Pe Facebook, Cristi F. Ştefan din Bucureşti a scris: „Lidl Romania a devenit de astăzi magazinul meu preferat, iată de ce.
Toţi cei care parchează pe locurile destinate persoanelor cu handicap (deşi nu sunt), ori pe lângă locurile de parcare, primesc bonus pentru şmecherie o roată blocată.
Treaba asta mi-a plăcut foarte mult şi cred că e singura soluţie pentru România.
Taxa pe şmecherie.
Dacă eşti şmecher, plăteşti. Simplu.
Bravo!
PS: Nu am fost plătit de LIDL să zic asta”.
Pe Facebook, Cristi F. Ştefan din Bucureşti a scris: „Lidl Romania a devenit de astăzi magazinul meu preferat, iată de ce.
Toţi cei care parchează pe locurile destinate persoanelor cu handicap (deşi nu sunt), ori pe lângă locurile de parcare, primesc bonus pentru şmecherie o roată blocată.
Treaba asta mi-a plăcut foarte mult şi cred că e singura soluţie pentru România.
Taxa pe şmecherie.
Dacă eşti şmecher, plăteşti. Simplu.
Bravo!
PS: Nu am fost plătit de LIDL să zic asta”.
Satul Alun este unul dintre cele mai ciudate locuri din judeţul Hunedoara. Mai are un locuitor, în acte, o mănăstire din marmură, dar şi un drum din marmură de circa zece kilometri, unic în România.
În satul Alun, din Ţinutul Pădurenilor, locuiau în urmă cu aproape jumătate de secol peste 100 de familii. Ultima casă, cu numărul 104, a fost construită în anii ’60, în apropierea carierei de marmură de la marginea Alunului.
De atunci, din „satul înmărmurit“, cum îi spun localnicii din aşezările învecinate, au început oamenii să migreze, iar în prezent, singurul care a rămas nedezlipit de Alun este Gheorghe Gheorghesc.
„Satul are o vechime de aproape 300 de ani, poate şi mai mult, iar în vremea tinereţii mele, era unul dintre cele mai mari din zonă. Avea o şcoală cu internat, în care învăţau copiii din tot Ţinutul Pădurenilor, dar şi din Hunedoara.
Iar localnicii munceau în cariera de marmură de la marginea satului şi în minele din Ghelari. Colectivizarea făcută de comunişti i-a alungat pe oameni, la fel cum combinatul siderurgic din Hunedoara i-a atras la oraş. Aşa, treptat, au rămas în sat doar bătrânii“, povesteşte Gheorghe Gheorghesc.
Erau hore în sat, nedei”
Drumul de marmură se opreşte însă în pădure, unde este continuat de unul forestier, aproape impracticabil cu maşina în ultimii ani.
I se spune cel mai bogat sat românesc. În realitate, este o comună, în care oamenii au apă curentă, canalizare şi gaze în fiecare gospodărie.
Potrivit one.ro, internetul aici este gratuit. Comuna are piste pentru biciclisti. Curentul electric pentru iluminatul stradal este asigurat de microcentrala ecologica amplasata pe un deal.
”Ciugud îmbină foarte bine viaţa liniştită de la ţară cu facilităţile pe care ţi le oferă un oraş. Dacă vă uitaţi în jur, drumurile sunt bune, avem apă curentă, electricitate, gaz metan, internet pentru fiecare gospodărie”, povestea anul trecut profesoara de franceză de la şcoala comunei din Ciugud.
Banii europeni au ajuns la Ciugud în infrastructură, extinderea reţelelor de apă şi canalizare, dar şi în proiecte inedite precum construcţia de piste de biciclete sau asfaltarea drumurilor de câmp dintre terenurile agricole. Astfel, în zonă s-a realizat cel mai mare proiect de infrastructură din judeţul Alba, în valoare de 7,5 milioane de euro, prin care s-au făcut 47 de kilometri de reţea de canal, 47 de kilometri de reţea de apă, două staţii de epurare şi au fost asfaltate toate străzile.
În satul Alun, din Ţinutul Pădurenilor, locuiau în urmă cu aproape jumătate de secol peste 100 de familii. Ultima casă, cu numărul 104, a fost construită în anii ’60, în apropierea carierei de marmură de la marginea Alunului.
De atunci, din „satul înmărmurit“, cum îi spun localnicii din aşezările învecinate, au început oamenii să migreze, iar în prezent, singurul care a rămas nedezlipit de Alun este Gheorghe Gheorghesc.
„Satul are o vechime de aproape 300 de ani, poate şi mai mult, iar în vremea tinereţii mele, era unul dintre cele mai mari din zonă. Avea o şcoală cu internat, în care învăţau copiii din tot Ţinutul Pădurenilor, dar şi din Hunedoara.
Iar localnicii munceau în cariera de marmură de la marginea satului şi în minele din Ghelari. Colectivizarea făcută de comunişti i-a alungat pe oameni, la fel cum combinatul siderurgic din Hunedoara i-a atras la oraş. Aşa, treptat, au rămas în sat doar bătrânii“, povesteşte Gheorghe Gheorghesc.
Erau hore în sat, nedei”
Drumul de marmură se opreşte însă în pădure, unde este continuat de unul forestier, aproape impracticabil cu maşina în ultimii ani.
În satul Alun, din Ţinutul Pădurenilor, locuiau în urmă cu aproape jumătate de secol peste 100 de familii. Ultima casă, cu numărul 104, a fost construită în anii ’60, în apropierea carierei de marmură de la marginea Alunului.
De atunci, din „satul înmărmurit“, cum îi spun localnicii din aşezările învecinate, au început oamenii să migreze, iar în prezent, singurul care a rămas nedezlipit de Alun este Gheorghe Gheorghesc.
„Satul are o vechime de aproape 300 de ani, poate şi mai mult, iar în vremea tinereţii mele, era unul dintre cele mai mari din zonă. Avea o şcoală cu internat, în care învăţau copiii din tot Ţinutul Pădurenilor, dar şi din Hunedoara.
Iar localnicii munceau în cariera de marmură de la marginea satului şi în minele din Ghelari. Colectivizarea făcută de comunişti i-a alungat pe oameni, la fel cum combinatul siderurgic din Hunedoara i-a atras la oraş. Aşa, treptat, au rămas în sat doar bătrânii“, povesteşte Gheorghe Gheorghesc.
Erau hore în sat, nedei”
Drumul de marmură se opreşte însă în pădure, unde este continuat de unul forestier, aproape impracticabil cu maşina în ultimii ani.
În anunţul public Compania spaniolă de transport a subliniat că această idee a venit după o propunere a grupului femeilor şi mamelor din Madrid, numite Mujeres en Lucha y Madres Estresadas, scrie gandul.info
Astfel, un semn îi va înştiinţa pe pasageri că fie respectuoşi cu spaţiul celorlalţi şi va fi postat la vedere, alături de celelalte reguli ilustrate precum cele referitoare la folosirea căştilor sau la interzicerea fumatului.
Mai ştiţi povestea cu „Munţii noştri aur poartă”?! Se pare că, mai nou, munţii noştri au şi… plaje. Mare şi munte în acelaşi loc, varianta ideală pentru o destinaţie de vacanţă pe care turiştii o aleg în număr tot mai mare.
Un astfel de loc există în judeţul Bistriţa-Năsăud, situat la 900 de metri altitudine, unde turiştii pot sta la plajă pe şezlong, sau fac o baie în apă răcoroasă, în timp ce admiră crestele munţilor.
“Îţi găseşti liniştea”, a declarat un turist pentru stirileprotv.ro. “Mie îmi place mai mult aici decât la mare. După două săptămâni vii încărcat negativ de la mare. Vin aici 2 zile şi îmi încarc bateriile”.
Este vorba despre staţiunea Colibiţa, o destinaţie vizitată tot mai des chiar şi românii stabiliţi în străinătate.
„Din Germania venim. Şi tot venim o dată pe an în perioada concediului la munte pentru că-i mai plăcut ca-n Austria sau în alte părţi”, a povestit un alt turist pentru stirileprotv.ro.
Proprietarii pensiunilor din Colibiţa au amenajat chiar şi plaje artificiale la marginea lacului. Astfel, turiştii pot sta sub umbrele, pe nisip şi pot admira munţi în linişte. O noapte de cazare costa între 70 de lei într-o cameră obişnuită, şi 100 de euro într-un bungalow de lux, iar şezlongul este gratuit.
Intră în galeria foto şi vezi mai multe poze din staţiunea Colibiţa!
I se spune cel mai bogat sat românesc. În realitate, este o comună, în care oamenii au apă curentă, canalizare şi gaze în fiecare gospodărie.
Potrivit one.ro, internetul aici este gratuit. Comuna are piste pentru biciclisti. Curentul electric pentru iluminatul stradal este asigurat de microcentrala ecologica amplasata pe un deal.
”Ciugud îmbină foarte bine viaţa liniştită de la ţară cu facilităţile pe care ţi le oferă un oraş. Dacă vă uitaţi în jur, drumurile sunt bune, avem apă curentă, electricitate, gaz metan, internet pentru fiecare gospodărie”, povestea anul trecut profesoara de franceză de la şcoala comunei din Ciugud.
Banii europeni au ajuns la Ciugud în infrastructură, extinderea reţelelor de apă şi canalizare, dar şi în proiecte inedite precum construcţia de piste de biciclete sau asfaltarea drumurilor de câmp dintre terenurile agricole. Astfel, în zonă s-a realizat cel mai mare proiect de infrastructură din judeţul Alba, în valoare de 7,5 milioane de euro, prin care s-au făcut 47 de kilometri de reţea de canal, 47 de kilometri de reţea de apă, două staţii de epurare şi au fost asfaltate toate străzile.
Sunt multe lucruri de văzut în Berlin, mai ales pentru cei pasionaţi de istorie; mă încadrez aici, aşa că am căutat să aflu cât mai multe despre Zidul Berlinului, despre viaţa în timpul războiului rece şi, evident, din timpul celui de-al doilea război mondial.
Nu era prima vizită în Berlin, iar asta m-a ajutat să mă orientez puţin mai bine în ceea ce priveşte ”programul“ de vizitare. Ne-am cazat în Charlottenburg, un cartier liniştit din vechiul Est, şi am luat-o la pas către centrul istoric.
Centrul istoric, trebuie spus, nu este chiar atât de vechi precum ar sugera numele. De altfel, de fiecare dată când începeţi un tur sau o vizită cu ghid, aşteptaţi-vă să înceapă aşa: ”Acest obiectiv a fost reconstruit în anii ’60, deoarece a fost distrus aproape integral în timpul bombardamentelor din ’42-’44“. Unul dintre cei cu care am stat de vorbă a punctat foarte corect fenomenul: în Berlin totul pare vechi, dar este de fapt nou. E un oraş mereu în devenire. Aşa cum, de fapt, spune şi sloganul de pe pliantele turistice.
Primul lucru pe care vi-l sugerez e o plimbare în zona Checkpoint Charlie, unul dintre vechile puncte de trecere dintre Berlinul de Est şi Berlinul de Vest. Este zona pe care nemţii au încercat să o păstreze cât mai aproape de forma din timpul războiului rece – cu ajustările de rigoare pentru turişti, bineînţeles. Veţi găsi aici celebrul semn ”You are now leaving the American sector“ şi câţiva actori cu pretenţii de soldaţi care pentru doar 2-3 euro vor sta la poze. Tot aici, pe Friedrichstrasse, veţi putea lua un prim contact cu ceea ce a rămas din Zidul Berlinului; nu e segment prea lung, însă e destul de bine conservat şi cu explicaţii din plin. Pe o rază de 200 de metri mai puteţi vizita muzeul Checkpoint Charlie, cu imagini şi filme de arhivă, precum şi o reproducere în 360 de grade a unei scene din anii ’70. A, şi să nu uit: tot aici puteţi face o scurtă pauză pentru a vedea ”Currywurst museum“. Nu cred că e cazul să dau mai multe detalii, dar vă recomand doar să săriţi micul dejun dacă plănuiţi să includeţi muzeul pe lista de obiective.
Un alt loc cu o puternică încărcătură emoţională se află la 5 minute de mers pe jos de Checkpoint Charlie: fostul sediu al Gestapo. Numit Topography of Terror, memorialul vă va fi probabil recomandat de majoritatea localnicilor. Nu este un muzeu per se, ci un spaţiu care înglobează poveşti cutremurătoare din timpul în care Hitler conducea destinul Germaniei. Ca în cazul multor alte memoriale sau muzee destinate acelor vremuri, intrarea este gratuită.
Ieşim puţin din umbra Zidului şi ne îndreptăm către poarta Brandenburg, locul prin care Napoleon a trecut, triumfător, în 1806. Pentru a ajunge acolo, vă recomand să o luaţi pe Unter der Linden, unul dintre cele mai impunătoare bulevarde ale Berlinului. Este o stradă bună şi pentru ceva shopping, dar mai ales pentru numeroasele terase şi restaurante. Imediat după ce treceţi de Poarta Brandenburg, veţi putea vizita Reichstagul şi clădirile guvernamentale, impresionante prin mixul de arhitectură clasică şi modernă. O altă variantă pentru a vă putea bucura de peisajul modern este o croazieră pe râul Spree: puteţi opta fie pentru varianta de o oră, fie pentru cea de două ore şi jumătate. Noi am ales-o pe cea mai scurtă, pentru că lista obiectivelor era una destul de lungă.
După cum aminteam la început, Berlin are de toate pentru toţi. Prin urmare, dacă preferaţi natura în locul muzeelor sau al bulevardelor, Tiergarten e locul ideal. Este unul dintre cele mai mari parcuri ale Germaniei şi este împânzit de poduri romantice, grădini ascunse sau monumente ce amintesc de alte vremuri. Vă recomand să petreceţi aici măcar câteva ore; veţi uita că sunteţi într-una dintre principalele capitale ale Europei.
Mai trebuie să amintesc de două locuri ce nu trebuie ratate de cei care vor să înţeleagă diviziunea dintre est şi vest: East Side Gallery şi Memorialul Zidului. Primul reprezintă cea mai lungă bucată neîntreruptă de zid rămasă, având aproape 1,5 kilometri; autorităţile au decis să o transforme într-o operă de artă şi au invitat unii dintre cei mai cunoscuţi artişti de stradă să dea culoare acestui loc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de descrierea mea oarecum banală: East Side Gallery e un loc impresionant, unde veţi ocupa destul de mult din spaţiul din telefon destinat pozelor. |n al doilea rând, Memorialul Zidului este un loc de cu totul altă natură; aici construcţia gri a fost readusă la forma şi aspectul din anii ’60 şi ’70. |n jurul zidului s-a amenajat chiar şi ”fâşia morţii“, zona în care sute de germani din est şi-au pierdut viaţa încercând să sară zidul. Tot pe Bernauer Strasse, vizavi de zid, veţi putea intra în clădirea efectivă a Memorialului; este un spaţiu modern, unde puteţi vedea filme din acele vremuri dar şi din 1989, atunci când mii de oameni au luat cu asalt punctele de trecere pentru a-şi revedea rudele sau prietenii.
Mai sunt numeroase locuri în Berlin destinate zidului, dar capitala Germaniei oferă şi alte puncte de interes.
Unul dintre acestea e Alexander Platz, locul unde – după cum fiecare ghid repetă în mod aproape obsesiv – se regăseşte cea mai înaltă construcţie din Germania, cu o înălţime de 368 de metri. Este vorba de celebrul turn de televiziune construit de sovietici pentru a-şi demonstra superioritatea tehnologică; după cum bine aţi intuit, ne aflăm acum în fostul Berlin de Est. Alexander Platz e un loc nu foarte curat, aşa cum sunt majoritatea locurilor turistice, dar e o zonă bună pentru cumpărături. Nu vă recomand însă să vă opriţi aici la masă: preţurile sunt de 2-3 ori mai mari decât în restul Berlinului. |n apropiere de turnul TV însă, se află unul dintre cele mai inedite lucruri pe care le-am văzut în Berlin. Bulevardul Karl Marx este o stradă uriaşă, cu blocuri îmbrăcate în marmură, construite de sovietici din aceleaşi motive de orgoliu. Nu vorbim de 2-3 blocuri, ci de zeci de astfel de construcţii aşezate unul lângă altul şi aflate într-o stare impecabilă. Ca fapt divers, acest bulevard a fost declarat zonă protejată Unesco datorită particularităţii sale şi a importanţei istorice.
Ne îndreptăm acum către vest şi ajungem în Potsdamer Platz, un loc dărâmat aproape integral în timpul bombardamentelor şi reconstruit apoi începând cu sfârşitul anilor ’90. Potsdamer Platz este precum Defense-ul din Paris sau, dacă vreţi, precum Canary Wharf-ul din Londra; la dimensiuni mai mici, ce-i drept, dar cu acelaşi tip de clădiri noi, din sticlă, în care companiile îşi pot etala pretenţiile.
Mai sunt câteva obiective importante, dar depinde de numărul de zile pe care fiecare turist îl dedică Berlinului. Aş mai aminti de Domul din Berlin, aflat pe malul aceluiaşi Spree, alăturat celor cinci muzee ce formează Insula Muzeelor. Muzeul spionilor şi cel al filmului, ambele în Potsdamer, merită de asemenea o vizită. Noi le-am lăsat, cum se spune, pe data viitoare.
Un ultim sfat: dacă excursia în capitala Germaniei va fi una ceva mai lungă, merită să faceţi o excursie de o zi la Oranienburg, oraşul ce găzduieşte unul dintre cele mai importante lagăre de concentrare din timpul naziştilor, Sachsenhausen. Nu încercaţi însă să o faceţi pe cont propriu, ci apelaţi la un ghid; cantitatea de informaţii este uriaşă şi trebuie pusă în context.