Pana unde mai suie francul? In ultimele trei luni, moneda
elvetiana s-a intarit cu aproape 11% fata de euro si dolar,
ajungand joia trecuta la nivelurile incredibile de 1,15 franci/euro
si 0,81 franci/dolar. Pentru cine nu-si mai aminteste, in 2008
cursurile erau de 1,6 franci/euro si 1,2 franci/dolar. Iar in
ultimele saptamani, absolut toate stirile au fost in favoarea
aprecierii: indecizia liderilor europeni privind soarta Greciei,
cresterea randamentelor pentru obligatiunile italiene, riscul ca
guvernul SUA sa nu poata obtine o crestere a plafonului de
indatorare.
Nu e un secret ca francul elvetian, alaturi de dolarul
australian, cel neozeelandez si canadian sau yenul japonez
functioneaza, impreuna cu aurul, ca active de refugiu pentru
capitalurile migratoare, care cauta si sa se protejeze de
posibilele pierderi din plasamentele in alte active, dar si sa
capete randamente mai bune. “E de asteptat o vara lunga si
fierbinte pentru periferia Europei, in care puseele de aversiune de
risc si de apreciere a francului elvetian vor fi un lucru comun”,
comenteaza Chris Turner, analist la ING Bank, care deocamdata
ramane singura banca straina importanta ce prevede pentru decembrie
un curs de 1,1 franci/euro, in lipsa unei interventii relevante a
Bancii Nationale a Elvetiei.
Analistii altor banci au in vedere insa o corectie de curs in
urmatoarele luni, pe masura linistirii situatiei in zona euro si
SUA: pentru decembrie, grupul Erste estimeaza un curs de 1,25
franci/euro, la fel ca si Citigroup si Raiffeisen, in timp ce
Credit Agricole vede posibil chiar un nivel de 1,35.
Pentru Romania, doi sunt factorii care limiteaza, la nivel
macro, consecintele negative ale evolutiei francului in raport cu
alte valute: cursul de schimb leu/euro – baza de calcul pentru
cursul franc/leu – care, cu mici exceptii, a ramas relativ stabil
in focul crizei datoriilor si ar urma sa ramana la fel dincolo de
fluctuatiile de moment (conform analistilor consultati recent de
BUSINESS Magazin, la finele anului ar urma sa fie cuprins undeva
intre 4,05 si 4,20) si faptul ca sunt totusi relativ putine credite
in franci. La finele anului trecut, la Centrala Riscurilor de Plati
erau inregistrati 218.000 de debitori cu credite totale in
echivalent de 237,5 mld. lei, din care restantele insemnau 15
miliarde de lei. Din totalul creditelor luate, persoanele fizice
datorau 82,85 mld. lei, suma in care ponderea creditelor in franci
elvetieni era de 16,6%.
Mai exista insa un nivel la care lucreaza povara creditelor in
franci, povara ce nu e decat un caz particular al pacatelor legate
de finantarea in valuta: perceptia externa. Un cerc vicios adica,
in care atunci cand monedele nationale se depreciaza fata de franc,
eforturile de disciplinare fiscala sau performantele economice bune
de pana acum sunt puse in paranteza si ramane numai reflexul
investitorilor si al analistilor de a lipi eticheta “riscant” pe o
Europa de Est condamnata sa traga ponoasele indatorarii excesive in
valuta.
Un comentator al site-ului britanic Citywire isi amintea zilele
trecute de o stire din 2010 despre o tanara unguroaica de 18 ani
care si-a scos la licitatie virginitatea ca sa-i ajute pe parintii
ei sa-si plateasca imprumutul ipotecar luat in franci elvetieni. De
aici, comentatorul ingrozit ajungea la statistici care vorbesc de o
pondere a creditelor ipotecare in valuta de peste 75% din total in
Romania, Lituania si Croatia, respectiv o pondere a creditelor
ipotecare in franci de 53% din total in Polonia (unde zlotul a
pierdut fata de franc aproape 60% din valoarea din 2008, adica tot
cam cat leul romanesc) si de 64% in Ungaria (unde forintul a
pierdut circa 40%).
Astfel de comentarii aduc aminte de articolele de anul trecut
din presa internationala, unde Ungaria si Romania erau date ca
exemple negative de tari estice unde imprumuturile in valuta “i-au
lasat pe debitori sub povara unora din cele mai costisitoare
credite cu dobanda variabila din lume” (New York Times). Bancile
erau initial criticate ca relanseaza creditarea oferindu-le iarasi
oamenilor exact acelasi tip de imprumuturi care aproape au dat
peste cap economiile nationale, dar pe urma erau scuzate, pentru ca
atata timp cat dobanzile la lei sau forinti au ramas considerabil
mai mari decat la euro, era normal ca oamenii sa aleaga valuta.
