BusinessMagazin

Tag: special

  • Schimbări la vârf în China – conservatorism şi temeri

    XI JINGPING A PRELUAT CEL MAI IMPORTANT POST DIN CONDUCEREA PARTIDULUI COMUNIST, cel de secretar general. Componenţa noii echipe din fruntea partidului a fost decisă în mai mică măsură de provocările economice şi politice care aşteaptă cea mai populată ţară din lume şi mai mult de jocurile de culise din elita secretă a Chinei.
    O mutare surprinzătoare este înlocuirea şefului pe picior de plecare, Hu Jintao, de la conducerea puternicei Comisii Militare Centrale, care controlează armata. Hu devine astfel primul lider comunist care cedează integral puterea fără vărsare de sânge, epurări sau tulburări politice.

    Xi şi-a făcut apariţia, săptămâna trecută, în Marea Sală a Poporului din Beijing în fruntea Comitetului Permanent al Biroului Politic, cu un număr de membri redus de la 9 la 7. A întârziat, însă, 45 de minute la primul său discurs ca lider al Chinei.

    Xi a fost secondat de Li Keqiang, care urmează să preia postul de premier de la actualul şef al executivului, Wen Jiabao. Premierul este principalul responsabil de gestionarea economiei.
    Cei doi vor deveni preşedinte şi premier anul următor, în cadrul unui proces de predare treptată a puterii. Al treilea în rândul noilor membri ai Comitetului Permanent, care şi-au făcut apariţia în funcţie de importanţă, este Zhang Dejiang, fost vicepremier şi şef al partidului în oraşul Chongqing. Prezenţa sa imediat după Xi şi Li arată că va prelua conducerea Congresului Naţional al Poporului, o adunare legislativă formală, la reuniunea acesteia din martie.

    În confruntarea crâncenă pentru posturile din Comitetul Permanent, unii pretendenţi legaţi de actualii lideri, Hu şi Wen, par să fi fost marginalizaţi de protejaţii fostului şef al Partidului Jiang Zemin. Jiang, 86 de ani, care s-a retras în 2002, rămâne o forţă politică majoră în China.

    Comitetul Permanent se va confrunta rapid cu o serie de probleme dificile, cea mai importantă fiind încetinirea economiei. Partidul este asaltat cu cereri tot mai susţinute, chiar din interior, pentru un nou val de reforme care să deschidă competiţiei sectoare monopol de stat sau dominate de birocraţia partidului.

    Chiar şi Hu a avertizat, în discursul de deschidere a Congresului al 18-lea al Partidului că nivelul corupţiei în rândul funcţionarilor şi liderilor politici a ajuns atât de ridicat, încât ar putea cauza “prăbuşirea Partidului şi a statului” dacă nu este combătută.

    Membrii Comitetului Permanent aliaţi ai fostului şef de partid Jiang sunt Wang Qishan, fost vicepremier responsabil cu finanţele, Zhang Dejiang, Yu Zhengsheng, fost şef al partidului în oraşul Shanghai, şi Zhang Gaoli, fost şef al partidului în oraşul Tianjin.

    Protejaţii lui Hu impuşi în Comitet sunt viitorul premier, Li Keqiang, şi Liu Yunshan, fostul şef al departamentului de propagandă al partidului. Hu a reuşit, însă, în negocierile din interiorul partidului să-şi impună mai mulţi oameni pentru a accede peste circa cinci ani în Comitetul Permanent, odată cu retragerea unora din noii membrii la limită de vârstă.

  • ThyssenKrupp lasă industria oţelului pentru înalta tehnologie

    HEINRICH HIESINGER, 52 ani, este director general al ThyssenKrupp de mai bine de un an. Ar fi de aşteptat ca, în această perioadă, ceilalţi membri ai conducerii să se fi familiarizat cu modul în care gândeşte acesta. Hiesinger reuşeşte, însă, să-i surprindă şi câteodată să-i şocheze chiar, scrie publicaţia germană Der Spiegel.

    Recent, 250 de directori ThyssenKrupp s-au întâlnit la sediul companiei, în oraşul german Essen. Board-ul voia să discute cu aceştia modul în care poate fi depăşită cel mai bine actuala criză şi în ce direcţie se află viitorul.

    În cadrul întâlnirii, Hiesinger a prezentat un grafic dominat de cuvintele “30 de procente”, viziunea sa despre partea din afacerile companiei care trebuie să rămână în zona producţiei de oţel. Directorul general vrea să transforme ThyssenKrupp într-un conglomerat tehnologic în care să domine activităţi din alte domenii decât oţelul, precum lifturi, rafinării, nave, utilaje şi componente auto.

    “În viitor, vom munci mai puţin şi vom gândi mai mult”, a declarat Hiesinger în faţa sutelor de directori ai companiei. Mulţi dintre directorii ThyssenKrupp înţeleg că schimbarea anunţată de Hiesinger este necesară pentru supravieţuirea companiei. Dar la nivel emoţional, este mai greu de acceptat, scrie Der Spiegel. ThyssenKrupp trebuie să renunţe la producţia de oţel, cel puţin parţial, şi trebuie să facă acest lucru repede. Anul trecut, afacerile cu oţel au generat pierderi de 1,8 miliarde de euro, reprezentând o parte importantă a datoriilor de circa 6 miliarde de euro acumulate de companie.

    Predecesorul lui Heisinger, Ekkehard Schulz, a construit două noi combinate de producţie a oţelului, unul în Brazilia şi un altul în SUA, în încercarea de a catapulta ThyssenKrupp la acelaşi nivel cu liderii industriei mondiale. Ulterior, aceasta s-a dovedit cea mai proastă investiţie din istoria recentă a companiei.

    Managementul defectuos la mai multe niveluri a triplat costul proiectului, estimat iniţial la 3 miliarde de euro. Hiesinger nu a rămas cu altă opţiune decât să vândă cele două combinate în pierdere.
    Ofertele iniţiale au variat între 3 miliarde de euro şi 5 miliarde de euro, însă vor trece mai multe luni înainte să fie definitivate tranzacţiile. O nouă complicaţie ar fi că fiecare dintre eventualii cumpărători vrea doar achiziţia unui singur combinat. Deoarece cele două facilităţi de producţie au fost proiectate să lucreze în tandem şi să se aprovizioneze reciproc, posibilii cumpărători va trebui să se înţeleagă întâi cum vor coopera în viitor.

    Vânzarea diviziei de oţel inoxidabil către rivalul finlandez Outokumpu s-a dovedit, de asemenea, mai complicată decât se anticipa. Cele două companii au încheiat o înţelegere în ianuarie, dar ThyssenKrupp nu a încasat, încă, suma de 2,7 miliarde de euro din cauza unei plângeri antitrust depusă la Comisia Europeană.

    ÎN NOU MOD DE A GÂNDI. Această situaţie îl lasă pe Hiesinger în faţa uneia dintre cele mai dificile misiuni din industria germană. Renunţarea la o mare parte din afacerile cu oţel nu este simplă. În acelaşi timp, ThyssenKrupp nu are suficiente resurse financiare pentru a cumpăra noi companii şi a se extinde în alte domenii.

    Există o cauză clară în spatele acestor probleme: o corporaţie de miliarde de euro a fost condusă ca o companie de familie. Deciziile importante erau luate, de obicei, de numai trei persoane care se consultau reciproc: Berthold Beitz, 99 ani, reprezentant al Fundaţiei Krupp, cu o participaţie de peste 25% la companie; Gerhard Cromme, 69 ani, şeful consiliului de supraveghere, şi fostul director general Ekkehard Schulz, 71 de ani.

  • America alege mai mult decât un preşedinte: mai mult sau mai puţin stat în economie?

    Locurile de muncă şi economia se află de departe în fruntea listei de intrese când vine vorba de votul americanilor. Chiar dacă economia îşi revine din criză, susţinută de măsurile agresive ale Rezervei Federale, recupererea este lentă, iar şomajul scade greu.

    Provocarea pentru actualul prşedinte, Barack Obama, în încercarea de a-i convinge pe americani că merită un nou mandat la Casa Albă este să arate că înregistrează progrese şi că propunerile contracandidatului său reprezintă o revenire la politicile care au creat problemele actuale ale SUA. Pentru a câştiga, candidatul republican, Mitt Romney, trebuie să le arate americanilor că Obama a eşuat în funcţia de preşedinte, în timp ce el dispune de experienţa şi ideile necesare să facă ceea ce actualul preşedinte nu a reuşit.

    Obama şi Romney nu se pot pune de acord în multe privinţe, de la drepturile homosexualilor la strategia privind viitorul forţelor armate, însă diferenţele de opinii se manifestă cel mai puternic în privinţa economiei. Romney consideră că statul este o piedică în calea creşterii economice şi ar trebui să se dea la o parte, în timp ce preşedintele în exerciţiu afirmă că statul are un rol important în crearea bazei pentru o economie puternică.

    REALIZARILE” CELOR DOI POLITICIENI – OBAMA. Obama a preluat postul de la Casa Albă de la George W. Bush în timpul celei mai mari crize financiare de după Marea Depresiune. Prima decizie importantă în postul de preşedinte a fost votarea unui pachet de măsuri pentru a opri declinul economiei. Planul de 831 miliarde de dolari a inclus reduceri de taxe şi fonduri pentru proiecte de infrastructură şi energie regenerabilă. Programul a salvat, afirmă economiştii, până la câteva milioane de locuri de muncă pe o perioadă de mai mulţi ani.

    Rata şomajului a coborât de la 10% sub 8%, iar numărul de persoane angajate în SUA este cu circa 1 milion mai mare decât în prima lună a mandatului lui Obama. Marii producători auto americani General Motors şi Chrysler se aflau în pragul falimentului în urmă cu patru ani. Obama a investit zeci de miliarde de dolari şi a susţinut restructurarea şi stabilizarea companiilor, care în prezent au o situaţie bună.

    În mare parte din cauza recesiunii, Obama nu a reuşit să-şi respecte promisiunea de a reduce la jumătate deficitul bugetar, aflat în prezent la peste 1.000 de miliarde de dolari. Obama este primul preşedinte al SUA în mandatul căruia ţara şi-a pierdut ratingul maxim “AAA” din partea agenţiei Standard & Poor’s. Preşedintele nu a reuşit să ajungă la o înţelegere cu Partidul Republican în Congres pentru reducerea datoriei federale, după ce părţile nu s-au putut pune de acord în privinţa necesităţii creşterii veniturilor din taxe.

  • Lehman Brothers, la patru ani după faliment, încă departe de ziua judecăţii

    Însă singurul scop al existenţei Lehman Brothers este să lichideze tot ceea ce deţine la preţuri cât mai bune pentru a-şi despăgubi creditorii, apoi să dispară de pe faţa pământului. La momentul falimentului, 15 septembrie 2008, Lehman avea un portofoliu uriaş de active, evaluat la 600 miliarde de dolari, a cărui complexitate face lichidarea un proces minuţios, îndelungat, o provocare pentru orice administrator, desemnat de tribunal sau nu. Banca estimează că va finaliza lichidarea undeva în jurul anului 2017.

    Asemenea tuturor băncilor mari, Lehman Brothers era un conglomerat de companii răspândite în întreaga lume, legate mai mult prin nume. Falimentul holdingului a provocat un lanţ de cereri de insolvenţă în 80 de jurisdicţii, provocând numeroase litigii. Spre exemplu, divizia din Elveţia şi cea din New York, separate după dizolvarea holdingului şi aflate în administrare specială, încă nu s-au înţeles câţi bani îşi datorează reciproc. În timpul procedurilor de faliment, Lehman Brothers a funcţionat cu câteva sute de angajaţi, faţă de peste 25.000 înaintea insolvenţei.

    Firma din Manhattan se ocupă de aproximativ o treime din activele băncii defuncte şi trebuie să restituie 360 miliarde de dolari către peste 60.000 de reclamanţi. Compania a distribuit deja aproximativ 22 miliarde de dolari prin lichidări şi estimează că va reuşi să recupereze şi să plătească alte 40 miliarde de dolari înainte de a-şi închide porţile. Investitorii vor primi astfel în medie 18% din creanţa la care sunt îndreptăţiţi, însă procentul variază semnificativ în funcţie de tipul de creanţă şi de divizia Lehman de la care trebuie să o recupereze. Lista cu obligaţiile financiare neonorate ale firmei are aproape 800 de pagini, iar procentul recuperat de creditori variază. Fiecare creditor poate acţiona banca în justiţie pentru a obţine o rată de recuperare mai bună.

    După intrarea în faliment au urmat câteva zile agitate, timp în care operaţiunile performante, profitabile ale băncii au fost preluate rapid de rivali la preţuri extrem de reduse, acceptate de instanţa de judecată şi de creditorii băncii doar de nevoie. Barclays a preluat, la o săptămână după intrarea Lehman Brothers în faliment, cu 1,4 miliarde de dolari, operaţiunile de bază ale băncii de investiţii, inclusiv sediul din Manhattan, care a reprezentat 960 milioane dolari din preţ. Proprietăţile imobiliare au reprezentat aproximativ 1,3 miliarde de dolari din preţ, iar Barclays a mai dobândit prin tranzacţie active de 47,4 miliarde de dolari şi obligaţiuni financiare de 45,5 miliarde de dolari în contul tranzacţiilor aflate în derulare de banca defunctă la momentul insolvenţei. Grupul britanic a obţinut totodată numeroase operaţiuni internaţionale ale Lehman, majoritatea performante şi profitabile. În aceeaşi zi banca japoneză Nomura Holdings a preluat operaţiunile din regiunea Asia Pacific, inclusiv cele din Japonia, Hong Kong şi Australia. O lună mai târziu grupul nipon a anunţat şi înglobarea operaţiunilor de investment banking şi brokeraj din Europa şi Orientul Mijlociu, de asemenea generatoare de venituri şi profitabile.

    Criza declanşată de Lehman în toamna lui 2008 încă nu s-a încheiat. În pofida măsurilor ample luate de guverne şi bănci centrale din întreaga lume, investitorii nu şi-au recăpătat încă încrederea în sistemul financiar, iar creditarea se mişcă greoi – nimeni nu vrea să împrumute bani ştiind că riscă să mai primească înapoi numai 20% din sumă. Reputatul economist Kenneth Rogoff, profesor la Universitatea Harvard, a explicat pentru New York Times că nicio criză nu se sfârşeşte datorită reformelor implementate de guverne sau datorită încrederii în politicieni.

  • Tinerii care încep cu stângul – semnele unei noi generaţii de şomeri în zona euro

    Mulţi tineri au renunţat la orice speranţă de a mai găsi un loc de muncă, situaţie care are potenţialul de a conduce la tensiuni sociale şi probleme economice, avertizează raportul. Organizaţia cere guvernelor să acţioneze pentru a asigura locuri de muncă şi pregătire. “Asigurarea de locuri de muncă garantate sau programe de pregătire destinate tinerilor, precum cele existente în mai multe ţări, i-ar lua pe tinerii care caută un loc de muncă de pe stradă şi i-ar implica în activităţi utile, acţionând ca un sistem de protecţie împotriva unor noi tensiuni economice şi sociale. Estimările arată că astfel de programe pot avea costuri foarte limitate, mai puţin de jumătate de procent de PIB în ţările europene”, afirmă coordonatorul raportului OIM, Ekkehard Ernst.

    Ţările unde şomajul în rândul tinerilor este scăzut – Austria, Danemarca şi Suedia – au implementat cu succes astfel de programe. Locurile de muncă garantate permit tinerilor să obţină o slujbă plătită prin programe de lucrări publice sau angajări subvenţionate în sectorul privat.

    În Suedia, un program de locuri de muncă garantate, iniţiat în anii ’80 şi reformat în 2007, combină politici precum intensificarea eforturilor de plasare pe piaţa muncii şi calificare cu reduceri de taxe pentru angajatorii tinerilor. Costul programului a fost estimat la mai puţin de 0,1% din PIB în 2008.

    Dacă economiile avansate, în rândul cărora sunt incluse şi statele Uniunii Europene, vor înregistra un declin uşor, de la 17,5% în acest an la 15,6% în 2017, regiuni precum Europa Centrală şi de Sud-Est, Africa, America Latină, Asia şi Orientul Mijlociu vor stagna sau chiar vor avea creşteri. Totuşi, în timp ce în Asia rata şomajului tinerilor, deşi în urcare, va fi mai redusă decât la nivel mondial, în Orientul Mijlociu sau Nordul Africii va atinge 27-28%, estimează organizaţia.

    Economiile avansate sunt considerate responsabile de criza globală, criza creditelor declanşată în Statele Unite fiind urmată de criza datoriilor suverane din zona euro. “În mod ironic, doar în economiile avansate ratele şomajului în rândul tinerilor ar urma să scadă în anii următori, însă această evoluţie urmează celei mai mari creşteri a şomajului tinerilor dintre toate regiunile în timpul crizei”, afirmă Ernst.

  • Sicilia se sufocă în pragul falimentului, sugrumată de politicieni-căpuşă şi corupţie

    Călită în războaie, cu o identitate culturală inconfundabilă, Sicilia este în faţa unei noi încercări a istoriei. În lipsa unui conflict militar major, criza financiară şi economică va defini fără doar şi poate acest început de secol. După ani de risipă, nepotism, clientelism şi corupţie, Sicilia este în pragul falimentului. Un articol recent al Der Spiegel vorbeşte extrem de dur despre Sicilia, extrapolând fără prea multe argumente clientelismul şi corupţia în caracteristici ale Italiei în ansamblu şi chiar ale statelor-problemă, din sudul zonei euro, în general. Există însă cifre, personaje şi situaţii care justifică anumite semne de întrebare şi care ar putea suna familiar şi în alte părţi.

    UN ŞEF LA OPT PERSOANE
    Regiunea semiautonomă Sicilia, cu aproximativ cinci milioane de locuitori, generează 5,5% din Produsul Intern Brut al Italiei şi este condusă de un guvernator, preşedinte al guvernului regional, care răspunde în faţa unui parlament cu 90 de membri.

    Dincolo de salariile umflate pentru care nu fac mai nimic şi de faptul că aproape o treime dintre parlamentarii locali au dosare penale şi sunt ţinta a diverse acţiuni în justiţie sau sunt anchetaţi, Der Spiegel observă că principalele probleme ale Siciliei sunt nepotismul şi clientelismul. 144.000 de sicilieni – asistenţi medicali, consultanţi, salariaţi temporar – sunt plătiţi din bani publici, unul din opt fiind “şef”.

    Politicienii de pe insulă au dat dovadă de creativitate când vine vorba de servirea de locuri de muncă: Sicilia are aproape 27.000 de pădurari – mult mai mulţi decât plăteşte provincia canadiană British Columbia pentru a avea grijă de nesfârşitele-i păduri. Potrivit The Guardian, fiecare 239 de locuitori sunt deserviţi de câte un funcţionar public, faţă de unul la 2.500 în regiunea Lombardia, din nordul Italiei. Guvernanţii au creat locuri de muncă şi prin formarea unei armate de instructori: Sicilia are 7.000 de “traineri”, dar numai 4% dintre cei instruiţi ajung să lucreze. Pe lângă veniturile generoase din timpul activităţii, cei mai descurcăreţi funcţionari publici reuşesc să se retragă cu pensii de invidiat. Spre exemplu, Felice Crosta, fost şef peste colectarea deşeurilor în regiune, primeşte de la stat o pensie de 500.000 de euro pe an.

    PODURI FĂRĂ DRUM
    Administraţia regională are la dispoziţie fonduri UE de 20 miliarde euro pentru proiecte de infrastructură şi dezvoltare. Sicilia a atras însă foarte puţini bani europeni, proiectele eligibile lipsind cu desăvârşire. Fondurile totuşi accesate au fost risipite. “Poduri de autostradă fără drumuri de acces şi baraje fără apă” sunt martorii tăcuţi ai nepăsării politicienilor, în timp ce mafia s-a îmbogăţit, notează revista germană.
    Comisia Europeană cere Siciliei returnarea unor fonduri de 600 milioane euro cheltuite pe proiecte dubioase, precum campionate de golf sau renovarea unui bar. UE a deblocat, din 2007, fonduri nerambursabile de 7 miliarde euro destinare regiunii, însă autorităţile nu au reuşit să respecte condiţiile stricte în care trebuie cheltuiţi banii europeni şi au pierdut oportunitatea.

    Mafia este acceptată, de facto, în Italia, acuză Der Spiegel, citând rapoartele cunoscutului ONG SOS Impresa. Cosa Nostra în Sicilia, Camorra în Napoli şi ëNdrangheta în Calabria generează o cifră de afaceri anuală de peste 100 miliarde euro, iar mafia italiană a realizat în 2011 un profit de 70 miliarde euro, estimează SOS Impresa, cifre de invidiat pentru orice companie italiană.

    Mafia controlează porţiuni mari din sectorul colectării deşeurilor şi din industria transporturilor, din comerţul cu lapte şi brânzeturi, şi construieşte drumuri pe bani publici. Sistemul de licitaţii publice este părtaş la tot felul de fraude. Dar nimic nu se schimbă. Cei care câştigă un contract pentru construcţia unei secţiuni de autostradă pentru 100 milioane euro îl vând mai departe pentru 90 de milioane de euro, şi tot aşa. În final, se ajunge la realizarea lucrărilor pentru care statul a plătit 100 milioane euro cu investiţii de numai 10 milioane euro, iar calitatea rezultatului este proporţională. Este cazul autostrăzii A3 Salerno – Reggio Calabria, a cărei construcţie a început în 1962 şi a fost finalizată în 1974, “aproape fiecare kilometru fiind realizat de câte o altă firmă”. La predarea lucrărilor, autorităţile au constatat că nu există bandă de urgenţă. 20 de ani mai târziu, în 1997, au început lucrările de renovare a drumului, cu termen de finalizare 2017 şi costuri de construcţie de 10 ori peste bugetul iniţial. Şi nimeni nu se revoltă şi nu există nici o urmă de consecinţe politice, observă Der Spiegel. Enrico Del Mercato, autorul volumului “La Zavorra” (Povara), care a tras semnalul de alarmă privind situaţia administraţiei din Sicilia, a remarcat impactul uriaş al clientelismului asupra tendinţelor de vot de pe insulă, mult mai puternic decât al Mafiei.

    “Aproximativ 70% dintre voturile din Sicilia se reduc la clientelism. Doar 5% sunt influenţate de Mafie. Mafia nu este implicată în distribuţia locurilor de muncă în schimbul voturilor, dar este răspunzătoare pentru mentalitatea din spatele acestui obicei. Ideea că «acum depinzi de mine, continuă să mă votezi» este foarte mafiotă”, comentează autorul, pentru The Guardian. Până acum, politicienii din Sicilia au fost lăsaţi în pace de Roma pentru că au garantat întotdeauna voturi la alegeri pentru partidele “de la centru”, spune Maurizio Bernava, un lider sindical local.

  • Cu ce contribuie Europa la „furtuna perfectă” a lui Dr. Doom: criză financiară, recesiune şi şomaj record

    El anticipează un dezastru economic mondial în 2013, cu criză financiară şi recesiune în Europa, stagnare în Statele Unite şi aterizare dură în China şi celelalte state emergente, toate acestea însoţite de un nou război în Orientul Mijlociu, de această dată cu epicentrul în Iran. “În zona euro, catastrofa care se mişcă acum cu încetinitorul va accelera, Statele Unite par aproape de stagnare şi chiar de o nouă rundă de recesiune, având în vedere ultimele date economice, aterizarea Chinei devine mai dură (…) Creşterea economică a celorlalte pieţe emergente încetineşte de asemenea rapid – toate statele BRIC: China, Rusia, India, Brazilia, dar şi Mexicul, Turcia şi multe ale pieţe emergente – parţial pentru că este recesiune în zona euro şi în Marea Britanie şi stagnare în SUA, parţial pentru că nu adoptă reformele necesare pentru a îmbunătăţi productivitatea şi potenţialul de creştere economică. În final, există bomba cu ceas a potenţialului război între Israel, SUA şi Iran: negocierile au eşuat, sancţiunile nu îşi vor atinge scopul. Obama nu vrea război înainte de alegeri, dar după alegeri, fie că va câştiga Obama, fie Romney, cel mai probabil SUA vor decide să atace Iranul, şi atunci vom asista la dublarea preţurilor petrolului peste noapte. Aşa că este o furtună perfectă: am putea avea prăbuşirea zonei euro, recesiune dublă în SUA, aterizarea dură a Chinei şi a pieţelor emergente şi război în Orientul Mijlociu. Anul viitor ar putea fi o furtună perfectă la nivel global”, explică Roubini.

    Mai mult, economistul subliniază că, spre deosebire de criza din 2008-2009, guvernele şi băncile centrale nu mai au la dispoziţie arme anticriză, consumate aproape în totalitate în ultimii patru ani. “Este mult mai rău pentru că, la fel ca în 2008, vom avea o criză economică şi financiară, dar, spre deosebire de 2008, am rămas fără arme de politică economică şi monetară. În 2008 puteai reduce dobânzile de politică monetară de la 5-6% la zero, puteai derula relaxare cantitativă în mai multe runde, puteai introduce măsuri fiscale de stimulare economică de până la 10% din PIB, puteai acorda bailout-uri băncilor şi celorlalţi care aveau nevoie. Astăzi noi runde de relaxare cantitativă devin tot mai puţin eficace, deoarece problemele sunt de solvabilitate, nu de lichiditate. Datoriile publice sunt atât de mari încât toată lumea trebuie să le reducă, nu le pot creşte, iar băncile nu mai pot fi salvate pentru că, în primul rând, există opoziţie politică faţă de această variantă şi, în al doilea rând, guvernele sunt aproape insolvente. (…) Deci, dacă pieţele şi economia vor intra în cădere liberă, nu mai există plasa de siguranţă a măsurilor de politică economică şi monetară prin care să fie absorbit şocul”, avertizează economistul. Mai aproape de România, Europa pare împotmolită fără prea mari speranţe în criza datoriilor de stat, iar anul 2012 a adus o nouă rundă de recesiune, însoţită de şomaj record atât la nivelul zonei euro, cât şi în UE în ansamblu.

    Numărul şomerilor din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene a crescut cu aproape două milioane în ultimele 12 luni, la aproape 25 de milioane de persoane. La finalul anului 2008, în UE se înregistrau sub 18 milioane de şomeri, potrivit datelor Eurostat. La acea dată, rata şomajului avansase oricum cu aproximativ un punct procentual faţă de 2007, la 8%, pe fondul valului de incertitudine propagat de declanşarea crizei financiare mondiale după falimentul băncii Lehman Brothers.

    În fapt, şomajul din UE şi din zona euro nu a mai revenit la cote normale în ultimii patru ani. În prezent rata şomajului este de peste 11% în zona euro, respectiv 10,3% în UE, cu cote alarmante în statele de la periferia zonei euro – 24,6% în Spania, 21,9% în Grecia.

    Creşterea numărului şomerilor reduce consumul şi scade veniturile colectate de guverne, inflamând totodată creditele neperformante din portofoliile băncilor. Între timp, criza datoriilor de stat frânează creditarea şi împiedică guvernele să intervină fiscal pentru stimularea economiei.

  • Ultimul supravieţuitor din buncărul lui Hitler (VIDEO)

    Misch a lucrat drept curier, gardă de corp şi operator telefonic pentru Fuhrer. El rememorează atmosfera din buncăr – inclusiv scena în care a văzut trupul neînsufleţit al liderului nazist după ce s-a sinucis.

    “Prima mea întâlnire cu Hitler a fost mai degrabă ciudată. Am lucrat mai întâi 12 zile, apoi aghiotantul-şef al lui Hitler, un individ numit Bruckner, a început să-mi pună întrebări. Am avut o discuţie relaxată, după care s-a ridicat şi s-a îndreptat către uşă. Fiind un soldat obedient, m-am apropiat să o deschid. În spatele uşii stătea chiar Hitler.

    Nu o să uit asta niciodată. Am simţit că mi-e frig, apoi cald. Hitler a spus: “Tânărul ăsta poate să facă ceva pentru mine chiar acum”. Avea o scrisoare în mână şi mi-a cerut să i-o livrez surorii lui din Viena. S-a întors şi a plecat”, îşi aminteşte Misch.

    Amănunte despre episodul sinuciderii în materialul video.

  • Etică, responsabilitate şi presiuni politice: manipularea dobânzilor la nivel global

    Investigaţia globală din ultimii doi ani privind manipularea indicilor de dobândă pentru dolar, euro şi yenul japonez a afectat 18 instituţii financiare, printre care şi bănci de renume precum Citigroup, UBS, HSBC, Barclays, JPMorgan Chase sau Deutsche Bank.

    Autorităţile din SUA, Marea Britanie, Japonia, Canada, Elveţia sau Singapore caută dovezi care să susţină acuzaţiile că băncile au manipulat, pe cont propriu sau în colaborare, indicii de dobândă prin raportarea de dobânzi false, fie în încercarea de a-şi salva imaginea prin obturarea costului real la care se împrumută din timpul crizei financiare din 2008, fie pentru a obţine profituri necuvenite.

    Ancheta a intrat în atenţia publicului larg la jumătatea anului trecut, când UBS, cea mai mare bancă elveţiană, a anunţat că a dobândit imunitate condiţionată în schimbul cooperării cu Departamentul pentru Justiţie din SUA într-o anchetă antitrust.

    În februarie anul acesta, banca a dezvăluit că a intrat într-o relaţie similară cu Comisia pentru Concurenţă din Elveţia, iar informaţiile apărute pe surse în presa internaţională indicau că ar fi încercat, anterior, să obţină protecţie în schimbul cooperării şi de la autorităţile canadiene. Pe baza informaţiilor obţinute de la UBS, autorităţile din Canada au ajuns la concluzia că mai multe bănci de anvergură globală au colaborat atât direct, cât şi prin intermediul caselor de brokeraj, pentru a manipula rata Libor pentru yenul japonez.

    Pe lista autorităţilor canadiene au apărut, pe lângă UBS, băncile HSBC Holdings, Royal Bank of Scotland, Deutsche Bank, JPMorgan Chase şi Citigroup, dar şi casele de brokeraj ICAP şi RP Martin Holdings.
    Comisia Europeană a efectuat în octombrie o razie la birourile UBS în cadrul propriei investigaţii privind manipularea Libor, dar nu a anunţat încă dacă banca va obţine imunitate în schimbul cooperării. Agenţia pentru Servicii Financiare din Japonia a suspendat activitatea UBS Securities Japan în domeniul derivatelor financiare pe indicii Libor pentru yen şi Euroyen Tibor, un alt indice de dobândă, în perioada 10-16 ianuarie. Autorităţile japoneze au constatat că divizia UBS are probleme serioase cu controalele interne şi i-a cerut să dezvolte un nou mecanism de verificare.

    Tot în ianuarie, divizia de brokeraj a Citigroup din Tokyo a primit interdicţie de a tranzacţiona pe Libor şi Tibor timp de două săptămâni, după ce autorităţile japoneze au concluzionat că angajaţii băncii americane şi cei ai UBS au încercat să influenţeze indicele Tibor în favoarea celor două bănci.

    Credit Suisse, a doua mare bancă elveţiană, a anunţat de asemenea că va coopera în totalitate cu autorităţile în cadrul anchetelor privind manipularea dobânzilor. Comisia pentru Concurenţă din Elveţia încearcă să determine dacă traderii şi angajaţii responsabili de calcularea dobânzilor de la 12 bănci şi case de brokeraj au colaborat pentru a manipula piaţa derivatelor financiare pe Libor şi Tibor. Credit Suisse a precizat că nu este o bancă de referinţă pentru Libor şi ceilalţi indici de dobândă implicaţi în anchete.

    Mai multe bănci au sancţionat traderii implicaţi în astfel de activităţi. RBS a concediat sau suspendat cel puţin patru angajaţi în urma anchetei. Unul dintre aceştia a acuzat instituţia de credit că l-a folosit drept ţap ispăşitor după ce conducerea ar fi încurajat manipulările. Doi traderi ai Lloyds Banking Group care au fost suspendaţi în acest an în urma investigaţiei au revenit recent la lucru, potrivit unor surse apropiate situaţiei, citate de Bloomberg.

    Pe lângă atenţia sporită din partea autorităţilor, multe dintre bănci au de-a face cu acţiuni în justiţie intentate de entităţi private păgubite de nereguli. Într-un proces aflat în derulare la New York se cer despăgubiri de la mai multe instituţii financiare, printre care Bank of America, Barclays, Citibank, Credit Suisse, Deutsche Bank, HSBC, JPMorgan, Lloyds, RBS, UBS, Bank of Tokyo-Mitsubishi UFJ, Royal Bank of Canada şi Société Générale.

  • Primii paşi spre Statele Unite ale Europei

    Încă dinainte de începerea reuniunii de la Bruxelles a devenit clar că rezistenţa Germaniei va face ca orice proiect de mutualizare a datoriilor, sub forma euroobligaţiunilor comune ale zonei euro sau a garantării în comun a depozitelor bancare, să fie amânat: nu sine die, ci pentru perioada când deja se vor fi pus la punct mecanisme de supraveghere fiscală şi bancară la nivel european. Adică, în orizontul optimist, deşi cam vag schiţat de preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, ar fi vorba de circa zece ani. Totuşi măsuri pe termen scurt şi foarte scurt era necesar să fie luate, din cauza stării jalnice în care austeritatea a adus ţările de la periferia zonei euro, ce s-au trezit şi cu cheltuielile tăiate, şi cu economia în scădere, dar şi cu dobânzile crescute pe piaţă, exact pe motiv că economia lor nu mai creşte şi că riscă deci să nu-şi mai poată achita datoriile existente. Or, atâta vreme cât costurile de îndatorare cresc în loc să scadă, visul de a scădea povara datoriilor ajunge curată utopie, iar toate eforturile de a întări austeritatea pe spinarea cetăţenilor sunt în van.

    Costurile de îndatorare în plin avânt spre 7% pentru Italia şi Spania, Grecia care încerca să obţină amânarea cu doi ani a ţintelor de deficit bugetar din acordul de finanţare externă şi Ciprul care aştepta un pachet de salvare de 10 miliarde de euro – acestea au fost, deci, auspiciile sub care a început tensionatul summit de la Bruxelles. În plus, ceea ce a contat în negocieri au fost presiunile politice foarte puternice de acasă asupra unor lideri ca François Hollande din Franţa, Mario Monti din Italia şi Mariano Rajoy din Spania, de a nu se întoarce de la Bruxelles cu mâna goală, adică fără măsuri concrete de creştere economică şi de reducere a costurilor de îndatorare. Aşa se explică succesul probabil neaşteptat pe care l-au avut aceste ţări în faţa Germaniei, dar şi faptul că de data aceasta, stindardul negocierilor cu Germania, Olanda şi Finlanda – statele creditoare ale zonei euro şi singurele ţări rămase cu rating autentic AAA – l-a preluat Italia, care trece prin cea de-a patra rundă de recesiune din ultimii 11 ani şi a cărei datorie raportată la PIB este cea mai mare din Europa, după cea a Greciei. Cât despre preşedintele francez François Hollande, acesta şi-a asumat rolul de arbitru, încercând să împace nevoia de prudenţă şi disciplină – pe care ţara lui o împărtăşeşte cu Germania – şi nevoia disperată de ajutor a statelor din Sud. El le-a luat apărarea Spaniei şi Italiei, arătând că acestea au făcut deja “eforturi considerabile pentru a rezolva problema finanţelor publice” – în cazul Spaniei, inclusiv efortul de a astupa deficitele autorităţilor regionale.

    Aşa se face că, la primul summit de la care lipseşte Nicolas Sarkozy, Angela Merkel a fost nevoită să cedeze teren, în faţa asaltului Hollande-Monti-Rajoy. Liderul de la Paris a indicat că Franţa şi-ar putea retrage susţinerea pentru pactul de disciplină fiscală convenit la începutul anului la insistenţele cuplului Merkel-Sarkozy, iar premierii de la Roma şi Madrid s-au arătat gata să nu voteze pachetul de stimulare a economiei convenit anterior la Roma, în valoare de 120 de miliarde de euro, dacă Germania nu avizează măsuri de calmare a dobânzilor. După o nouă noapte albă, liderii reuniţi la Bruxelles au convenit un set de măsuri pentru reducerea costurilor de finanţare a Spaniei şi Italiei. S-a renunţat la pretenţia ca Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF) şi succesorul său, Mecanismul European de Stabilitate (MES), să aibă prioritate la rambursare pentru finanţarea de până la 100 de miliarde de euro care va fi acordată Spaniei pentru recapitalizarea băncilor. Tratarea liniei de credit către Madrid cu prioritate faţă de datoriile către creditorii privaţi ar fi încurajat creşterea în continuare a dobânzilor la care investitorii privaţi sunt dispuşi să împrumute ţara, lovind evident în obiectivul de a scădea costurile de finanţare a statelor din sudul zonei euro.