Confruntate cu posibila retrogradare a Statelor Unite de la
ratingul maxim AAA, pietele financiare nici nu se gandesc sa isi
puna manusile cand vine vorba de plasamentele in obligatiunile
altor state, nu doar ale celor de la periferia zonei euro. Summitul
de la jumatatea lunii iulie, in care s-a convenit asupra unui nou
pachet de salvare de 159 miliarde de euro pentru Atena, nu a fost
decat un moment de respiro. Dobanzile cerute statelor cu probleme
au inceput din nou sa urce, pe masura ce investitorii nu se hotarau
daca obligatiunile americane sau cele germane le pot proteja mai
bine profiturile in fata cutremurului pe care unii cred ca acordul
de salvare a Greciei si compromisul de majorare a plafonului
indatorarii SUA n-ar face decat sa-l amane.
Efectul de contagiune, pe care liderii europeni s-au laudat ca
il vor tine sub control cu repetate mustrari si masuri punitive la
adresa economiilor cu probleme, este cel care inghesuie acum in
colt si Spania si Italia si, in spatele lor, la orizont, Franta si
Germania. Cresterea din ultima vreme a diferentei intre dobanzile
cerute pentru cumpararea de datorie suverana spaniola sau italiana
si cele pentru obligatiunile germane (mult-laudatele “bund”-uri) a
fost citita in special ca semnalizand probleme iminente pentru
spanioli si italieni.
Trebuie notat insa ca problemele lor sunt cu atat mai mari cu
cat, intre timp, si nivelul dobanzilor cerute de investitori
Germaniei au crescut pana la 2,8% inainte de a scadea spre 2,6% la
sfarsitul lunii trecute. In acelasi timp, in doar o luna, Italia a
inregistrat o crestere de aproape un procent a dobanzilor la
obligatiunile cu scadenta la zece ani, ajungand la 5,77% la
sfarsitul lunii trecute de la 4,94% la sfarsitul lui iunie.
Obligatiunile germane nu mai sunt chiar atat de atractive de mai
multa vreme: anul trecut sase licitatii organizate de finantele
germane au inregistrat subscrieri insuficiente, iar anul acesta
inca trei. Nu e o catastrofa, pentru ca obligatiunile ramase sunt
scoase apoi la vanzare treptat in zilele si saptamanile imediat
urmatoare, dar e un semnal ca investitorii internationali sunt tot
mai prudenti fata de amanarea unor decizii care sa rezolve problema
datoriei (sau, dupa sintagma deja consacrata, fata de tactica
“kicking the can down the road” – “rostogolirea tinichelei mai
departe”).
Pana acum, Berlinul s-a multumit sa amane pana in ultima clipa –
uneori, chiar si dupa, starnind iritarea si a Bancii Centrale
Europene – luarea unor decizii in chestiunea crizei datoriilor din
zona euro, pentru ca administratia condusa de cancelarul Angela
Merkel sa nu fie nevoita sa explice electoratului de ce trebuie
alocate si mai multe miliarde din bugetul federal pentru
rostogolirea datoriilor Greciei (cel mai recent exemplu, dar
urmeaza si Irlanda si Portugalia, poate chiar Cipru, Italia sau
Spania).
In Germania se desfasoara in acest an un scrutin parlamentar la
nivelul landurilor: dupa ce la bataliile de primavara coalitia de
guvernare a iesit serios sifonata, spera acum sa isi poata lua
revansa la alegerile din octombrie. Pentru a fragezi dezbaterile,
ministrul de finante Wolfgang Schäuble a readus in discutie
propunerea profund anticonstitutionala (din punctul de vedere al
Tratatului de la Lisabona) pe care Angela Merkel a incercat anul
trecut sa o impuna colegilor din zona euro: transferul de
autoritate privind propriul buget catre organismele europene pentru
statele care inregistreaza datorii nesustenabile.
Scopul propunerii este ca aceia care dau banii (in primul rand
Germania, conform ponderii ei in Fondul European pentru Stabilitate
Financiara si conform ponderii in bugetul UE) sa poata presa cu
succes introducerea unor programe de austeritate care sa asigure ca
fondurile nu intra intr-o gaura neagra, asadar ca banii
contribuabililor nemti nu sunt pierduti, mai ales dupa ce insasi
Merkel i-a criticat de curand pe greci, de pilda, afirmand ca
acestia ar trebui sa urmeze exemplul harniciei nemtilor si sa-si ia
mai putine zile de concediu.
