Tag: decese

Nu mă uit des la filme încadrate în genurile science-fiction şi horror, însă ideea originală a producţiei „Platforma” („El hoyo”), inclusă în portofoliul Netflix, m-a convins să fac o excepţie. În urma vizionării, aş putea spune că este mai mult un thriller psihologic îmbinat cu câteva elemente horror, genul SF fiind dat poate de ideea utopică a locului în care se petrece acţiunea – o închisoare verticală, în care, la fiecare etaj, se găseşte o celulă rudimentară în care sunt închişi doi prizonieri. Personajul central al poveştii este Goreng (Ivan Massagué), care, spre deosebire de mulţi alţi deţinuţi, a venit aici de bunăvoie, cu un scop precis, de a se lăsa de fumat, promiţându-i-se totodată că la plecare va primi şi o diplomă. Asemeni eroului Don Quijote, eroul cărţii pe care o luase cu el (fiecare deţinut având dreptul să aleagă un singur obiect), şi Goreng se dovedeşte a fi un caracter nobil, evidenţiindu-se în faţa celorlalţi colegi prin superioritatea şi inocenţa gândirii sale şi prin setea de adevăr şi dreptate.
Toate celulele comunică între ele printr-un canal comun de legătură: o deschizătură amplasată în mijlocul camerei, prin care, o singură dată pe zi, o platformă coboară de la etajul cel mai de sus spre nivelurile inferioare, aducând mâncare pentru cei închişi. Platforma încărcată cu preparate culinare din cele mai diverse, gătite de o echipă de bucătari profesionişti, staţionează la fiecare etaj numai două minute, timp în care fiecare prizonier are dreptul să mănânce sau să bea orice pofteşte, fără a opri însă nimic pentru mai târziu, în caz contrar riscând să moară prin sufocare sau îngheţ. Acest lucru m-a trimis cu gândul la paralela dintre viaţă şi moarte, la faptul că viaţa ne oferă posibilitatea de a ne bucura din plin de tot ce avem, fără a putea lua însă ceva cu noi la finalul călătoriei.
Dacă cei de la primele etaje mănâncă pe săturate, pe măsură ce platforma coboară în hăul parcă nesfârşit, cantitatea de alimente se împuţinează din ce în ce mai tare, pentru ca în final să nu mai rămână nimic, spre disperarea celor închişi la nivelurile cele mai de jos. O dată pe lună, prizonierii sunt mutaţi într-o altă celulă, fără să ştie la ce nivel vor ajunge. De remarcat este că niciunul dintre ei nu ştie nici câte etaje are închisoarea: de aici şi lupta pentru supravieţuire – fiecare vrea, cu orice preţ, să reziste 30 de zile, cu speranţa că următoarele patru săptămâni şi le va petrece în luxul oferit de partea bună a temniţei. Pericolul morţii vine, aşadar, nu doar din înfometare, ci şi din partea opusă a celulei, în care se află un coleg flămând, dispus să calce, la propriu, pe cadavre şi peste orice standard de moralitate pentru a supravieţui.
Filmul este, cu siguranţă, o reflexie a societăţii – când sunt în vârf, fie că sunt nou sosiţi, fie că vin de la etajele inferioare, unde au cunoscut deja foamea crâncenă şi disperarea morţii, prizonierii se ghiftuiesc cu mâncare, atât pentru a recupera zilele în care nu au putut mânca, cât şi de teama neprevăzutului, „a zilelor negre”, a riscului de a ajunge (din nou) jos. Însă nu doar că profită din plin, ci şi irosesc mare parte din alimente, neţinând cont de deznădejdea celor flămânzi, cum de multe ori vedem că se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi – atât la nivel micro, de la o persoană la alta, cât şi la nivel macro, prin diferenţele dintre marile economii şi ţările sărace, aflate la limita subzistenţei. O aluzie ar putea fi făcută şi la adresa guvernelor – administraţia, adică cei ce conduc închisoarea, a gândit un sistem care permite această prăpastie între cei din vârf şi cei de jos şi îi lasă pe prizonieri să îşi facă singuri dreptate, închizând ochii nu doar în faţa inegalităţii, ci şi a abuzurilor, a „legii străzii” care funcţionează în unitatea pe care o conduc. Scopul iniţial al lui Goreng se va transforma într-o călătorie iniţiatică şi de autocunoaştere, în care va fi pus în faţa unor situaţii şi decizii extreme, având de ales între a supravieţui, pătându-şi conştiinţa şi renunţând la valorile sale, şi a se sacrifica pentru binele celorlalţi. Mi-a plăcut jocul actoricesc al lui Ivan Massagué, figura sa, pe de-o parte blândă, dar şi misterioasă, cu un iz de nebunie, potrivindu-se de minune cu rolul interpretat. Zorion Eguileor, actorul care îl joacă pe Trimagasi, primul coleg de celulă al lui Goreng, a intrat de asemenea perfect în pielea personajului psihopat – cu o înfăţişare simpatică, prietenoasă şi aparent neajutorat, dar care se transformă într-un criminal fără scrupule la nevoie, lăsându-se condus de instinctele animalice ieşite la suprafaţă, rolul său ilustrând, din nou, o altă paralelă cu viaţa reală, în care falşii prieteni nu vor ezita să înfigă cuţitul pe la spate pentru a-şi salva pielea sau pentru a-şi proteja interesele.
Cu toate că se desfăşoară într-un singur loc şi pe o durată de timp limitată, prezentând viaţa personajelor doar în intervalul de timp petrecut în închisoare, nu şi înainte de a sosi aici, acţiunea este palpitantă, iar filmul, încărcat de metafore. Unele scene repugnă prin cruzimea lor, aşa că, dacă nu sunteţi obişnuiţi cu genul acesta, s-ar putea să le socotiţi greu de digerat.
Finalul m-a dezamăgit, mi-a dat senzaţia a ceva neterminat, fiind brusc, făcut parcă în grabă şi lăsând loc multor teorii, dar, aşa cum spuneam încă la început, scenariul original şi parabolele prezentate de-a lungul celor 94 de minute merită vizionarea, pentru că este, într-adevăr, un film pe care nu îl veţi uita prea curând.

El hoyo
Regie: Galder Gaztelu-Urrutia
Scenariu: David Desola
Distribuţie: Ivan Massagué, Zorion Eguileor, Alexandra Masangkay