BusinessMagazin

Tag: arta

  • Cele mai responsabile companii din România: MOL România – Programul MOL de promovare a talentelor

    Motivaţie
    Prin intermediul acestui program, MOL se adresează unei comunităţi sociale cu caracteristici comune: tineri talentaţi la arte şi sport din toată ţara. Principalii beneficiari ai programului sunt tineri cu vârsta între 8 şi 18 ani care şi-au dovedit excelenţa în cadrul unor competiţii naţionale şi internaţionale de sport sau de arte. Sunt eligibili pentru finanţare şi tineri care au depăşit vârsta de 18 ani, care prezintă un palmares bogat şi au fost printre câştigătorii programului la ediţiile precedente, înainte de vârsta majoratului. Cererile de finanţare se pot depune atât individual cât şi în grup, de către echipe de sportivi sau ansambluri artistice afiliate la un club sportiv, de expresie artistică sau o instituţie şcolară. În acest sens, programul se adresează şi grupărilor nonprofit în domeniul artei sau sportului.

    Descrierea proiectului
    Programul este structurat sub forma unui concurs de proiecte, derulat de Fundaţia Pentru Comunitate şi finanţat de MOL România. Anunţul de lansare a programului este publicat anual, în luna mai, cei interesaţi având la dispoziţie o lună pentru a se înscrie. În cadrul programului, un solicitant poate să obţină finanţare în valoare maximă de 10.000 lei pentru a acoperi cheltuielile de transport legate de activitatea sa sportivă sau artistică sau pentru a cumpăra echipamente şi materiale. Programul MOL de promovare a talentelor are o tradiţie de 13 ani.

    Rezultate
    Fondurile puse la dispoziţia beneficiarilor asigură materiale, echipamente sportive, instrumente muzicale şi accesorii pe de o parte, iar pe de alta parte contribuie la acoperirea cheltuielilor de deplasare în cantonamente sau la competiţii naţionale şi internaţionale. În cei 13 ani de existenţă a programului au fost acordate finanţări în valoare de peste
    3,78 mil. lei, pentru 2.186 de tineri sportivi şi artişti, dintre care unii au obţinut finanţare în cadrul mai multor ediţii. Aceste sponsorizări au fost acordate în cadrul celor 1.724 de proiecte câştigătoare, finanţate în aceşti ani.

    Cifră de afaceri netă în anul 2017
    5,46 mld. lei

    Profit net în 2017
    183,2 mil. lei

    Număr de angajaţi
    228

    Valoarea investiţiei (anual)
    560.000 lei

    Valoarea investiţiei (total)
    3,8 mil. lei

  • Bijuterii de ieri şi azi

    Pe lângă operele de artă, o prezenţă deloc neobişnuită la TEFAF (The European Fine Art Fair) o reprezintă bijuteriile, ediţia recent încheiată de la Maastricht nefăcând excepţie.

    Printre bijuteriile expuse s-au regăsit atât colecţii noi, cât şi piese vintage, scrie The Telegraph. Un exemplu ar fi cele prezentate de casa Van Cleef & Arpels, care a readus în atenţia publicului un colier din aur alb, roz şi galben cu safire galbene, ametiste şi diamante realizat în 1965. Creatorul din Hong Kong, Wallace Chan, a expus, printre altele, cercei sub formă de zâne cu aripi de fluture, confecţionaţi din titan şi decoraţi cu diamante de diferite culori, granate verzi (tsavorite), safire roz, ametiste şi rubine.

    Britanicul Glenn Spiro, care a creat şi bijuterii pentru Beyoncé, a prezentat de această dată cercei în formă de evantai, realizaţi din titan, safire, diamante şi spineli în nuanţe liliachii. Alţi cercei spectaculoşi au fost prezentaţi de către casa germană Hemmerle, care a optat pentru nişte discuri de jad atârnate de discuri mai mici de aluminiu cu tsavorite, pe lângă un model de inel cu un tsavorit montat în aluminiu şi aur alb.

    O altă creatoare de bijuterii din Hong Kong, Cindy Chao, a venit pregătită cu nişte piese din gama sa Black Label, printre care o broşă-floare, care are în centru un crisoberil ochi-de-pisică de 105 carate şi petale din safire verzi, alexandrite, tsavorite şi smaralde montate în titan, aur şi argint. 

  • Au transformat arta porţelanului într-un business, iar acum câştigă zeci de mii de euro din pasiunea lor

    Micile opere de artă din porţelan ale Ancăi Popescu s-au bucurat de un succes imediat odată ce au fost expuse în galeria de artă contemporană deţinută de Anca Negescu. De-aici a fost doar un pas până ca antreprenoarea şi artista să îşi unească forţele în lansarea brandului de bijuterii de porţelan What if I Fly.

    Anca Negescu povesteşte că a ajuns să activeze în domeniul artei în mod neaşteptat. Conducea o firmă cu mulţi angajaţi, iar stresul, spune ea, era proporţional cu anvergura businessului, astfel că a decis să-şi relaxeze mintea cu un curs de managementul artei organizat de Artmark – unul dintre primele din ţară, de altfel – în urma căruia şi-a dat seama că „este mare nevoie de oameni de business care să se implice în domeniul artei”. Ulterior, a absolvit cursuri de managementul artei la la Sotheby’s Institute, Londra, apoi a deschis galeria de artă contemporană Artfooly Gallery din Bucureşti, al cărei curator este.

    Din activitatea galeriei sale s-au desprins treptat noi proiecte, cum ar fi magazinul de artă al galeriei (The Slice of Art) sau brandul de bijuterii din porţelan What If I Fly (Porcelain Stories).

    What If I Fly este un studio în care sunt realizate bijuterii şi opere de artă în miniatură din porţelan. Acesta a fost fondat în 2016 de Anca Negescu, care are rolul de manager cultural în acest business, şi de Anca Popescu, artist contemporan specializat în arta porţelanului şi director de creaţie. Cele două promovează prin acest brand conceptul de „art jewelry”, care se traduce, în cazul lor, prin faptul că fiecare piesă este realizată manual din porţelan şi pictată cu aur, platină şi culori speciale şi cu elemente din metale preţioase.

    Conceptul de „bijuterie de artă” (art jewelry)/„bijuterie de autor” este dificil de definit, spune curatoarea, cam la fel de dificil de definit precum este şi arta. „Termenul se referă la bijuterii create de artişti sau designeri de bijuterie, de obicei lucrate manual (dar nu obligatoriu), de cele mai multe ori unicat (dar nu obligatoriu), care au la bază un concept original. Sunt în esenţă nişte lucrări de artă miniaturale pe care le poţi purta”, explică ea.

    Cum se face o bijuterie din porţelan?

    Anca Negescu spune că durata de producere a 100 de piese este de aproximativ o lună, dar că depinde foarte mult de gradul de complexitate a obiectelor. Însă, ce este cel mai important, „prima dată se naşte ideea”.

    „Se creează prototipul, care se modelează manual dintr-o ceară specială, după care se face matriţa. Se face porţelanul lichid din praf de porţelan şi apă, se toarnă în matriţa, se scoate din matriţă, se şlefuieşte, se arde la cuptor (kiln) pentru prima dată. Această fază se numeşte biscuit. În a doua fază se glazurează, apoi se arde din nou în kiln la aproximativ 1.240 de grade. După glazură, se aplică decorul (pictura) pe obiect. Culorile, aurul şi/sau platina cu care se pictează se fixează pe obiect prin ardere – a treia ardere în kiln. După ultima ardere obiectele se montează, li se fixează accesoriile şi abia atunci sunt gata”, descrie Anca procesele prin care trece o bijuterie până să fie gata de purtat.

    Antreprenorii care activează în acest domeniu nu duc lipsă de dificultăţi. Anca Negescu spune că atunci când lucrezi cu metale preţioase sunt foarte multe acte de făcut şi mult timp pierdut, pentru că producătorii trebuie să verifice produsele la ANPC. Ca în orice tip de business, şi ea resimte felul în care birocraţia şi schimbările legislative foarte dese şi deloc prietenoase cu antreprenorii îngreunează foarte mult activitatea.

    „Anul trecut am scris un proiect pentru a obţine o finanţare prin programul Start-Up Nation, care funcţionase foarte bine până atunci pentru multe businessuri mici la început de drum. Nu doar că pentru 2018 nu s-au mai acordat fonduri, dar s-au schimbat semnificativ şi criteriile de acordare a punctelor. Bucureştiul, Clujul şi alte zone prospere din ţară au fost serios depunctate şi prin urmare antreprenorii din aceste zone nu au mai putut accesa programul de finanţare”, spune ea. În plus, Anca Negescu consideră că în România se trăieşte foarte greu din artă contemporană, că majoritatea, deşi există şi excepţii, sunt nevoiţi să lucreze în alte domenii ca să poată trăi şi fac artă când le rămâne timp.

    „Ca antreprenor, pentru a ajunge să trăieşti doar din artă contemporană, trebuie ca mai întâi să investeşti enorm. Nu doar bani, ci şi timp, muncă, dezvoltare a nenumărate relaţii etc. Şi nici măcar aşa nu ai nicio garanţie că vei reuşi. Nu îmi plac deloc clişeele, dar arta chiar cere sacrificii. Nu ştiu de ce, dar aşa a fost de când lumea. Astăzi, piaţa de artă este o piaţă a marilor jucători, bazată pe marketing şi pe manipularea publicului, la fel ca în orice alt domeniu. Dacă nu dispui de resurse financiare foarte serioase – proprii sau ale unor parteneri – trebuie să ştii că şansele de a reuşi cu adevărat şi de a mai avea energie să te mai bucuri şi de viaţă sunt destul de mici. Depinde foarte mult ce aşteptări are fiecare de la viaţa sa”, mărturiseşte Anca Negescu.

    Investiţia iniţială în acest business a fost de 10.000 de euro. În 2018, brandul a înregistrat o creştere a vânzărilor de aproximativ 20% comparativ cu 2017 („primul an în care am funcţionat propriu-zis cu brandul What If I Fly”), ceea ce a dus la venituri totale de aproximativ 45.000 de euro.

    Profitabilitatea pe produs este una ridicată, spune proprietara galeriei de artă, dat fiind faptul că materialele folosite în procesul de producţie au un cost mic.

    „Materia primă folosită în procesul de producţie (porţelan, culori, aur şi platină pentru pictură, accesorii etc.) are un cost mic, prin urmare profitabilitatea per produs este mare. Timpul, fiind o resursă foarte preţioasă, adaugă valoare mare produselor, pentru că realizarea fiecăruia dintre ele necesită foarte mult timp”, explică Anca.

    Taxa pentru participarea la un târg de design în România, care durează în medie o zi sau două, variază între 150 şi 500 de euro. În 2018, What If I Fly a participat la aproximativ şase târguri, iar în 2019 plănuieşte să participe la mai multe, atât în România, cât şi în străinătate.

    „Merită foarte mult, la un târg poţi să ai vânzări care echivalează cu vânzările obişnuite din jumătate de lună. Depinde, evident, de anvergura târgului şi de perioada în care acesta se desfăşoară. Târgurile sunt importante nu doar pentru vânzări, ci şi pentru că te faci cunoscut, ceea ce se transformă ulterior în vânzări”, consideră ea.

    Artă sau bijuterie de artă?

    Anca Negescu spune că este important să facem distincţia între artă şi bijuterie de artă. Deşi sunt legate între ele, nivelul de preţ este cu totul altul pentru o lucrare de artă (mult mai mare), iar publicul poate fi complet diferit.

    „Dacă la bijuteria de artă văd o tendinţă clară de creştere şi dezvoltare a pieţei, la piaţa de artă contemporană lucrurile nu sunt la fel de evidente în România. Observ o creştere, însă mult prea lentă din punctul meu de vedere, îmi este greu să intuiesc încotro se îndreaptă această piaţă. Lipsurile principale ale domeniului artei în România sunt: banii, educaţia publicului şi dezinteresul aproape total al statului pentru domeniu. Ar ajuta enorm dacă statul ar susţine arta prin diverse iniţiative. Ar putea”, descrie antreprenoarea cu părere de rău hibele din domeniu.

    Cum ne situăm ca ţară la nivel global, dar şi local în ceea ce priveşte consumatorii de artă? Potrivit Ancăi Negescu, o diferenţă semnificativă este puterea de cumpărare, ceva mai redusă în România. „O altă diferenţă, însă nici pe departe la fel de semnificativă, constă în faptul că publicul din vestul Europei şi din ţările considerate mai dezvoltate este ceva mai obişnuit cu arta şi designul contemporan decât publicul român, fiind mai informat şi mai educat în acest sens. Bijuteria de artă se adresează oricum unei nişe destul de restrânse, indiferent de locul în care te afli. În acelaşi timp, am observat că în România apetitul pentru design este mai mare decât cel pentru artă”, constată Anca.

    La nivel local, concurenţa în domeniul bijuteriilor de autor este unul destul de semnificativ. Anca Negescu mărturiseşte că nu concurează cu ceilalţi autori de bijuterie exclusiv la nivel local, deşi asta ar fi mult mai uşor. „Trăim în era internetului şi astăzi, vrem  nu vrem, local = global”, spune managerul cultural.

    „Dacă ne referim strict la bijuteria de artă din porţelan, nivelul de concurenţă este rezonabil pentru noi, în special în România, dar şi la nivel global. Ajută foarte mult faptul că fiecare artist are stilul său unic şi când lucrezi cu porţelan asta se vede şi se simte foarte clar. Aici, în România, chiar ar fi loc de mai mult. Concurenţa are un rol important, pentru că te forţează să creşti şi să îmbunătăţeşti permanent tot ceea ce faci”, conchide Anca Negescu.

  • Au transformat arta porţelanului într-un business, iar acum câştigă zeci de mii de euro din pasiunea lor

    Micile opere de artă din porţelan ale Ancăi Popescu s-au bucurat de un succes imediat odată ce au fost expuse în galeria de artă contemporană deţinută de Anca Negescu. De-aici a fost doar un pas până ca antreprenoarea şi artista să îşi unească forţele în lansarea brandului de bijuterii de porţelan What if I Fly.

    Anca Negescu povesteşte că a ajuns să activeze în domeniul artei în mod neaşteptat. Conducea o firmă cu mulţi angajaţi, iar stresul, spune ea, era proporţional cu anvergura businessului, astfel că a decis să-şi relaxeze mintea cu un curs de managementul artei organizat de Artmark – unul dintre primele din ţară, de altfel – în urma căruia şi-a dat seama că „este mare nevoie de oameni de business care să se implice în domeniul artei”. Ulterior, a absolvit cursuri de managementul artei la la Sotheby’s Institute, Londra, apoi a deschis galeria de artă contemporană Artfooly Gallery din Bucureşti, al cărei curator este.

    Din activitatea galeriei sale s-au desprins treptat noi proiecte, cum ar fi magazinul de artă al galeriei (The Slice of Art) sau brandul de bijuterii din porţelan What If I Fly (Porcelain Stories).

    What If I Fly este un studio în care sunt realizate bijuterii şi opere de artă în miniatură din porţelan. Acesta a fost fondat în 2016 de Anca Negescu, care are rolul de manager cultural în acest business, şi de Anca Popescu, artist contemporan specializat în arta porţelanului şi director de creaţie. Cele două promovează prin acest brand conceptul de „art jewelry”, care se traduce, în cazul lor, prin faptul că fiecare piesă este realizată manual din porţelan şi pictată cu aur, platină şi culori speciale şi cu elemente din metale preţioase.

    Conceptul de „bijuterie de artă” (art jewelry)/„bijuterie de autor” este dificil de definit, spune curatoarea, cam la fel de dificil de definit precum este şi arta. „Termenul se referă la bijuterii create de artişti sau designeri de bijuterie, de obicei lucrate manual (dar nu obligatoriu), de cele mai multe ori unicat (dar nu obligatoriu), care au la bază un concept original. Sunt în esenţă nişte lucrări de artă miniaturale pe care le poţi purta”, explică ea.

    Cum se face o bijuterie din porţelan?

    Anca Negescu spune că durata de producere a 100 de piese este de aproximativ o lună, dar că depinde foarte mult de gradul de complexitate a obiectelor. Însă, ce este cel mai important, „prima dată se naşte ideea”.

    „Se creează prototipul, care se modelează manual dintr-o ceară specială, după care se face matriţa. Se face porţelanul lichid din praf de porţelan şi apă, se toarnă în matriţa, se scoate din matriţă, se şlefuieşte, se arde la cuptor (kiln) pentru prima dată. Această fază se numeşte biscuit. În a doua fază se glazurează, apoi se arde din nou în kiln la aproximativ 1.240 de grade. După glazură, se aplică decorul (pictura) pe obiect. Culorile, aurul şi/sau platina cu care se pictează se fixează pe obiect prin ardere – a treia ardere în kiln. După ultima ardere obiectele se montează, li se fixează accesoriile şi abia atunci sunt gata”, descrie Anca procesele prin care trece o bijuterie până să fie gata de purtat.

    Antreprenorii care activează în acest domeniu nu duc lipsă de dificultăţi. Anca Negescu spune că atunci când lucrezi cu metale preţioase sunt foarte multe acte de făcut şi mult timp pierdut, pentru că producătorii trebuie să verifice produsele la ANPC. Ca în orice tip de business, şi ea resimte felul în care birocraţia şi schimbările legislative foarte dese şi deloc prietenoase cu antreprenorii îngreunează foarte mult activitatea.

    „Anul trecut am scris un proiect pentru a obţine o finanţare prin programul Start-Up Nation, care funcţionase foarte bine până atunci pentru multe businessuri mici la început de drum. Nu doar că pentru 2018 nu s-au mai acordat fonduri, dar s-au schimbat semnificativ şi criteriile de acordare a punctelor. Bucureştiul, Clujul şi alte zone prospere din ţară au fost serios depunctate şi prin urmare antreprenorii din aceste zone nu au mai putut accesa programul de finanţare”, spune ea. În plus, Anca Negescu consideră că în România se trăieşte foarte greu din artă contemporană, că majoritatea, deşi există şi excepţii, sunt nevoiţi să lucreze în alte domenii ca să poată trăi şi fac artă când le rămâne timp.

    „Ca antreprenor, pentru a ajunge să trăieşti doar din artă contemporană, trebuie ca mai întâi să investeşti enorm. Nu doar bani, ci şi timp, muncă, dezvoltare a nenumărate relaţii etc. Şi nici măcar aşa nu ai nicio garanţie că vei reuşi. Nu îmi plac deloc clişeele, dar arta chiar cere sacrificii. Nu ştiu de ce, dar aşa a fost de când lumea. Astăzi, piaţa de artă este o piaţă a marilor jucători, bazată pe marketing şi pe manipularea publicului, la fel ca în orice alt domeniu. Dacă nu dispui de resurse financiare foarte serioase – proprii sau ale unor parteneri – trebuie să ştii că şansele de a reuşi cu adevărat şi de a mai avea energie să te mai bucuri şi de viaţă sunt destul de mici. Depinde foarte mult ce aşteptări are fiecare de la viaţa sa”, mărturiseşte Anca Negescu.

    Investiţia iniţială în acest business a fost de 10.000 de euro. În 2018, brandul a înregistrat o creştere a vânzărilor de aproximativ 20% comparativ cu 2017 („primul an în care am funcţionat propriu-zis cu brandul What If I Fly”), ceea ce a dus la venituri totale de aproximativ 45.000 de euro.

    Profitabilitatea pe produs este una ridicată, spune proprietara galeriei de artă, dat fiind faptul că materialele folosite în procesul de producţie au un cost mic.

    „Materia primă folosită în procesul de producţie (porţelan, culori, aur şi platină pentru pictură, accesorii etc.) are un cost mic, prin urmare profitabilitatea per produs este mare. Timpul, fiind o resursă foarte preţioasă, adaugă valoare mare produselor, pentru că realizarea fiecăruia dintre ele necesită foarte mult timp”, explică Anca.

    Taxa pentru participarea la un târg de design în România, care durează în medie o zi sau două, variază între 150 şi 500 de euro. În 2018, What If I Fly a participat la aproximativ şase târguri, iar în 2019 plănuieşte să participe la mai multe, atât în România, cât şi în străinătate.

    „Merită foarte mult, la un târg poţi să ai vânzări care echivalează cu vânzările obişnuite din jumătate de lună. Depinde, evident, de anvergura târgului şi de perioada în care acesta se desfăşoară. Târgurile sunt importante nu doar pentru vânzări, ci şi pentru că te faci cunoscut, ceea ce se transformă ulterior în vânzări”, consideră ea.

    Artă sau bijuterie de artă?

    Anca Negescu spune că este important să facem distincţia între artă şi bijuterie de artă. Deşi sunt legate între ele, nivelul de preţ este cu totul altul pentru o lucrare de artă (mult mai mare), iar publicul poate fi complet diferit.

    „Dacă la bijuteria de artă văd o tendinţă clară de creştere şi dezvoltare a pieţei, la piaţa de artă contemporană lucrurile nu sunt la fel de evidente în România. Observ o creştere, însă mult prea lentă din punctul meu de vedere, îmi este greu să intuiesc încotro se îndreaptă această piaţă. Lipsurile principale ale domeniului artei în România sunt: banii, educaţia publicului şi dezinteresul aproape total al statului pentru domeniu. Ar ajuta enorm dacă statul ar susţine arta prin diverse iniţiative. Ar putea”, descrie antreprenoarea cu părere de rău hibele din domeniu.

    Cum ne situăm ca ţară la nivel global, dar şi local în ceea ce priveşte consumatorii de artă? Potrivit Ancăi Negescu, o diferenţă semnificativă este puterea de cumpărare, ceva mai redusă în România. „O altă diferenţă, însă nici pe departe la fel de semnificativă, constă în faptul că publicul din vestul Europei şi din ţările considerate mai dezvoltate este ceva mai obişnuit cu arta şi designul contemporan decât publicul român, fiind mai informat şi mai educat în acest sens. Bijuteria de artă se adresează oricum unei nişe destul de restrânse, indiferent de locul în care te afli. În acelaşi timp, am observat că în România apetitul pentru design este mai mare decât cel pentru artă”, constată Anca.

    La nivel local, concurenţa în domeniul bijuteriilor de autor este unul destul de semnificativ. Anca Negescu mărturiseşte că nu concurează cu ceilalţi autori de bijuterie exclusiv la nivel local, deşi asta ar fi mult mai uşor. „Trăim în era internetului şi astăzi, vrem  nu vrem, local = global”, spune managerul cultural.

    „Dacă ne referim strict la bijuteria de artă din porţelan, nivelul de concurenţă este rezonabil pentru noi, în special în România, dar şi la nivel global. Ajută foarte mult faptul că fiecare artist are stilul său unic şi când lucrezi cu porţelan asta se vede şi se simte foarte clar. Aici, în România, chiar ar fi loc de mai mult. Concurenţa are un rol important, pentru că te forţează să creşti şi să îmbunătăţeşti permanent tot ceea ce faci”, conchide Anca Negescu.

  • Expoziţia purtată

    „Când eram la liceu am făcut cadou unei prietene din Bacău un tricou pictat de mine, pentru că eram exasperată de lipsa de originalitate şi varietate a produselor cu potenţial de cadou”, îşi aminteşte Lorena Paloşanu modul în care i-a venit ideea afacerii cu haine pictate Lorwna Moods. Se ocupă de aceasta atât ea – artistul – cât şi prietenul şi partenerul de business Bogdan Vicol, care reprezintă „partea pragmatică” şi care se ocupă de vânzări, marketing, achiziţii. „Având o latură artistică de mică, am încercat să experimentez cât mai multe tehnici şi să mă descopăr prin artă, iar prietenul meu Bogdan mă susţine şi mă ajută cu tot ceea ce e legat de business – vânzări, achiziţii, marketing”, descrie ea modul în care cei doi îşi împart responsabilităţile. Ea a absolvit Liceul de Artă George Apostu din Bacău, secţia Artă Monumentală, urmat de Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca, secţia Grafică. Ulterior, a văzut că şi la Bucureşti tricoul pictat a avut succes, astfel că paşii făcuţi în direcţia construirii Lorwna Moods au fost fireşti: la scurt timp, a început să picteze jachete vintage şi, constatând  reacţia pozitivă a celor care le văd, a realizat potenţialul de business al hobbyului. De la începutul anului 2017 până aproape de sfârşitul anului 2018, cei doi au testat materiale (hainele propriu-zise – de la diferiţi furnizori, producători), culori profesionale de textile, modele, colecţii pe care să le lanseze, ambalaje, canale de vânzare etc. „Am vrut ca ceea ce primeşte clientul să fie un produs calitativ, dar şi experienţa să fie una în care să se regăsească grija şi atenţia la detalii”, adaugă antreprenoarea. Având în vedere că pe parcursul a doi ani cei doi tineri au testat materialele care compun produsul final, iar abia din luna noiembrie a anului trecut au deschis businessul oficial, investiţia se împarte în două categorii. „Perioada iniţială de doi ani de teste, unde
    ne-am dedicat total, atât cu timpul, cât şi cu cheltuiala aferentă materialelor necesare. Din noiembrie 2018, când ne-am hotărât să concretizăm acest proiect, am investit aproximativ 7.000 de euro şi urmează să mai investim în jur de 5.000 de euro în primele şase luni ale acestui an. Nu am vrut să ne grăbim, ci am vrut să avem o fundaţie stabilă pentru brandul pe care dorim să-l construim şi să-l dezvoltăm. „În medie, Lorwna Moods înregistrează în jur de 5-6 comenzi pe săptămână, în contextul în care, oficial, businessul şi-a început activitatea recent. „Încă n-am pornit toate colaborările pe care le avem în lucru, nici site-ul, însă cantitativ nu vom putea creşte continuu numărul de comenzi deoarece producţia este limitată. O să rămânem în zona bunurilor de calitate ridicată, produse în cantităţi mici şi «hand-made».” Spune că au primit comenzi din Italia şi Germania şi de aceea dezvoltarea în online este unul dintre obiectivele lor. „Piaţa de online este dominată de Statele Unite, Rusia şi Ucraina, dar preţurile lor în comparaţie cu preţurile noastre sunt cel puţin duble. De asemenea, clienţii din străinătate sunt mult mai deschişi şi mai încântaţi de ce putem oferi, de calitatea produselor, dar mai ales de preţ.”
    În prezent, Lorwna Moods dezvoltă o colaborare cu reprezentanţii magazinului online ByEda.ro, dar şi cu magazinul de haine vintage Consignaţia7. Planul de business realizat de tinerii antreprenori arată că investiţia va fi recuperată după primul an de activitate, iar tot profitul va fi reinvestit. „Recuperarea investiţiei se va face încă din primul an, însă tot profitul îl vom reinvesti. Avem un plan bine pus la punct pe termen lung.” Cei doi spun că nu îşi doresc să industrializeze procesul de producţie pentru a mări „marja de profit sau cifra de afaceri”, însă spun că şi-au construit planul de business în aşa fel încât să poată creşte sustenabil şi organic de la an la an. „Insist ca fiecare produs care iese din atelier să poarte semnătura mea şi să conţină o particică din mine. De la asta am început, din bucuria pe care am găsit-o atunci când am dat mai departe un obiect creat şi muncit de mine şi am văzut reacţia”, spune tânăra. Cea mai dificilă parte din acest business este reprezentată de achiziţia pieselor vestimentare care urmează să fie pictate, deoarece nu există nicio fabrică sau distribuitor care să le poată furniza tricouri de calitate şi jachete în cantităţile dorite, au menţionat antreprenorii. „Cerere pentru produsele noastre este, dar problema cu care ne confruntăm este că de multe ori nu aveam pe ce picta şi mergeam în toate mallurile din Bucureşti şi nu numai pentru a putea construi stocul propriu-zis care urma să fie pictat. Ţin minte că o dată mi-am sunat naşii din Piteşti să meargă la un mall de la ei să îmi cumpere ultimele jachete din magazin. Asta este o mare problemă, faptul că nu avem siguranţa că găsim mereu «materia primă».” De altfel, cei doi tineri se pregătesc să intre în următoarele luni cu colecţiile şi
    într-un magazin fizic, fiind în discuţii pentru zona proprie în cadrul unui magazin din Bucureşti. Pentru anul în curs şi-au propus să definitiveze anumite colecţii capsulă pentru jachete şi tricouri şi să lanseze noi produse hand-made în afară de cele pictate. „Pentru următorii cinci ani vreau să cresc brandul Lorwna Moods, nu voi renunţa la partea cu pictatul hainelor, însă mă voi dezvolta cât mai mult ca artist. Vreau ca hainele pictate de mine să fie recunoscute în public, iar pentru cei care le poartă vreau să aibă valoare sentimentală, să facă parte din ceea ce sunt ei. Vreau să schimbăm percepţia hainelor pictate în ceva preţios, fragil, în «tatuaje artistice pentru haine».”

  • Un start-up pe zi. Lorena Palosanu, absolventă de arte, creează şi vinde tricouri pictate. „Recuperarea investiţiei se va face încă din primul an de activitate“

    În dezvoltarea afacerii cei doi au investit anul trecut aproximativ 7.000 de euro, iar anul acesta sunt pregătiţi să mai investească 5.000 de euro în noi stocuri de marfă, au spus pentru ZF cei doi antreprenori.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Aici se lasă cu vărsare de sânge

    Un artist rus, Andrei Molodkin, s-a gândit însă să le ceară vizitatorilor nişte sânge, dacă doresc, atunci când vină să vadă expoziţia „Black Horizon” găzduită de muzeul BPS22 din localitatea belgiană Charleroi până în luna mai. Sângele, scrie CNN, va fi recoltat de doctori sau asistente la faţa locului şi apoi introdus cu o pompă specială în nişte litere transparente formând versuri ale unor cântece cenzurate sau puse la index, acestea făcând parte dintr-o instalaţie de artă intitulată „Young Blood”. Pentru moment s-au înscris deja mai bine de 30 de doritori, artistul aşteptându-se la un număr mare de persoane dispuse să-şi dea sângele pentru expoziţie.

  • Aici se lasă cu vărsare de sânge

    Un artist rus, Andrei Molodkin, s-a gândit însă să le ceară vizitatorilor nişte sânge, dacă doresc, atunci când vină să vadă expoziţia „Black Horizon” găzduită de muzeul BPS22 din localitatea belgiană Charleroi până în luna mai. Sângele, scrie CNN, va fi recoltat de doctori sau asistente la faţa locului şi apoi introdus cu o pompă specială în nişte litere transparente formând versuri ale unor cântece cenzurate sau puse la index, acestea făcând parte dintr-o instalaţie de artă intitulată „Young Blood”. Pentru moment s-au înscris deja mai bine de 30 de doritori, artistul aşteptându-se la un număr mare de persoane dispuse să-şi dea sângele pentru expoziţie.

  • Arta statului pe scaun

    În plus, odată devenit operă de artă, el nu trebuie să respecte nici forma tradiţională, dar poate fi totuşi folosit în continuare ca piesă de mobilier de cei dispuşi să achite câteva zeci de mii de euro. Printre aceste scaune artistice, scrie The Independent, se numără Line, care pare făcut dintr-o sârmă groasă de bronz şi este semnat Alex Hull, Fibonacci, un scaun al cărui spătar se curbează devenind şi punct suplimentar de sprijin pe podea, realizat de Sebastian Brajkovic, ori canapelele şi scaunele din seria Species, create de Patrik Fredrikson şi Ian Stallard şi care seamănă mai degrabă a roci stranii. 

  • Piaţa de artă din România – microscopică, dar în creştere

    Anca Poteraşu şi-a început activitatea în domeniu ca dealer de artă în 2009, iar în mai 2011 a deschis Galeria Anca Poteraşu, în cadrul căruia expune şi vinde lucrările mai multor artişti consacraţi. Din 2012 participă la târguri internaţionale de artă din nişă, iar în septembrie 2018 galeria a fost invitată să deschidă un spaţiu de proiecte la muzeul Spinnerei din oraşul german Leipzig.

    „M-am gândit atunci că ei (artiştii – n.red.) merită şi au nevoie de cineva care să îi promoveze, să îi susţină astfel încât să poată trăi din artă. Cineva trebuia să facă asta – iar pe atunci eram doar câţiva «nebuni» galerişti. Mulţi mi-au spus ca sunt nebună”, povesteşte Anca Poteraşu.

    Curatorul nu a activat însă dintotdeauna în domeniul artei. Originară din Maramureş, Anca Poteraşu a ajuns să studieze sociologie şi asistenţă socială în Bucureşti, cu un master în politici sociale europene. În Capitală a intrat în contact cu artişti, mergea la vernisaje şi la petreceri împreună cu ei, iar cercul de prieteni îi era format tot din artişti, cu care a păstrat o legătură strânsă.

    „Sigur că a fost vorba şi de o nevoie personală, de a face ceva mai mult, de a construi în jurul meu un fel de responsabilitate socială, o conştientizare a nevoii de a ne implica – am acest lucru în comun cu artiştii cu care lucrez”, îşi explică Anca motivaţia care îi propulsează businessul.

    La început, a făcut o selecţie de lucrări care îi plăceau şi a vândut mai întâi chiar din atelierele artiştilor, din propria sufragerie, atunci când lucrările au început să se adune. După ce a testat mai multe opţiuni de promovare a artiştilor, a ajuns la concluzia că printr-o galerie poate să construiască mai mult – o comunitate în jurul artiştilor, o reţea pe termen lung. Astfel, în 2009 a deschis un spaţiu alternativ în care organiza evenimente şi petreceri în jurul artei, iar apoi acesta s-a transformat într-o galerie. „Am vrut să existe o identitate şi un program artistic clar definite, să am un demers profesionist – pe care mereu îl perfecţionez”, explică Poteraşu.

    Artist: Róbert Köteles.
    Clipalma nr 2, ulei pe pânză, 80 x 140 cm, 2002

    În 2011 a deschis Galeria Anca Poteraşu, cu o comunitate puternică în jurul ei, cu artişti în portofoliu precum Decebal Scriba, Irina Botea Bucan, Matei Bejenaru, Aurora Kiraly, Belu-Simion Făinaru, artişti din generaţiile mai tinere – Olivia Mihălţianu, Iulian Bisericaru, Daniel Djamo, Dragoş Bădiţă, pictori recunoscuţi – Zoltan Béla, Robert Koteles, artişti emergenţi precum Adelina Ivan, Larisa Crunţeanu. Lucrările artiştilor sunt din diferite medii de exprimare: pictură, sculptură, dar şi fotografie, video, new media, instalaţii artistice. Galeria se implică în producţia lucrărilor noi de artă, caută parteneriate cu alte spaţii de expoziţii şi, desigur, organizează propriile evenimente.

    „Am o echipă frumoasă la galerie, artişti, curatori cu care lucrez, studenţi de la diferite facultăţi care îşi mai fac practica la noi – am organizat peste 50 de expoziţii în aceşti ani, cu un program curatorial coerent. Din 2012 am început să particip la târguri internaţionale de artă, printre cele mai bune din nişă, cum ar fi ARCO Madrid, Artissima Torino, Loop Barcelona, Nada Miami, toate foarte importante pentru strategia noastră de a promova artiştii români în străinătate, de a ajunge la colecţionari şi curatori din instituţii diverse ca mijloace de abordare şi de valorificare a artei contemporane”, descrie Anca Poteraşu etapele parcurse.

    Ea spune că în România tendinţa generală, chiar şi în rândul artiştilor, este să se emigreze, dar este de părere că în continuare la noi „sunt multe lucruri de văzut, explorat, construit”.

    Din 2015 a iniţiat un proiect de rezidenţă artistică internaţională, una dintre primele din Bucureşti – Plantelor 58. Platforma reuneşte curatori şi artişti din alte ţări, prin intermediul acesteia sunt organizate open call-uri şi se construiesc parteneriate pe termen mediu şi lung.

    „În 2018 am fost invitaţi să deschidem un spaţiu de proiecte la Spinnerei, în Leipzig, o comunitate artistică importantă la nivel internaţional, cu ateliere de artişti, galerii, spaţii artistice de expunere. Organizăm o serie de expoziţii în acest spaţiu central, timp de un an de zile – am început în septembrie 2018 şi continuăm cu proiecte expoziţionale până în august 2019”, încheie Anca Poteraşu povestea evoluţiei pasiunii transformate în business de până acum.

    Artist: Matei Bejenaru.
    Laboratorul Tehnic din Iaşi, seria Între două lumi, print digigrafie cu cerneală de arhivare, 120 x 150 cm, Ediţie 5 + 2AP, 2011

    Plan de afaceri pentru antreprenoriatul cultural

    Dar care sunt cifrele pe care le implică debutul, dar şi dezvoltarea unei astfel de afaceri? Investiţia iniţială a fost de 300 de lei (pentru un catalog printat) şi înfiinţarea firmei. În perioada următoare, şi-a bugetat însă o investiţie de 30.000 de euro, ce va fi direcţionată în amenajarea unui nou spaţiu.

    Cheltuielile lunare sunt reprezentate de chiria lunară, un angajat full-time şi o contabilă, dar şi banii pe care îi investesc în promovare. Anca Poteraşu spune că  bugetul de investiţii în social media este zero – mizează mai degrabă pe o creştere organică. Investiţiile sunt direcţionate mai cu seamă înspre participarea la expoziţii şi târguri şi în cataloage, aceasta fiind tot o formă de promovare, dar mai nişată.

    Ca exemplu, Târgul Artissima, care a reunit anul trecut cinci artişti – Adelina Ivan, Daniel Djamo, Decebal Scriba, Matei Bejenaru şi Olivia Mihălţianu – a costat 16.000 de euro. Din aceşti bani, taxa de participare a fost de 14.000 de euro. Restul au fost cheltuieli de transport, cazare, transport lucrări ş.a. Pentru acest eveniment, galeria şi-a acoperit costurile investite.

    Alte târguri la care a participat galeria anul trecut au fost Volta Basele (cu susţinere parţială din partea Institutului Cultural Român – cost total de 15.000 de euro), Loop Barcelona (specializat doar în arta video – 6.500 de euro) sau Nada Miami (8.000 de euro).

    În ceea ce priveşte colecţionarii, aceştia sunt atât colecţionari privaţi locali, majoritatea fiind însă internaţionali. „Mă bucur mult că de câţiva ani muzeele şi centrele artistice din străinătate fac de asemenea parte din portofoliul galeriei de colecţionari”, explică curatorul.

    Preţurile operelor sunt variate – de la 500 de euro (mai ales pentru desene, de exemplu) până la instalaţii artistice de 60.000 de euro. Ca în orice domeniu, antreprenorii care vor să îşi deschidă o galerie de artă întâmpină dificultăţi, conform Ancăi Poteraşu, care spune că o bună bucată de vreme s-a lovit de faptul că artiştii şi colecţionarii priveau cu suspiciune rolul unei galerii, „ca pe un intermediar inutil”, însă pe măsură ce au trecut anii, „cu toţii au înţeles rolul pe care îl are, de a promova un artist şi arta sa, de a-l susţine pe termen mediu şi lung, de a creşte valoarea lucrărilor de artă prin expoziţii, evenimente, publicaţii, activităţi consecvente care au loc indiferent de aşa-zisele tendinţe din piaţă”. „Este important ca un galerist să fie pregătit ca lucrurile să se dezvolte în timp. Este un business care se construieşte cu răbdare şi perseverenţă şi ceva curaj”, spune Anca Poteraşu.

    Galerista mărturiseşte că nu vede o diferenţă de fond între colecţionarii din România si cei din alte locuri, singura distincţie fiind numărul lor – caracteristica prezentă încă este expunerea redusă la artă.

    Artist: Dragoş Bădiţă.
    Winter Sleep, ulei pe lemn,  40 x 50 cm, 2016

    „Despre colecţionari, numai de bine. De la începuturile istoriei, marile creaţii artistice au avut nevoie de susţinere financiară. Colecţionarii, fie ei persoane fizice sau colecţionari instituţionali, sunt o formă de organizare actuală de susţinere a artei. Există o mare varietate, începând de la colecţionarii ocazionali, care se îndrăgostesc de o lucrare sau care vor sa fie înconjuraţi de frumos, până la colecţionarii care au o temă a colecţiei, cumpără regulat, urmăresc artiştii, galeriile”, spune aceasta.

    Deşi a observat o tendinţă în creştere în rândul achiziţiilor de pictură, Anca Poteraşu spune: „colecţionarul român a început să colecţioneze video, fotografie şi instalaţii.

    „Îmi aduc aminte de anul 2015, când o lucrare de Matei Bejenaru, o instalaţie de diapozitive, a ajuns într-o colecţie foarte frumoasă şi importantă în Bucureşti, şi cât de mult ne-am bucurat. Apoi au urmat lucrările video, fotografia, instalaţia. Asta da bucurie şi realizare”, povesteşte galerista. În România, până de curând nu a existat un colecţionar instituţional. Muzeele, instituţiile, marile companii sunt absente de pe piaţa de artă autohtonă. Există câteva excepţii – o fundaţie la Timişoara, un muzeu privat în Bucureşti – care confirmă însă regula.

    „Artiştii sunt lăsaţi practic în grija colecţionarilor privaţi, însă şi numărul acestora este încă foarte mic, deşi mi se pare că se observă o schimbare în bine în ultimii ani.”

    „În alte ţări vedem colecţionari care vin din familii care colecţionează de generaţii, mulţi dintre ei îşi construiesc o colecţie pe care apoi o donează muzeelor sau construiesc ei un muzeu. Este un comportament generalizat pe câteva generaţii. Noi (re)învăţăm propriile reflexe culturale acum”, declară Anca Poteraşu. „Eu sunt foarte fericită să văd că de când am deschis galeria, avem din ce în ce mai mulţi colecţionari, din generaţii şi backgrounduri diferite.”

    În ceea ce priveşte consumatorul de artă contemporană, progresul este poate mai vizibil, spune ea. „Acum şapte ani abia dacă ne intra o persoană nouă pe uşă în afara evenimentelor de deschidere a expoziţiilor. În ultimii doi ani, aproape zilnic avem vizitatori, doresc să vorbească cu noi, să cunoască şi să înţeleagă ceea ce văd – din perspectiva unei galerii, consumatorii de azi sunt colecţionarii de mâine şi investim mult în acest dialog”, spune cu încântare Anca Poteraşu.

    Nu suficienţi oameni au obiceiul şi cultura de a intra în muzee, galerii, expoziţii. Asta se reflectă in dimensiunea microscopică a pieţei româneşti de artă, caracterizează Anca Poteraşu mentalitatea românului în ceea ce priveşte arta.

    Artist: Zoltán Béla.
    Urban detail, acrylic pe hârtie, 264 x 170 cm, 2017


    „De aceea organizăm expoziţii, rezidenţe, artist talk-uri, publicăm cataloage – noi şi alte galerii şi spaţii artistice din România. Construim canale de comunicare. O caracteristică care îmi displace, dar care nu este unică pentru România, este supralicitarea dimensiunii de investiţie în artă. La un moment dat chiar a existat un index care urmărea creşterea preţurilor pentru lucrările clasice. Bineînţeles, există multe colecţii private, alcătuite de-a lungul anilor, a căror valoare a crescut spectaculos de-a lungul anilor. Însă convingerea mea este că o investiţie în artă trebuie făcută pe cu totul alte considerente. Arta de care te înconjori este o investiţie în sufletul propriu şi în promovarea valorilor culturale pe care le susţii”, consideră aceasta.

    Galerista română vede piaţa de artă din România ca fiind microscopică, dar în creştere: „Primii colecţionari, cei care au contribuit şi contribuie la pornirea ei, sunt oameni care au călătorit foarte mult, astfel încât, atunci când ea se va consolida, piaţa de artă din România va fi probabil bine integrată în structuri internaţionale – iar aici nu mă refer numai la cele occidentale. Există încă de pe acum o deschidere mare spre pieţe din America de Sud, cu care avem mai multe în comun decât am crede la prima privire, China, Japonia şi încă mai sunt alternative de explorat”.

    În România, absenţa flagrantă este marcată de colecţionarii instituţionali. În toate ţările dezvoltate muzeele colecţionează artiştii ţărilor lor – „altfel ce ar lăsa în urmă, pentru generaţiile următoare?”. În ţări precum Polonia, statul şi instituţiile locale au avut un rol foarte important în sprijinirea creaţiei contemporane de artă şi a actorilor de pe piaţă: curatori, galerii, spaţii culturale. Rezultatul: o pătură importantă de colecţionari privaţi şi instituţionali, galerii şi spaţii culturale dinamice care promovează artiştii polonezi pe plan internaţional şi o serie de artişti foarte bine cunoscuţi şi apreciaţi atât la nivel local, cât şi internaţional. „Bugetul pentru cultură în România este încă insuficient, instituţiile culturale care mai distribuie fonduri resimt aceste efecte, nu există o strategie culturală clară – acestea se resimt atât la nivel privat, cât şi public”, deplânge Anca Poteraşu lipsa investiţiilor în cultură.

    Cu toate acestea, cea mai mare mândrie a ei ca artist este că o parte din artiştii cu care lucrează trăiesc din artă. „După ani în care am investit în galerie, mă bucur că şi eu am reuşit să trăiesc din ceea ce fac. Asta numesc eu cu adevărat o victorie – sau, cum o numeşti tu, un business”, mai spune ea.

    Galerista crede că a ajuns în acest punct pentru că a fost optimistă şi că per total ne îndreptăm într-o direcţie bună, cu mai multe galerii, cu mai mulţi colecţionari, consumatori de artă şi centre de artă. Artiştii români au început să capete recunoaştere internaţională, să ajungă în colecţii muzeale şi private importante. „Putem doar spera să avem mai multă susţinere de la instituţii, muzee locale, să contribuim la o creştere economică în ţară, cu din ce în ce mai mulţi consumatori de artă contemporană”, conchide Anca Poteraşu.