Acesta a ales oraşul Paradise, mistuit de incendii în noiembrie, după ce a văzut imagini pe Facebook cu ce mai rămăsese din casa unui prieten din copilărie, căruia i-a cerut permisiunea să se ducă să picteze acolo.
A realizat astfel un portret de femeie, intitulat „Beauty Among the Ashes”, scrie CNN, după care a trecut la pictat şi alte ruine, la rugămintea altor sinistraţi care-i văzuseră lucrarea online.
În cea mai mare partea a carierei de peste 20 de ani în management, Vladimir Aninoiu a deţinut poziţii de management de top în cadrul unor companii care sunt lideri în tehnologie. Înainte de a se alătura Deloitte România, a fost CEO şi preşedinte al Consiliului de Conducere al Asseco pentru Europa de Sud-Est. Anterior, a lucrat pentru IBM mai mult de 15 ani, în rolul de country general manager, apoi ca director developing markets şi director de vânzări pentru companii mari pentru regiunea Europei Centrale şi de Est. Are un MBA la Open University din Marea Britanie şi a absolvit facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din Bucureşti.
NN Asigurări de Viaţă a anunţat numirea Dorinei Coşbuc ca membru al echipei de management, în poziţia de director al ariei de risc, fiind responsabilă de funcţia de management al riscurilor, începând cu data de 28 ianuarie 2019, potrivit unui comunicat de presă trimis de reprezentanţii companiei. Mandatul Dorinei Coşbuc este în curs de autorizare de către Autoritatea de Supraveghere Financiară.
Noul director al ariei de risc are o experienţă de peste 14 ani în industria asigurărilor, acumulată în companii precum UNIQA Asigurări de Viaţă sau Metropolitan Life. Ea o succede pe Ana Tripşa, care îşi continuă cariera pe plan internaţional în cadrul NN Group, în poziţia de director al ariei de risc (Chief Risk Officer) al companiei de reasigurare NN Re, cu sediul în Haga.
”Din poziţia de director al ariei de risc, misiunea mea şi a echipei de specialişti în risc va fi să susţinem NN Asigurări de Viaţă să dezvolte mai departe arhitectura şi politicile integrate de risc şi să continuăm să integrăm managementul riscului în planificarea strategică pe termen lung”, a spus noul director al ariei de risc a NN Asigurări de Viaţă. Dorina Coşbuc a absolvit Facultatea de Contabilitate şi Informatică de Gestiune din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti şi un master în Audit şi Consultanţă în cadrul aceleiaşi instituţii. De asemenea,
Ana Bordeianu s-a mutat în urmă cu un an la capătul celălalt al lumii, în Australia, unde continuă să îşi scrie povestea carierei pe care şi-a construit-o în domeniul telecom.
Era ianuarie 2018 când a decis să plece în „the land of down under”, acceptând poziţia de director customer operations şi membru în echipa executivă a Vodafone Hutchison Australia, o companie cu venituri de 3,5 mld. dolari australieni (2,2 mld. euro) în anul financiar 2017. Despre cum este traficul într-una dintre cele mai dezvoltate economii ale lumii, ce gust are cafeaua la 15.000 de kilometri de casă şi de ce îi e cel mai dor din România povesteşte chiar executivul român pentru Business Magazin.
Australia este o ţară suficient de mare cât să „acopere” de aproape două ori Uniunea Europeană şi suficient de dezvoltată cât să îşi facă loc în top 10 mondial. Despre acest stat-continent s-au spus şi s-au scris multe lucruri pozitive. Şi totuşi, ce mi-a rămas în minte este ce mi-a spus în timpul unui interviu o avocată întoarsă recent din vacanţă aici. „Este un loc despre cum ne imaginăm că ar trebui să fie lucrurile. Australia însă mi-a oferit linişte, pace şi fericire cât să-mi ajungă o viaţă.” Pornind de la aceste afirmaţii, nu este greu de înţeles de ce Ana Bordeianu a decis să se mute cu jobul în Australia.
„Am început să lucrez în industria de telecomunicaţii în timpul facultăţii, din dorinţa de a căpăta experienţă de muncă. M-am angajat în call centerul companiei, care pe atunci era Connex şi care ulterior a devenit Vodafone”, spune executivul român. Uitându-se în urmă, afirmă că nu a avut un plan de carieră, s-a bazat mai degrabă pe a experimenta şi a descoperi. A rămas însă în companie pentru că i-au plăcut mult atât activitatea, cât şi echipa şi s-a regăsit în ceea ce făcea.
“Apoi, lucrurile s-au întâmplat cumva natural, am aplicat la poziţiile de management pe care ulterior le-am preluat şi am trecut prin multiple roluri în departamentul operaţional.” Activitatea din zona operaţională i se potriveşte, spune ea. Este incredibil de dinamică, face cumva legătura între concept, produs şi clienţi şi aduce şi feedbackul clienţilor înapoi în companie ca să ajute la îmbunătăţire.
Despre operatorul telecom Vodafone – un gigant internaţional şi al doilea jucător de pe piaţa românească de profil după cifra de afaceri – ea spune că are o cultură care susţine dezvoltarea carierei şi care face posibilă mutarea pe diferite joburi, avansarea, învăţarea.
„Vodafone, fiind o companie globală, încurajează şi oferă posibilitatea de face mutări internaţionale şi aşa am ales să merg în Vodafone Qatar şi să mă ocup acolo timp de un an de construirea programelor care să îmbunătăţească experienţa clienţilor.”
A ales această schimbare pentru că şi-a dorit să înveţe inclusiv din experienţa de a lucra cu şi mai mulţi oameni din culturi diferite şi într-un mediu care are o bază comună prin prisma industriei şi a companiei, dar şi cu multe diferenţe datorate pieţei şi a amestecului de culturi.
„Dezvoltându-mă în cadrul aceleiaşi companii, mi-am pus la un moment dat întrebarea: ce fac că să îmi extind orizontul şi să dobândesc o perspectivă mai largă asupra businessului?” A învăţat foarte mult din mutarea în Qatar, atât profesional, cât şi despre sine şi zonele prefesionale care necesită îmbunătăţiri, zone care i s-au revelat odată scoasă din zonă de confort a ţării şi a organizaţiei în care s-a dezvoltat.
„Am revenit apoi în Vodafone România şi am preluat departamentul operaţiuni clienţi, făcând parte din echipa executivă; din ianuarie 2018 am ales provocarea de a face din nou o mutare internaţională, de data această înspre Australia, în cadrul Vodafone Hutchison Australia ca director customer operations şi membru în echipă executivă.”
Vodafone Hutchison Australia a obţinut în anul financiar 2017 venituri de 3,5 miliarde de dolari australieni (2,2 miliarde de euro). Compania are peste 2.500 de salariaţi şi circa 6 milioane de clienţi.
„Echipa pe care o coordonez eu este mare, formată atât din angajaţi direcţi – care lucrează în Sydney şi în Tasmania – cât şi din parteneri cu care colaborăm şi pe care îi gestionăm în Australia, India, Filipine şi Fiji.”
Despre piaţa pe care lucrează astăzi, Ana Bordeianu spune că simte o altă dinamică, există aşteptări diferite ale clienţilor, reglementări diferite, deci noutate şi oportunitate de a învăţa.
În rolul actual, Ana Bordeianu este responsabilă de echipele de relaţii cu clienţii, vânzare la telefon, facturare şi colectare, de departamentul digital precum şi partea de logistică. O zi obişnuită înseamnă pentru executivul român în primul rând mult timp petrecut în discuţii – fie cu echipa sa, fie cu celelalte departamente din companie – despre cum merg diferitele proiecte de dezvoltare la care lucrează, ori revizuind rezultatele activităţii curente.
„Îmi aloc mai bine de jumătate din timp în discuţii cu echipele inter-departamentale care lucrează la lansarea de noi proiecte pentru clienţii noştri şi cu colegii mei din echipa executivă pentru a discuta priorităţile, a agrea decizii, a ne alinia ca viziune şi abordare.”
Pentru multe din aceste discuţii îşi face timp înainte ca să poată citi documente care să o ajute să înţeleagă rezultatele, blocajele, dar şi ce merge bine.
„Încerc să îmi dedic timpul mai mult în direcţia creării de cadre de lucru şi pregătirii viitorului şi mai puţin managementului problemelor de zi cu zi.”
La întrebarea dacă se gândeşte să se întoarcă în România, ea reafirmă că nu şi-a făcut niciodată în carieră un plan bătut în cuie, mai degrabă a ales să experimenteze, lăsându-şi flexibilitatea de a alege ce urmează.
„Am acceptat acest job în Australia deschisă la experienţa în sine. Ce urmează după aceea, nu am stabilit clar. Îmi doresc mai întâi să iau maximul din acest rol şi din lucrul pe această piaţă, vreau să învăţ, să contribui prin experienţa mea. La momentul potrivit cred va veni şi pasul următor care să mi se potrivească, fie în România, fie în altă parte.”
Ultima dată a fost în Bucureşti la jumătatea lunii octombrie, şi doar pentru câteva zile. Nu s-au schimbat multe în anul în care nu a fost în ţară, nu notabil cel puţin. „E drept că atunci când ajung în România sunt mai degrabă absorbită de a petrece timp cu cei dragi şi mai puţin interesată de aspectele exterioare.”
Cel mai dor îi e de prieteni şi de familie. Stau mult de vorbă la telefon, dar din cauza diferenţei de fus orar de 9 ore, chiar şi telefoanele cu cei apropiaţi trebuie programate. „Am citit la un moment dat un mesaj amuzant care zicea ceva de genul: «Nu te îngrijora în legatură cu ziua de azi, în Australia este deja mâine». Si chiar aşa este.” La polul opus, cel mai puţin dor îi e „de frig, iarnă şi zăpadă”, glumeşte ea. „Nu cred că pot compara chiar în felul acesta. Adică peste tot sunt şi lucruri care îmi plac şi lucruri care îmi displac. Oricum ar fi, România rămâne acel «acasă».”
Trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România.
Dacă este să mă uit la transportul în comun din Sydney – pe care îl folosesc frecvent, cu autobuze şi trenuri care vin des şi sunt suficiente şi foarte punctuale – şi la câţi oameni care lucrează în business aleg să meargă cu transportul în comun şi nu cu maşina pe drumul uzual casă-muncă, cred că un transport în comun mai dezvoltat ar ajuta şi România.
Sydney este un oraş în care vezi frecvent oameni de business care au funcţii de mare răspundere şi care merg la birou cu trenul (metroul de suprafaţă) şi cu autobuzul, şi asta e absolut normal.
Şi tot legat de acest aspect, cred că partea de infrastructură a fost o altă mare diferenţă pe care am observat-o de când m-am mutat aici. Asta nu înseamnă că Sydney nu e aglomerat, dar nici nu îmi pot imagina cum ar fi traficul dacă nu ar exista atâtea tuneluri şi autostrăzi care brăzdează oraşul.
Un alt aspect care m-a impresionat pozitiv a fost legat de organizarea şi simplitatea interacţionării cu autorităţile şi cu alte companii ale căror client sunt aici (de la eliberarea permisului de conducere până la deschiderea unui cont bancar, cumpărat maşină etc.). Cam totul poate fi făcut prin e-mail, pe portaluri online şi foarte puţine sunt situaţiile în care este necesar să te deplasezi undeva ca să semnezi ceva. Am simţit că mi-au făcut viaţa mai uşoară şi m-au scutit de multă alergătură.
Cum e traficul în România faţă de unde locuiţi? Dar cafeaua şi scena culinară?
Şi Sydney este un oraş aglomerat la orele de vârf de dimineaţa şi seara. Am ales să locuiesc destul de aproape de birou, astfel încât să minimizez timplu petrecut pe drum. Dar un lucru este clar, şoferii sunt mult mai civilizaţi în trafic decât în Bucureşti. Nimeni nu parchează în locuri care nu sunt destinate parcării (amenzile sunt consistente şi chiar se aplică), extrem de rar auzi vreun claxon şi majoritatea locurilor de parcare se plătesc serios. Iar experienţa cu autobuzul sau trenul este foarte interesantă: există carduri de transport pe care le încarci cu bani, dai cu cardul la urcare în autobuz şi apoi la coborâre.
Şoferul numără pasagerii ca să se asigure că respectă numărul maxim de persoane, oamenii zic bună ziua şoferului când urcă în autobuz şi îi mulţumesc, iar când coboară îşi iau la revedere.
Acelaşi Sydney este un oraş plin de cafenele şi restaurante, iar oamenii au o cultură a ieşitului în oraş la cafea, la restaurant. Prin prisma faptului că mulţi din cei care locuiesc aici sunt originari din ţările asiatice, sunt foarte multe opţiuni de restaurante cu specificul acesta. Este un oraş cosmopolit şi mă bucură mult acest lucru, realmente poţi alege să mănânci în fiecare zi mâncare cu specific dintr-un alt colţ al lumii. Dar asta nu mă face să îmi fie mai puţin dor de sarmale… Câteodată.
Ce presupune jobul actual şi cum arată o zi obişnuită?
Deocamdată, cariera mea are sens în genul de companie în care mă aflu, multinaţională, într-o industrie dinamică şi foarte interesantă, lucrând cu echipe mari şi făcând lucruri de impact în relaţia cu clienţii şi în rezultatele financiare ale companiei.
Merg pe principiul că făcând lucrurile bine şi în acord şi cu valorile mele, la timpul potrivit îmi voi găsi noua etapă.
Sunt organizată şi planificată în business, cu opţiuni secundare pregătite pentru cazul în care prima opţiune nu merge, dar şi cu flexibilitatea şi acceptarea că sunt şi situaţii în care trebuie să ne adaptăm rapid şi să lăsăm deoparte planul. În ceea ce priveşte cariera, am făcut paşii mai degrabă intuitiv decât planificat pe termen lung şi m-am lăsat să mă bucur de fiecare etapă. Aşadar, vom vedea care va fi următorul pas, încă mă bucur din plin de actuala etapă.
Istoria unei prăbuşiri
Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe seama aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili. În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult.
Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării sunt reprezentate de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%.
În 1998, Hugo Chávez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chávez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol. Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.
Chávez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.
“Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.
„Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.
“Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.
„Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.
Metroul, construit de francezi, un proiect de miliarde de dolari, dar şi restaurantele, galeriile de artă şi muzeele au stârnit odinioară invidia întregii lumi.
„Caracas era un oraş vibrant… Chiar te simţeai – aşa cum spunem noi aici – în lumea întâi”, spune Ana Terese Torres, o scriitoare din Caraqueña, care a surprins în una dintre cărţile sale decăderea Caracasului.
“Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.
„Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.
Metroul, construit de francezi, un proiect de miliarde de dolari, dar şi restaurantele, galeriile de artă şi muzeele au stârnit odinioară invidia întregii lumi.
„Caracas era un oraş vibrant… Chiar te simţeai – aşa cum spunem noi aici – în lumea întâi”, spune Ana Terese Torres, o scriitoare din Caraqueña, care a surprins în una dintre cărţile sale decăderea Caracasului.
În 1998, odată cu celebrarea reuşitei la alegerile din perioada respectivă, Chávez a ales balconul centrului cultural Teresa Carreño. Construit în perioada boomului din industria petrolieră din anii ’70, a găzduit vedete precum cântăreţii Dizzy Gillespie, George Benson, Ray Charles şi Luciano Pavarotti, trasând noua ambiţie a ţării: „Venezuela a renăscut”, a declarat atunci Chavez.
La două decenii după, un cataclism economic pe care experţii îl atribuie unor politici sociale prost concepute, corupţiei şi scăderii preţului petrolului după 2014 dă acum Caracasului aerul unei epave. Serviciile publice se prăbuşesc, afacerile se închid, iar locuitorii sunt evacuaţi în autobuze către un număr redus de avioane care mai conectează capitala venezueleană de restul lumii.
„Este un sentiment de frustrare economică”, spune Lugo jurnaliştilor de la The Guardian oftând, pe măsură ce se plimbă pe străzile goale, numărând apartamentele care au încă luminile aprinse. „O ţară care a fost rezultatul unui miracol inversat.”
Luis Saavedra, un fost consultant din industria petrolieră, spune că blocul de apartamente în care locuieşte, care are 13 etaje, şi-a pierdut jumătate din rezidenţi ca urmare a faptului că Venezuela a intrat într-un picaj economic după ce Nicolás Maduro a preluat preşedinţia, la moartea lui Chávez, în 2013. 14 din cele 26 de apartamente ale clădirii sunt acum goale, iar proprietarii lor sunt exilaţi în Spania, Portugalia, Germania, Argentina şi Statele Unite. Preţul unei locuinţe de 180 de metri pătraţi a scăzut de la 320.000 de dolari la 100.000 de dolari, dar cumpărătorii sunt greu de găsit. În noiembrie, clădirea a rămas fără curent electric timp de 16 zile. „Acest populism – aşa-numitul socialism – ne-a terminat ţara. Nu este pe punctul de a pune capătul acestei ţări, ci chiar l-a pus”, spune Saavedra, care are 65 de ani.
„Nu au putut să-şi continue viaţa aici. Sunt în Porto. Ce păcat”, a oftat Saavedra, în timp ce prezenta jurnaliştilor britanici casele rămase goale.
Organizaţia Naţiunilor Unite spune că exodul din ultimii ani a înghiţit 3 milioane de persoane, reprezentând aproape 10% din populaţia Venezuelei. Creşterea ratei criminalităţii şi decăderea oraşului fac ca după 6 seara maşinile să dispară de pe străzile Caracasului, iar după 8, întreg oraşul să fie pustiu.
Când a preluat puterea, în 1998, Chávez a declarat război „sărăciei imense” care umbrise oraşul, în ciuda averii vaste construite din petrol. Între timp, locuitorii mahalalelor au luat şi ei drumul mărilor, forţaţi de lipsa hranei, medicamentelor şi a locurilor de muncă, precum şi a sistemului public de transport aflat în prăbuşire şi hiperinflaţia despre care Fondul Monetar Internaţional se teme că va ajunge la 10.000.000% în 2019.
Criza prin care trece ţara nu i-a ocolit pe vârstnici: „Îmi pare foarte rău să văd prin ce trece ţara, fiindcă am trăit vremurile bune din Venezuela… Banii veneau de peste tot”, a spus Rosemarie Newton, o pensionară în vârstă de 73 de ani, întâlnită de jurnaliştii britanici când îşi lua singura masă zilnică la o bancă de alimente.
Grădina botanică a oraşului este un alt exemplu al decăderii acestuia: palmieri uscaţi şi o lagună secată se află chiar la intrare, potrivit unui articol publicat de Reuters anul trecut. Un fost sit al Rezervaţiei Naturale UNESCO şi cândva una dintre cele mai frumoase atracţii turistice ale oraşului, se afla anul trecut pe punctul de a fi abandonată.
Agenţia culturală a Naţiunilor Unite a denumit-o în anul 2000 „o minune a planificărilor urbanistice”. „Până şi cactuşii au nevoie de apă, chiar dacă oamenii nu cred acest lucru”, spunea Jan Tillett, unul dintre cei care au îngrijit grădina timp de 15 ani, în interviul acordat Reuters.
Lipsa investiţiilor a lovit rezervele de apă ale Venezuelei timp de mai mulţi ani; însă mai multe perioade de secetă de anul trecut au exacerbat situaţia. În Caracas, localnicii stăteau în aceste perioade la coadă pentru a umple sticle, iar pacienţii din spitale trebuia să îşi aducă propria apă.
Grădina botanică ar trebui să beneficieze de un buget anual de 200 de milioane de bolivari, adică aproximativ 66 de dolari, spun angajaţii citaţi de Reuters.
Chiar şi Teresa Carreño, teatrul cândva strălucitor unde Chávez şi-a lansat revoluţia bolivariană, şi-a oprit activitatea. Fostul director al teatrului, Eva Ivanyi, îşi aminteşte că acesta a fost construit în anii ‘70 ca răspunsul Americii de Sud la Scala din Milano. „Simboliza viitorul. Simboliza civilizaţia. Simboliza Europa. Simboliza succesul. Era ca o scară către modernitate – viitorul la care aspira ţara”, spune Ivanyi în interviul acordat The Guardian.
În prezent, edificiul cultural este lăsat în paragină şi e folosit doar pentru gale politice dedicate laudelor partidului socialist sub ochii căruia Venezuela s-a prăbuşit.
Într-o clădire înghesuită aflată în apropierea teatrului, care a fost cândva sediul central al operatorului de zbor venezuelean de stat Viasa, forţele de ordine au împuşcat opt oameni.
„Sunt câteva lucruri pe care nu le poţi distruge”, spune Ivanyi, care crede totuşi că vremurile bune se vor întoarce cândva.
Istoria unei prăbuşiri
Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe seama aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili. În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult.
Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării sunt reprezentate de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%.
În 1998, Hugo Chávez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chávez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol. Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.
Chávez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.
Nu înţeleg nimic din ce se întâmplă în societate, nu înţeleg noile generaţii, dau vina pe educaţia oferită de stat, care nu livrează (termen corporatist) ceea ce au ei nevoie pe banda sau bancul de lucru.
Rareş Măcinică, managing director la operatorul logistic Lagermax AED România, spune că cel mai greu mesaj de dimineaţă este acela în care un angajat anunţă printr-un SMS că nu mai vine la muncă.
De unde să iei peste noapte un alt angajat, cum poţi să-l înlocuieşti atât de repede?
Problemele din România se găsesc peste tot în Europa şi mai ales în Europa Centrală şi de Est, care s-a trezit că economiile occidentale le fură forţa de muncă. Germania, cea mai puternică şi cea mai mare economie a Europei, a ajuns cu rata şomajului la cel mai scăzut nivel din istoria recentă.
În ultimii zece ani, Germania a avut o creştere a numărului locurilor de muncă cu 5 milioane, iar în acest moment numărul locurilor vacante a ajuns la un nivel record de 1,2 milioane.
Într-un articol din Financial Times dedicat celebrelor mittelstand – companiile mici şi mijlocii germane – Claus Mai, directorul financiar al grupului eMAG, un producător de maşini-unelte, spune că nu mai găseşte angajaţi în Germania şi de aceea trebuie să se ducă după ingineri în Europa de Est, India sau China.
Din cauza acestei crize, livrarea produselor către clienţi are de suferit, iar directorul financiar al grupului eMAG salută recenta reducere a cererii din ultimele luni, pentru că nu mai făcea faţă comenzilor.
Germania a extins Uniunea Europeană către Europa de Est pentru a putea să ia din fostele ţări comuniste forţă de muncă.
Acum, şi fostele ţări comuniste au nevoie de angajaţi şi se uită după oameni în Ucraina, Republica Moldova, fostele ţări sovietice, iar companiile din România se uită după vietnamezi şi nepalezi.
Având în vedere necesarul de forţă de muncă de pe piaţă, sunt companii, manageri, directori de HR care se întreabă în fiecare zi când vine odată criza pentru a mai linişti lucrurile, pentru a-i ţine pe oameni în companii mai mult timp, pentru a reduce presiunea pe creşterile de salarii.
În România, în perioada 2005-2008 a fost o vânzoleală continuă a angajaţilor pentru că oamenii plecau peste noapte, la prima ofertă primită, ceea ce provoca mari dureri de cap angajatorilor.
În 2008, România ajunsese la 4,8 milioane de salariaţi.
Dar peste noapte a venit criza şi, într-un an şi ceva, s-au pierdut 600.000 de locuri de muncă, ceea ce a fost destul de cumplit, având în vedere că aproape toţi aceştia aveau credite în spate.
Între 2009 şi până la finalul lui 2012 companiile au avut parte de linişte, au putut să taie salariile, nici nu se mai punea problema de majorări salariale, fără prea mare scandal. Cei care au avut şansa să-şi păstreze jobul au devenit „cei mai buni” angajaţi.
Aproape nimeni nu protesta public atunci când erau micşorate salariile în sectorul privat, pentru că fiecare ştia că nu există alternativă în piaţă.
Criza a fost ca o mană cerească pentru companii, manageri şi directorii de HR, pentru că nu mai aveau această problemă cu forţa de muncă.
Din acest motiv unii se întreabă când vine noua criză, pentru a stopa presiunea din piaţă de căutare de angajaţi, de încercare de ţinere a salariaţilor existenţi, de majorări salariale, de oferire de pachete care de care mai sofisticate, în încercarea de a reuşi să atragă noi oameni.
O criză mătură şi din concurenţă, ceea ce pentru companiile solide reprezintă un avantaj.
În perioada crizei, companiile aveau puterea.
După 2012, când economia a ieşit din criză, salariile au crescut cu 50% la nivelul salariului mediu şi cu 100% la nivelul salariului minim. Chiar şi în aceste condiţii, România a reuşit să-şi refacă forţa de muncă, numărul de salariaţi urcând de la 4,2 la 4,9 milioane. Angajatorii estimează necesarul de forţă de muncă la încă un milion, oameni pe care nu-i găsesc.
Aşa că mulţi ar vrea să revină criza pentru a reuşi să mai aşeze lucrurile în companie şi să nu se trezească dimineaţă cu SMS-ul „Nu mai vin la muncă”.