dezintegratori care întorc totul cu susul în jos, punând astfel frână mersului înainte. Principiul: nu intră în aria mea de responsabilitate sau nu ţine de departamentul meu, de instituţia pe care o conduc etc. Rezultatul: lipsa acută a unei viziuni integrate, la toate nivelurile. Costă enorm de mult timp din vieţile noastre şi bani din buzunarele noastre!

    Lumea se mişcă, este într-o permanentă schimbare. Trăind aceste experienţe şi văzând transformările fundamentale care se produc în fiecare clipă a existenţei noastre, ne punem întrebarea legitimă: oare în toată această devenire continuă, cât de mult conştientizăm, în calitate de oameni responsabili cu schimbarea, că antonimul cuvântului INTEGRARE este DEZINTEGRARE?
    Sunt destule exemple în business, dar mai ales în instituţii şi în societate, de mari dezintegrări structurale sau morale în momentele de alternanţă la putere.

    În orice proces de schimbare, chiar şi la nivel personal, cea mai mare provocare este să nu demolezi ceea ce a funcţionat bine înainte şi să păstrezi valorile deja existente. Nu schimba de dragul schimbării şi, mai ales, încearcă să nu dezintegrezi!
    Dacă şi la nivel macro am face exerciţiul cu antonimele văzute printr-o perspectivă personală, ne-ar fi cu siguranţă mai uşor să distingem şi să simţim diferenţa „exact ca pe propria piele„ între rău şi bun, urât şi frumos, necinstit şi cinstit, imoral şi moral, boală şi sănătate.
    Dezintegrat – integrat.

    ALIZ KOSZA (BUSINESS STRATEGIST)

  • Altfel de lumină

    Primăvara ploioasă, în metrou, cu miros nesuferit de câine ud şi cu lume multă, mai încruntată decât de obicei. Pe scaunul din faţa mea stă un tip mare, puţin îngândurat, cu pantofi butucănoşi, din aceia ieftini, luaţi din piaţă, cu talpa groasă şi cu nişte ornamente creţe, cam urâte.

    Pantaloni cu genunchi, dar curăţei, mâini zdravene şi muncite. Lângă el o femeie subţire, cu un aer liniştit, mai degrabă tânără, tinereţea aceea fără vârstă, valabilă şi la 50 de ani. Fustă gri şi haină mai degrabă de muşama.La o zguduitură a vagonului s-au privit şi atunci am realizat că sunt împreună; privirea ei s-a luminat frumos, s-a uitat la el cumva special, fără să zâmbească, dar curat, limpede. Pentru o secundă şi el a părut mai puţin încruntat şi i-au sclipit şi lui ochii. Au comunicat şi, timp de o secundă, şi-au spus cât într-un roman gros. Mi-a făcut bine privirea aceea a lor, o regăsesc din ce în ce mai rar, pe stradă
    sau aiurea; o fărâmă am păstrat-o, iar pe cei doi i-am trecut în lista mea de învingători mărunţi – se aveau unul pe celălalt, adică stăpâneau toată lumea.

    Doi. Hotel scorţos, de superlux, unde se ţine o adunare despre viitorul satului românesc după aderarea la Uniunea Europeană. Normal, lipsesc ţăranii şi nu a fost invitat nici măcar unul sau doi primari de sat; sunt prezenţi însă oficiali de la Comisia Europeană, cercetători, sociologi, ceva ziarişti.

    Pe rândul al doilea de scaune stau două Costume Negre cu Cămăşi Albe şi Cravate Grena şi cu Pantofi cu Botul Ascuţit Foarte, Foarte Lucioşi, despre care îmi dau seama mai târziu că au funcţii la un minister şi la Preşedinţie. Costumul de la minister a stat liniştit, a ascultat părerile vorbitorilor despre satul românesc, s-a cerut la tribună şi a vorbit şi el ceva, pe urmă a plecat. Costumul de la Preşedinţie a ascultat şi el atent şi a vorbit, dar de pe scaun. A atras atenţia asupra faptului esenţial că, în legătură cu satul românesc şi cu integrarea în Unuinea Europeană, ne aflăm într-o stare de “asimetrie de atenţie”.

    Pe urmă a plecat.Cum stăteam mai în spate, nu-i văzusem până atunci ochii; nu i-am văzut nici după ce s-a ridicat şi a plecat, pentru că avea ochelari negri. Lumina de pe candelabrele scumpe s-a reflectat o fracţiune de secundă în lentilele negre.
    Trei. Margine prăfuită de capitală europeană şi un taxi cam rablagit, condus de un tip solid, ras în cap şi cu cămaşă în pătrăţele. Mă ceartă că am urcat în faţă, dar il ignor; mă ceartă în continuare pentru că i s-a părut că vreau să trântesc uşa, de care, de altfel, nici nu mă atinsesem încă. A închis el uşa. Obosit de ceartă, taximetristul meu a tăcut preţ de câţiva kilometri.

    Dar nu mulţi. “Ce ne facem, dom’le, cu Băsescu ăsta?”, mă întreabă la un moment dat, asta după ce şi-a dat seama că lucrez prin presă. Nu m-a lăsat să-mi declin competenţa în legătură cu modul de întrebuinţare al preşedintelui şi a continuat, fără punct şi virgulă, dar cu intonaţii pline de năduf să mă informeze în legătură cu starea drumurilor, cu vilele construite nu ştiu pe unde, cu modul în care se descurca el odată şi cu modul în care unii au pus stăpânire pe unele spaţii comerciale şi cum respectivele spaţii comerciale îşi schimbă oferta – prea des pentru puterea de înţelegere a omului meu. Întrebarea retorică “…păi ştii dumneata?…” se repeta destul de des; la întrebarea mai puţin retorică “…păi ştii dumneata cât costă kilu de slănină?…” am ajuns la gară şi a trebuit să-l determin să oprească pentru a coborî, în sfârşit.

    Taximetristul a coborât ca să deschidă portbagajul; am profitat de momentul de tăcere pentru a-i comunica că ştiu cât costă kilu de slănină şi că, fără nicio legătură cu toate cele pomenite, cred că lui o să-i fie tot mai greu, în continuare. Am prins în ochii lui o lumină derutată, nu ştiu dacă era în legătură cu slănina sau cu bacşişul lăsat.