BusinessMagazin

Tag: special

  • Vosganian îl propune pe Bogdan Stănescu ca administrator special al Oltchim

     “Stănescu va desemna conducerea executivă a combinatului”, a declarat Vosganian miercuri, într-o conferinţă de presă.

    La finele lunii februarie Vosganian a anunţat că va numi administratorii speciali şi conducerea operativă la combinatul Oltchim până la 15 martie, când expiră acordul cu actualul director.

    Vosganian a arătat atunci că este imposibilă numirea unor persoane din interiorul Oltchim întrucât rivalităţile sunt foarte mari, iar orice persoană ar fi numită ar primi reacţii agresive din partea celorlalţi.

    Vosganian a menţionat că ministerul are mai multe propuneri din exteriorul companiei, însă există discuţii privind cerinţele unui astfel de post.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Culmea ipocriziei: fabricanţii crizei iau bonusuri de 20 de miliarde de dolari

    BONUSURILE ÎN BANI PENTRU ANUL 2012 SUNT ESTIMATE SĂ CREASCĂ CU 8% COMPARATIV CU ANUL ANTERIOR, în parte din cauza plăţii unor sume amânate din anii trecuţi, potrivit unui raport al autorităţilor statului american New York, citat de Wall Street Journal. Firmele de pe Wall Street vor plăti angajaţilor în bani 20 de miliarde de dolari pentru anul trecut, în urcare de la 18,5 miliarde de dolari în 2011. Creşterea vine, însă, după un declin de 19% în anul anterior.

    Chiar şi după revenirea uşoară din 2012, bonusurile rămân cu circa 42% sub nivelurile din 2006, când totalul fondurilor s-a situat la 34,3 miliarde de dolari.

    Raportul relevă îmbunătăţirea profitabilităţii băncilor anul trecut şi alocarea plăţii unor bonusuri în decembrie pentru a se evita taxele federale mai mari. Totuşi, firmele de pe Wall Street au desfiinţat în această perioadă locuri de muncă şi au transferat tot mai mult în viitor unele plăţi, pentru a fi condiţionate de rezultatele financiare. Plăţile amânate, încurajate de autorităţile de reglementare, ar trebui să descurajeze asumarea excesivă de riscuri, care a contribuit la criza financiară, şi să lege recompensele tot mai mult de evoluţia companiei pe termen lung.

    “Industria instrumentelor financiare s-a schimbat de la începutul crizei financiare, făcând estimarea bonusurilor din sectorul financiar mai dificilă decât în anii anteriori”, a declarat şeful autorităţii pentru audit a statului New York, Thomas DiNapoli. Wall Street “va continua să se restructureze şi să-şi reducă dimensiunile până la găsirea unui nou model de afaceri, a spus el.

    PLĂŢILE AMÂNATE PENTRU O DATĂ ULTERIOARĂ REPREZINTĂ O PARTE IMPORTANTĂ A PACHETELOR DE BONUSURI, a afirmat Alan Johnson, director operaţional la firma de consultanţă pentru salarizare Johnson Associates, care publică un studiu de referinţă pentru Wall Street pe acest subiect. La Morgan Stanley, de exemplu, traderii, bancherii de investiţii şi alţi angajaţi au fost informaţi că banca le va plăti bonusurile în patru tranşe egale, prima în mai, iar ultima în ianuarie 2016, au afirmat surse apropiate situaţiei.

    Aceste plăţi vor apărea probabil în viitoare documente financiare publicate de bancă şi în următoarele rapoarte ale autorităţii de audit. Biroul auditorului statului New York nu a precizat ce procentaj din suma totală pentru 2012 este datorată plăţii unor bonusuri amânate, dar a afirmat că o intensificare a acestui trend “va reduce volatilitatea în privinţa plăţii de taxe de către industria instrumentelor financiare”.

    Bonusurile de pe Wall Street au în general un impact major asupra finanţelor statului New York. Taxele colectate pe venit în cazurile persoanelor şi companiilor legate de central financiar al lumii au reprezentat 20% din totalul încasărilor statului în 2008, anul declanşării crizei financiare, însă au ajuns la 14% anul trecut. Pentru oraşul New York, fondurile obţinute din această sursă au consemnat un declin de la vârful de 12%, în anul fiscal 2008, la mai puţin de 7%.

    VALOAREA MEDIE A UNUI BONUS ÎN BANI A URCAT CU 9%, LA 121.900 DE DOLARI. Avansul s-a situat peste cel al sumei totale a bonusurilor, pentru că aceasta a fost împărţită între mai puţini angajaţi faţă de anul anterior. Numărul de posturi a fost de aproape 170.000 în decembrie, cu 1.000 mai puţine comparativ cu un an în urmă, după ce industria s-a confruntat cu pesimismul pieţelor şi lipsa de activitate a clienţilor.

  • Viaţa incredibilă a celor mai bogaţi arabi din lume (GALERIE FOTO)

    Cei mai mulţi dintre ei au afaceri în domeniul petrolier, în cel bancar şi în real estate. Spre exemplu, prinţul Alwaleed Bin Talal Al Saud, cel mai bogat arab din lume, cu o avere estimată la 20,4 miliarde de dolari, are afaceri în domeniul imobiliar, bancar şi în transporturi.

    De asemenea, Al Saud are o colecţie impresionantă de bijuterii, a investit într-un port din Franţa şi deţine mai multe acţiuni la companii din Liban şi Palestina. Cea de-a cincea parte din averea sa este formată în întregime din bani lichizi depozitaţi la mai multe bănci. Pe timpul carierei sale, prinţul a donat aproape trei miliarde de dolari prin intermediul fundaţiei sale de binefacere şi este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai prolifici filantropi ai lumii.

    Compania Kingdom Holding, pe care o deţine în proporţie de 95% acoperă 39 de investiţii în şapte sectoare. Este cel mai mare investitor străin din SUA, având acţiuni la News Corporation, Time Warner, Apple şi Citi. “Nu este limită pentru succes. Nu există un vârf. În momentul în care ajungi în top trebuie să cobori. Dacă atingi vârful ce se va întâmpla apoi? Trebuie să cobori. Nu am de gând să cobor. În ceea ce mă priveşte, prefer să cred că nu pot ajunge niciodată în vârful dealului”, a declarat prinţul pentru arabianbusiness.com. Locul al doilea este ocupat de Mohamed Bin Issa Al, fondatorul şi directorul MBI Internaţional, un grup de companii cu o valoare de aproximativ 12 miliarde de dolari care derulează operaţiuni în Orientul Mijlociu, Europa şi Statele Unite.

    Pe cea de-a treia poziţie se află familia Olayan, care deţine un conglomerat cu un portofoliu de mai mult de 50 de companii. Fondată în 1947, Olayan Group a început ca o companie de transport de mărfuri cu camionul. În 1954, fondatorul său, Suleiman Olayan, a lansat General Trading Company(GTC), afacerea de distribuţie de băuturi şi mâncare a grupului. Ulterior, prin intermediul GTC, Suleiman a achiziţionat mai mulţi distribuitori precum Kimberly-Clark, General Foods, Pillsbury, Hunt Wesson, Cummins Engine, Kenworth şi Atlas Copco. Astăzi, grupul deţine acţiuni în cadrul MetLife, First Boston şi AIG. Văduva lui Suleiman, Mary şi cei patru copii ai lor- Khaled, hayat, Hutham şi Lubna- împart averea de 11,9 miliarde de dolari.

  • Moştenitorii PĂRINTELUI NAZISMULUI sunt MILIARDARI şi în zilele noastre (FOTO)

    “Dragul meu fiu! Suntem în buncărul Fuhrerului deja de şase zile. Tati, cei şase frăţiori ai tăi şi cu mine vom da vieţilor noastre naţionalist-socialiste un sfârşit onorabil. Harald, dragul meu fiu, vreau să-ţi transmit ce am învăţat în viaţă: Fii loial. Loial ţie, poporului tău şi ţării tale.” În primăvara anului 1945, Harald Quandt, un ofiţer de 23 de ani din divizia aeriană germană Luftwaffe, era ţinut prizonier de război în portul libian Benghazi, când a primit o scrisoare de rămas-bun de la mama sa, Magda Goebbels, soţia ministrului german al propagandei , Joseph Goebbels. Biletul scris de mână confirma vestea devastatoare pe care o primise zilele trecute: mama sa s-a sinucis alături de soţul ei, pe 1 mai, după ce au înghiţit capsule de cianură, alături de cei şase copii, Helga, Hildegard, Helmut, Hedwig, Holdine şi Heidrun – fraţii vitregi ai celor doi supravieţuitori, Herbert şi Harald.

    Harald Quandt a fost eliberat din captivitate în 1947. Şapte ani mai târziu, el şi fratele său vitreg Herbert – Harald a fost singurul copil supravieţuitor din prima căsnicie a Magdei Goebbels cu Guenther Quandt, în timp ce Herbert este fiul lui Guenther Quandt cu o altă femeie – au moştenit imperiul industrial construit de tatăl lor, Guenther Quandt, producătorul armelor de foc Mauser şi al rachetelor antiaeriene pentru maşina de război al celui de-al Treilea Reich. Printre cele mai valoroase active se numără un pachet minoritar la constructorul de maşini Daimler AG. Câţiva ani mai târziu aveau să cumpere o parte din Bayerische Motoren Werke AG (BMW). Cei doi fraţi au murit acum câteva decenii, însă moştenirea lor s-a transmis copiilor. Văduva lui Herbert, Johanna Quandt, de 86 de ani, şi copiii lor, Susanne Klatten şi Stefan Quandt, au rămas în atenţia publicului ca acţionari majoritari ai BMW.

    Fiicele miliardare ale lui Harald Quandt – Katarina Geller-Herr, de 61 ani, Gabriele Quandt, de 60 ani, Anette-Angelika May-Thies, în vârstă de 58 de ani şi Colleen-Bettina Rosenblat-Mo, de 50 de ani au preferat să rămână în umbră. Cele patru surori au moştenit 1,5 miliarde de mărci germane, după moartea mamei lor, Inge, în 1978, potrivit biografiei familiei, “Die Quandts”. Ele şi-au gestionat averea prin compania Harald Quandt Holding GmbH, o companie de investiţii denumită după tatăl lor. Fritz Becker, directorul general al companiilor familiei, susţinea că surorile realizau un profit anual de 7% de la fondarea companiei din 1981 până în 1996, crescând ulterior la 7,6% pe an. “Familia vrea să rămână în umbră, iar situaţia este convenabilă pentru mine”, spunea Becker într-un interviu din biroul său din Bad Homburg: “Ne investim banii pe tot mapamondul, iar dacă investim un milion, 500 de milioane sau trei miliarde, cui îi pasă?”. Împreună, cele patru surori – alături de cei doi copii ai unei rude decedate – împart o avere de cel puţin şase miliarde de dolari, ceea ce înseamnă o avere netă de 1,2 miliarde de dolari, potrivit Bloomberg Billionaires Index. Ei nu au apărut niciodată în mod individual în vreunul din clasamentele internaţionale ale celor mai bogaţi oameni de pe Glob.

  • Ce trebuie să înveţe Europa din restructurarea industriei auto americane

    PIAŢA EUROPEANĂ, ÎNSĂ, A COBORÂT CU CIRCA 8%, la 12 milioane de autoturisme noi, minimul a 17 ani, iar aşteptările pentru anul în curs sunt tot de scădere. Constructorii europeni, cu precădere cei care depind în mai mare măsură de sudul continentului, sunt afectaţi de criza pieţei europene în mai mare măsură decât cei din SUA sau Asia. Pe lângă contracţia pieţei, care a agravat o problemă a supracapacităţii, companiile europene suferă şi de pe urma presiuni politice puternice pentru păstrarea locurilor de muncă. O restructurare a industriei auto europene este necesară, după ce a fost amânată pe parcursul crizei financiare.
    EXEMPLUL AMERICAN. Revenirea producătorilor americani în ultimii ani poate reprezenta un model pentru companiile auto europene. După ce a scăzut puternic în contextul crizei, piaţa americană îşi revine, iar anul trecut a avansat cu 13%, la 14,5 milioane de unităţi, depăşind pragul de 14 milioane pentru prima dată din 2007. În plus, vânzările auto din Statele Unite ar urma să crească şi în anul acesta. Revenirea a fost spectaculoasă, mai ales în comparaţie cu problemele din Europa, volatilitatea din America de Sud şi o încetinire a avansului pieţei în China.

    Climatul economic din SUA nu a fost ideal pentru recuperarea industriei. Şomajul se menţine ridicat, construcţiile stagnează, iar încrederea consumatorilor este cel mult nesigură. Consumatorii care au amânat în ultimii ani achiziţiile revin, însă, pe piaţă. Industria auto americană a reuşit să se refacă prin remedii proprii, precum noi produse, consum mai eficient, tehnologie mai bună şi oferte atractive.
    În acest timp, piaţa europeană se duce în jos din cauza crizei datoriilor, iar declinul ar putea continua câţiva ani. De asemenea, avansul vânzărilor din China s-a mai redus, chiar dacă producătorii auto continuă să deschidă noi fabrici.

    Peste tot în Europa, companiile auto încetinesc producţia pentru a se adapta cererii tot mai slabe. Odată un stâlp al predictibilităţii, piaţa europeană se confruntă cu aceeaşi problemă de supracapacitate care a afectat SUA în urmă cu câţiva ani. Prea multe fabrici produc prea multe maşini pentru prea puţini clienţi.

    Statele Unite au avut aceeaşi problemă în urmă cu patru ani. Cei trei mari constructori, GM, Ford şi Chrysler, au produs peste nivelul optim o periodă prea lungă şi au folosit discounturi masive şi împrumuturi ieftine pentru a convinge clienţii să le cumpere maşinile. Clienţii au ajuns să aştepte concurenţa promoţiilor pentru a obţine preţuri cât mai mici.

    La fel ca marii producători din Europa, cele trei companii americane erau blocate în contracte cu sindicatele, care făceau închiderile de fabrici şi concedierile dificile şi costisitoare.

    Momentul socotelilor a venit, însă, odată cu explozia preţului petrolului în 2008 şi prăbuşirea pieţei pentru camionete şi SUV-uri. În acelaşi timp, întreaga economie se afla în dificultate, accesul la credite a dispărut, iar vânzările auto au scăzut foarte puternic. General Motors şi Chrysler au avut nevoie de ajutoare de zeci de miliarde de dolari de la stat, în timp ce Ford a rezistat cu greu fără implicarea guvernului federal doar pentru că a avut prevederea să împrumute în 2006, prin ipotecarea activelor, inclusiv a siglei Ford, 23 de miliarde de dolari.

    Criza a fost, însă, exact ce avea nevoie industria americană pentru a se reforma şi a pregăti remarcabila recuperare înregistrată în prezent. Falimentul a obligat GM să reducă drastic producţia şi să elimine divizii întregi, precum Pontiac şi Saturn. Compania Chrysler, intrată sub controlul italienilor de la Fiat, a diminuat discounturile şi a acceptat să piardă puternic cotă de piaţă. Chiar şi Ford, cea mai sănătoasă dintre cele trei, şi-a optimizat linia de modele şi a investit în maşini noi care să poată fi vândute în întreaga lume.

  • Câteva dintre cele mai bune articole din 2012 (SPECIAL)

    Renault nu pleacă

    Strategia Renault pentru România e să rămână aici, să-şi consolideze poziţia şi să-şi folosească eficient capacităţile de producţie, afirmă Carlos Tavares, directorul de operaţiuni al grupului Renault: nu numai că nu se pune problema ca francezii să plece, dar România e un exemplu de urmat pentru celelalte uzine ale grupului, iar locul ei în strategia grupului va rămâne foarte important.

    2011, cel mai bun an. Cine au fost cei care au doborât toate recordurile în timp ce alţii dădeau faliment

    Clienţi mai mulţi, profit mai mare, vânzări mai mari. În vreme ce pentru alţii aceste ţinte par imposibile în prezent, câţiva antreprenori şi companii declară că pentru ei 2011 a fost cel mai bun an.

    Capital străin vs. capital românesc

    Valoarea adăugată creată de companiile străine din România, cea mai scăzută din Europa Centrală, este mai mică decât cea a firmelor locale. Investiţiile străine au ajuns în 2011 la nivelul primilor ani de după 2000, iar multe dintre companiile care au ales cândva România pentru a-şi dezvolta afacerile s-au mutat pe alte meleaguri. În ce domenii ar mai putea atrage statul român capital din afara ţării? Ar trebui guvernul să protejeze afacerile autohtone, dat fiind că cele străine îşi îndreaptă atenţia către ţările mai ieftine?

    Leul românesc în jungla cu euro

    În România ultimilor ani, discuţiile despre cursul de schimb au plecat fie de la temerea că leul cade, fie de la nemulţumirea că nu scade destul. În ianuarie, riscul de recesiune din zona euro şi tensiunile de pe pieţe au adus un puseu de nervozitate şi pe piaţa valutară, iar temerile legate de curs au revenit. Ce se va întâmpla cu moneda românească?

    Manager străin vs. manager român. De ce nu suntem în stare să ne conducem singuri?

    Despre români se spune că sunt oameni primitori, inventivi, descurcăreţi şi inteligenţi. Sunt însă şi cei mai buni lideri? Numărul mare de expaţi aflaţi la conducerea celor mai importante companii din românia arată că gena conducerii nu a fost inventată la noi. De la Carol I până la şefii de acum ai giganţilor din economie, am avut în permanenţă nevoie de pumnul de fier din mănuşa de catifea occidentală.

    Cum se vede criza prin ochii unui constructor

    Vremurile grele nu prea se simt în biroul lui Raul Doicescu, proprietarul şi preşedintele celei mai mari companii de construcţii civile de pe piaţă. 2011 a fost un an de scădere, dar 2012 se anunţă mai bun, proiectele curg şi planurile la fel: Catedrala Neamului, Africa, parcurile eoliene şi dezvoltările imobiliare sunt primele pe listă.

    Antrenorul naţionalei de business

    A pierdut de două ori tot ce a investit, a treia oară a plecat la drum cu un chioşc, iar afacerile sale depăşesc azi 80 de milioane de euro. Radu Timiş a construit din temelii CrisTim, a inventat marca Salam Săsesc şi ţinteşte vânzări de cinci ori mai mari până în 2022. Antreprenorul vrea să lanseze mezeluri fără conservanţi, vinuri, lactate bio, să împânzească ţara de căruţe vieneze sub marca La Matache, să exporte tot mai mult şi să transforme CrisTim într-o companie regională.

    Colapsul pieţei de energie. Mit sau realitate?

    Exploziile de conducte de gaze, penele de curent şi o privire într-un viitor apropiat lipsit de rezerve şi de perspective realiste de echilibrare a domeniului, dar şi marcat de îmbătrânirea producţiei şi a reţelelor de distribuţie sunt cele mai presante teme de discuţie pe tema energiei la început de 2012. Care dintre aceste probleme este mai gravă şi care ne va afecta mai curând? Este legitim sau nu să ne întrebăm dacă ne aflăm în pragul unui colaps al pieţei de energie? Şi, mai ales, este legitim să ne întrebăm cât valorează cu adevărat piaţa de energie în lipsa investiţiilor?

    Cât de greu e să fii manager şi mamă: carieră vs. copil

    Conceptul “De trei ori femeie” a fost în ultimul deceniu atât de dezbătut încât s-a transformat într-un clişeu, rămânând, în mod ciudat, mereu de actualitate. Cine este femeia care le poate face pe toate în acelaşi timp? Ce o stimulează, cât de greu îi este şi cum reuşeşte să nu fie doborâtă de extenuare? Şi, mai ales, la ce renunţă atunci când cele două dimensiuni esenţiale ale vieţii sale – rolul de mamă şi cel de femeie de carieră – ajung să-şi ceară deopotrivă monopolul? Care este raportul de putere între carieră şi copii?

    Cum să faci milioane de euro din afaceri cu jumătatea uitată a României

    Oamenii din mediul rural nu intră, de regulă, în vizorul companiilor, dar sunt principalii clienţi ai afacerii dezvoltată de Horia Cardos. Timişoreanul, care controlează cea mai mare reţea de magazine pentru micii fermieri, a încercat mai multe business-uri şi chiar şi lanţul Agroland a avut un traseu sinuos. Criza însă a fost pentru el o veritabilă salvare, iar în ultimul timp afacerea a înflorit, vânzările crescând, cu un sfert, de la an la an.

    Cum luptă antreprenorul român cu multinaţionalele

    Antreprenori români se duelează în variate domenii cu multinaţionalele, iar în luptă, adesea inegală, nu câştigă mereu cei mai mari. Dovadă este chiar evoluţia lui Augustin Russu, un antreprenor care a construit Baumix, firmă producătoare de materiale de construcţii. A plecat de la zero, fără capital de investit, s-a lovit de tot felul de piedici, a fost la un pas de faliment. Însă acum este pe locul doi, conform propriilor spuse, în piaţa de adezivi după Henkel.

    Şef bun vs. şef rău. Cât are de pierdut o companie pe seama unui şef toxic?

    Orice greşeală de management s-a putut vedea mult mai uşor după debutul crizei. Astfel a căpătat amploare discuţia despre calităţile managerilor şi a început să fie cu adevărat apreciată abilitatea acestora de a fi şefi buni şi constructivi. Un manager toxic aflat în fruntea unei companii livrează rezultate mai slabe, mai puţin profit, iar angajaţii săi sunt demotivaţi şi neproductivi. Ce face diferenţa între un şef bun şi unul rău? Cum ajung managerii să devină tirani şi cât plăteşte o companie pentru eşecul unui CEO?

    De ce este Dobrogea viitorul pol energetic al României

    Aproape 130 de parcuri eoliene în valoare de 10 miliarde de euro vor să pornească elicele în această regiune care are cea mai bună briză din ţară. Printre ele ar putea răsări încă două reactoare nucleare. Exxonmobil, cea mai mare corporaţie petrolieră din lume, şi ruşii de la lukoil răscolesc adâncurile sărate ale mării în căutarea de aur negru. Gazele de şist sunt tot aici. Tehnologie de ultimă oră şi bugete care depăşesc toată valoarea pieţei de energie la un loc se bat pentru a avea un loc în regiunea ce ar putea deveni noul pol energetic al României.

    Finala Europa League, afacerea

    Organizarea la Bucureşti a finalei Europa League, una dintre cele mai mari competiţii fotbalistice din lume, pune România pe harta lumii sportive pentru prima oară în istorie. Zecile de mii de fani care vor însoţi Athletic Bilbao şi Atletico Madrid pe stadionul National Arena vor aduce, dincolo de plusul de imagine, circa 30 de milioane de euro. Cine are de câştigat cel mai mult pe seama meciului din 9 mai?

    Călin-san. Cum a ajuns un român să conducă afacerile Coca-Cola din Japonia

    Călin Drăgan s-a consacrat în mediul de business local drept primul român care a ţinut frâiele filialei Coca-Cola HBC. Mai mult, a condus organizaţia în perioade de creştere economică, dar şi în criză, iar pentru rezultatele sale a fost promovat, anul trecut, la filiala japoneză a sistemului Coca-Cola. După mai puţin de un an a fost promovat iar, tot în cadrul companiei nipone, care are o cifră de afaceri de 4,5 miliarde de dolari. Călin Drăgan îşi povesteşte experienţa japoneză într-un interviu pentru BUSINESS Magazin.

    A şaptea generaţie de tineri pe care o oferim României

    100 de tineri manageri sau antreprenori care, la nici 40 de ani, conduc companii cu afaceri de milioane euro sunt puşi anual, încă din 2006, în lumina reflectoarelor de jurnaliştii BUSINESS Magazin. Indiferent că sunt formaţi în multinaţionale sau au dobândit experienţă clădind propriile afaceri, ei sunt nu numai etalonul mediului de business românesc, ci şi cei care trasează direcţiile economiei. Cum au ajuns aici, care sunt atuurile lor, ce le-a marcat cariera? Cât de pregătiţi sunt tinerii manageri să schimbe românia, care sunt ţelurile pe care le urmăresc şi cum le-a încurcat criza planurile?

    Povestea eşecului listării Facebook

    Listarea Facebook s-a transformat rapid dintr-un eveniment văzut de Wall Street ca aducător de încredere şi de noi investitori la bursă într-un fiasco de proporţii, cu o prăbuşire a acţiunilor, procese şi investigaţii ale autorităţilor. Dincolo de spectacolul de moment al pariurilor pierdute rămâne însă problema de fond: cât de viabil este modelul de business al Facebook şi cum va influenţa acest eşec viitorul afacerilor pe internet?

    Radu Georgescu: Vreau o companie de un miliard

    Antreprenorul, cu A mare. A creat produse pe care le-a vândut, a creat afaceri pe care le-a vândut, a creat echipe de specialişti, a angajat expaţi şi a mutat o afacere românească, una din puţinele afaceri româneşti cu anvergură internaţională, peste ocean. Vrea, doar pentru a-şi dovedi că poate, să creeze şi să fie implicat într-o companie de software care să valoreze un miliard de dolari la bursa americană.

    Cele 50.000.000.000 de euro care nu interesează pe nimeni

    A făcut vâlvă evaluarea din primăvara trecută a şefului curţii de conturi, Nicolae Văcăroiu, după care economia subterană din România trece de 50 mld. euro anual. Strategiile de îmbunătăţire a colectării veniturilor la buget arată pe hârtie la fel de frumos precum arată pe sticlă descinderile cu mascaţi ale DIICOT pentru ridicarea evazioniştilor. România continuă să rămână însă păgubită de enorma resursă pe care i-ar aduce-o scoaterea la lumină măcar a unei părţi din economia subterană – o resursă de care are nevoie ca de aer.

    Reţetă de tânăr milionar

    Fondurile europene, investiţiile cu credite bancare şi formula “de la furcă la furculiţă” au fost catalizatorii CarmOlimp, care a ajuns, în 20 de ani, de la un magazin generalist la o afacere de zeci de milioane de euro. Doar divizia de prelucrare a mezelurilor a înregistrat anul trecut o cifră de afaceri de 25 de milioane de euro, iar previziunile pentru anul în curs indică o creştere de peste 30%. Grupul mai are 110 magazine, ferme de vaci, porci şi păsări, o fabrică de lactate, 4.500 de hectare de teren şi “mărunţişuri”, cum sunt laboratorul de prăjituri şi linia de producţie a mâncărurilor gata preparate. Valentin Şoneriu, fiul fondatorilor, este, la 30 de ani, directorul general al afacerii şi vede clar direcţiile de dezvoltare: export, investiţii cu fonduri nerambursabile şi produse mai sofisticate, cu valoare adăugată mare.

    Unde ne tratăm, la Viena sau la Bucureşti?

    Sistemul public de sănătate învechit şi lipsit de dotări a fost principalul punct de plecare în dezvoltarea clinicilor private din România în ultimii ani, afacerile de profil ajungând la jumătate de miliard de euro. Vizate sunt mai ales specialităţile medicale profitabile – naşteri, chirurgie estetică, dermatologie, medicină dentară – şi mai puţin cele de mare complexitate, precum chirurgie, neurochirurgie, transplant, oncologie şi recuperare. În cât timp vom recupera distanţa faţă de spitalele private din vest? Unde concurăm de la egal la egal cu occidentalii şi unde mai avem minusuri? Cât de ieftin e să te tratezi în România? Şi, cel mai important, când va exista un spital privat autohton capabil să rezolve orice problemă de sănătate?

    Afacerea Parcarea. Cine câştigă milioane de euro în oraşul unde parcarea e un calvar

    Să locuieşti într-un oraş ca Bucureştiul înseamnă să trăieşti zi de zi calvarul găsitului unui loc de parcare. Locuitorii capitalei pierd zilnic zeci de minute şi mai ales nervi, fie că vor să-şi parcheze maşina acasă, în oraş, la birou sau când merg în vizite. Câţi bani se câştigă anual din afacerile cu parcări? Cât au de câştigat dezvoltatorii din vânzarea locurilor din complexurile rezidenţiale? De ce au trecut deja 20 de ani până la construcţia primei parcări şi ce strategie are municipalitatea? Vom scăpa vreodată de problemele pe care alte ţări le-au rezolvat de ani buni?

    Gourmet de criză. Poveştile pasionaţilor de mâncăruri şi băuturi rafinate

    În magazinele şi restaurantele cu produse gourmet şi băuturi scumpe, în ciuda crizei, nu numai că nu scad vânzările, ci cresc an de an. Caviar, foie gras, şampanie, vinuri fine sau dulciuri rafinate, sosuri, mirodenii exotice sau carne de vită de 400 de euro kilogramul – toate îşi găsesc tot mai mulţi cumpărători pe piaţa românească. O evoluţie atipică, de vreme ce sub umbrela gourmet intră deopotrivă produse de lux, dar şi unele accesibile ca preţ. Cât de mare este apetitul pentru gourmet în România?

    Fondurile care ar fi trebuit să ne salveze de criză

    Dacă guvernul român aplica reţeta poloneză, poate că salariile angajaţilor n-ar fi fost tăiate, investiţiile străine nu ar fi atins minime istorice, iar creşterea preţului la benzină nu ar fi supărat atât de tare. Din păcate însă, la mai bine de cinci ani şi jumătate de când s-a dat drumul la “robinetul” cu bani europeni, România a atras mai puţin de 10% din cele aproape 20 de miliarde de euro oferite gratis de Uniunea Europeană.

    Bicicletele Pegas, în zodia capitalismului

    A vrut să îşi cumpere o bicicletă ieftină şi – spune chiar el – cool, după ce i s-au furat mai multe biciclete scumpe. A sunat la fabrica Pegas din Zărneşti şi cineva i-a spus că nu se mai produc de ani buni. Aşa s-a născut ideea unei afaceri cu biciclete Pegas, pe care Andrei Botescu, un tânăr de 35 de ani, a vrut să o pună în practică încă din 2008. După numeroase încercări, atelierele pegas au ajuns să producă două modele. O bicicletă Pegas “made in Romania” costă acum între 1.100 şi 1.300 de lei şi este produsă într-o parcare dezafectată din Bucureşti. Cine sunt tinerii care au reînviat o marcă definitorie pentru Epoca de Aur?

    Drumul de la Micul Paris la Bucureştiul de astăzi

    Acum circa un secol, pe la 1900, Micul Paris avea propriul Montmartre şi încerca să îşi construiască şi Champs Elysées-ul autohton, după chipul şi asemănarea originalului aflat în marele Paris. Tot atunci Calea Victoriei era artera emblematică a Bucureştiului, locul unde damele “bine” mergeau să îşi cumpere haine de blană şi să îşi croiască rochii după ultima modă. Era locul unde trebuia să fii văzut. Astăzi puţine sunt clădirile, restaurantele sau magazinele care mai stau să povestească vremurile de mult apuse.

    Costurile eşecurilor de la bacalaureat. Încă o generaţie pierdută?

    Mai bine de 150.000 de elevi nu au reuşit să treacă de examenul de bacalaureat în ultimii doi ani, iar soluţiile pe care piaţa muncii şi societatea le oferă tinerilor care au lăsat de mult timp educaţia pe plan secund sunt puţine şi nu le dau prea multe şanse. Ce viitor are un tânăr de nici 20 de ani să reuşească în viaţă fără examenul de maturitate şi cât pierde economia României de pe urma unei generaţii pe care mulţi o consideră pierdută?

    În căutarea cloştii cu puii de aur

    Peste jumătate de miliard de lei este cifra de afaceri consolidată a nouă firme reunite sub umbrela Agricola Bacău, axate pe producţia de carne de pui, ouă şi salamuri. Cu o istorie de peste jumătate de veac, firma moldoveană a învăţat din mers regulile capitaliste şi a constatat că trebuie să se reinventeze. Şi nu numai o dată. Grigore Horoi, preşedintele grupului, povesteşte de ce Agricola îşi schimbă acum şi hainele în care stau îmbrăcate produsele la raft, dar, mai ales, ce va însemna transformarea.

    Cum să-ţi construieşti reputaţia de manager

    “- Cât valorează reputaţia ta de manager? – Reputaţia mea? Ce vrei să spui? – Tabloul acela a fost pictat de julian opie. Valorează un sfert de milion. Este făcut din cercuri şi linii. Colorit monoton, fără textură. Ceea ce îl face să valoreze un sfert de milion este reputaţia artistului. – La fel şi cu managerii? – Exact. De aceea nu vei obţine slujba aceasta. – ?! – Dumnezeule, te-ai introdus aici, singur. – Cum aş fi putut proceda altfel? – Să determini pe altcineva să ne vorbească despre tine. Să pari că habar n-ai despre ce este vorba când te-am fi contactat. Totul este doar un joc, Lander.”

    De ce a refuzat Luchi Georgescu 60 de milioane de euro

    Proprietarei Vincon, Luchi Georgescu, nu-i pare rău că a refuzat o ofertă de 60 de milioane de euro pentru vânzarea companiei sale, cel mai mare producător de vinuri de pe piaţa românească. Nu s-a putut despărţi nici de celelalte afaceri, iar pentru Meda, compania procesatoare de carne, a declinat “Îngrozitor de multe” propuneri. Antreprenoarea munceşte 12 ore pe zi Şi ÎŞi Împarte timpul şi Între celelalte afaceri – două hoteluri de pe litoral şi o firmă de construcţii.

    Omul care mişcă o cincime din agricultură

    Jabbar Kanani a venit de 27 de ani în România, iar de atunci a clădit Agricover, companie care a ajuns anul trecut la o cifră de afaceri de circa 200 de milioane de euro. Concret, Agricover este veriga dintre agricultură şi fabrici, având mai mult de 3.000 de clienţi fermieri, fiecare dintre ei cu zeci de hectare de teren.Acelaşi grup are şi 110 clienţi în industria procesatoare – de la morărit şi panificaţie până la furaje şi industria cărnii. în cinci ani afacerile ar urma să se dubleze, iar antreprenorul de origine azeră se gândeşte să-şi listeze afacer-ile la bursa din Bucureşti.

    Metroul hi-tech. Urmează staţia: Angry Birds

    Modul în care comunicăm, interacţionăm sau consumăm se schimbă drastic, iar anvergura transformărilor poate fi observată într-o simplă călătorie cu metroul: din ce în ce mai mulţi pasageri au câte un companion digital, fie că vorbim despre un reader, un smartphone, o tabletă sau alt dispozitiv electronic. Asistăm la un fenomen al transformării spaţiului public în spaţiu privat, la afirmarea unui statut, a unei nevoi de izolare sau, pur şi simplu, la o mare deschidere faţă de tehnologie şi internet?

    Ce nu vor spune politicienii în campanie

    “Nu am probleme cu cutele, nu am albit, nu este comparabilă situaţia”, a răspuns rapid Victor Ponta la observaţia presei că programul de guvernare USL e până la urmă cam totuna cu programul de guvernare al ARD, atâta vreme cât ambele propun relaxări fiscale, dar fără a fixa o dată anume pentru aplicarea lor. Replica lui Ponta, care s-a referit la o zicere a lui Mihai-Răzvan Ungureanu (“îmi reproşează mulţi că s-a înmulţit numărul cutelor pe fruntea mea”) necunoscută celor care nu urmăresc zilnic scena politică, exemplifică bine modul cum actualii candidaţi la alegerile din 9 decembrie se raportează la guvernare: ca la un meci de orgolii unde fiecare tabără trebuie să pară mai deşteaptă decât cealaltă.

    Gangnam Style: dansul controversat care produce milioane de euro

    A câştigat milioane de dolari în mai puţin de jumătate de an, producătorii şi firmele relaţionate s-au îmbogăţit la rândul lor, iar la nivel mondial a produs o veritabilă isterie. Efectele muzicii lui Psy se propagă însă dincolo de industria muzicală, dovadă că acţiunile firmei tatălui său au crescut cu 500%, vânzările de băuturi şi mâncare coreeană sunt pe pantă ascendentă, iar artistul a fost numit de oficialii ţării “un exemplu de creativitate şi competitivitate internaţională”. Mai spun şi că “Psy face parte din strategia economică”, de vreme ce ţara aşteaptă mai mulţi turişti anul viitor numai pentru că măcar o parte din fanii artistului s-ar putea simţi îndemnaţi să calce graniţa Coreei de Sud.

  • Topul celor mai interesante iluzii optice ale anului 2012. Tu ce vezi?

    Iată lista cu cele mai interesante iluzii optice ale anului 2012, potrivit mymodernmetropolis.com.

    Topul celor mai interesante iluzii optice ale anului 2012 (GALERIE FOTO)

  • O fotografie de excepţie şi filmul realizării acesteia – FOTO şi VIDEO

    În fotografia pe care o prezentăm Thomson merge pe chila unui iahtului său de 8 tone, adus de un skijet de 255 de cai-putere, după mai multe încercări. O realizare umană de excepţie.

  • Arca lui Noe, upgradată. Un chinez susţine că va salva omenirea; a făcut un adăpost imbatabil pentru Apocalipsă. GALERIE FOTO ŞI VIDEO

    Bilele uriaşe sunt făcute din oţel şi au un înveliş de fibră de sticlă. Nu costă “decât” 48.000 de dolari şi sunt echipate cu tancuri de oxigen, rezerve de apă şi mâncare. Au de asemeni şi centuri de siguranţă – esenţiale pentru supravieţuirea în timp de furtună. “Bila nu va ave niciun fel de probleme nici măcar dacă sunt valuri de 1.000 metri înălţime; este ca o minge de ping pong. Are înveliş subţire dar poate suporta o presiune mare,” a declarat pentru AFP constructorul, a cărui atelier se află în apropiere de Beijing.

    “Bilele pot găzdui 14 persoane, dar este posibil ca 30 de oameni să supravieţuiască în ea cel puţin două luni,” dă asigurări Liu. Mai mult, Liu insistă că în această bilă se poate sta vreme de patru luni la poli – fie Sud sau Nord – fără să îngheţi. El a spus că sursa de inspiraţie pentru realizarea acestor sfere a fost filmul “2012”, ispirat de predicţiile maiaşe. “În cazul în care vine Apocalipsa, se poate spune că mi-am adus contribuţia la supravieţuirea umanităţii,” a spus Liu.

    El este însă îngrijorat – în ciuda trăiniciei sferelor – de faptul că nu a reuşit să vândă nicio bilă şi are de achitat datoriile făcute pentru a le putea construi. “Am muncit mulţi ani şi toţi banii i-am folosit pentru a construi aceste bile; merită, pentru că vor salva vieţi.” Dar Liu nu este singur în epopeea de salvare a umanităţii. Un om de afaceri chinez a investit şi el în construirea a 21 de sfere similarepe care le-a denumit “Arca lui Noe” şi pe care vrea să le vândă cu 5 milioane de yuani (cam 800.000 de dolari) fiecare.

    Un alt chinez a cheltuit economiile de-o viaţă, cam 160.000 de dolari, pentru a construi o arcă, în cazul în care locuinţa sa este inundată. Guvernul chinez a dat totuşi asigurări că sfârşitul lumii nu va avea loc pe 21 decembrie 2012. Poliţia din Beijing a postat online un anunţ prin care informează că ” aşa numitul sfârşit al lumii este un zvon” şi că oamenii ar trebui să se încreadă în concepte ştiinţifice.

    VIDEO în pagina următoare ———>>>>

  • Noua tendinţă din diplomaţia SUA: ambasadorul care se îmbracă de la Prada

    AMBASADORUL SUA ÎN FRANŢA, Charles H. Rivkin, i-a întâmpinat la reşedinţa sa de pe Faubourg St-Honoré din Paris, la începutul lui 2012, pe tinerii designeri americani care se reunesc de obicei în capitala modei pentru a stabili tendinţele după care se ghidează întreaga lume. Rivkin, fost conducător al imperiului media Muppets şi implicat activ în strângerea de fonduri în campania electorală din 2008 a preşedintelui Obama, a ţinut atunci un toast în cinstea noilor talente din industria modei, care aduce anual SUA 350 mld. dolari, potrivit DailyBeast.com. Seara cu pricina a fost una desăvârşită, asezonată pe alocuri cu discuţii politice. Printre cei responsabili de reuşită s-a aflat şi Anna Wintour, redactor-şef al celei mai cunoscute publicaţii din domeniul modei, revista Vogue.

    CÂTEVA LUNI MAI TÂRZIU, la începutul lunii decembrie, presa internaţională scrie că printre favoriţii lui Obama la conducerea celor mai râvnite ambasade SUA, cele din Franţa şi Anglia, s-ar afla chiar “independenta” Anna Wintour, cea care a reuşit, prin activitatea ei din 1988 – momentul în care a fost numită redactor-şef al Vogue – şi până acum, să facă din modă “o legătură între glamour, comerţul global şi, curios, chiar puterea puterea politică”, potrivit publicaţiei citate. Nominalizarea Annei Wintour pentru un rol diplomatic – deocamdată o informaţie lansată de două surse “familiarizate cu subiectul”, publicată de Bloomberg şi confirmată de postul american de ştiri ABC News, în contextul reorganizării echipei politice din noul mandat al lui Obama – nu este deloc întâmplătoare. Legăturile lui Wintour cu politica nu se rezumă doar la apariţia unor personaje precum Condoleezza Rice, Kathleen Sebelius, Susan Rice sau Michelle Obama în paginile revistei pe care o conduce sau la tradiţia Vogue de a susţine politicienii aflaţi la început de carieră. Vizibilitatea în sfera politcă americană a crescut odată cu implicarea lui Wintour în campaniile preşedintelui Obama, ea devenind unul dintre cei mai importanţi colectori de fonduri, datorită relaţiilor sale internaţionale.

    În 2008, Wintour a reuşit să strângă aproape 200.000 de dolari pentru candidaţii democraţi, iar în 2011 peste 500.000 de dolari, donând ea însăşi o sumă totală de circa 100.000 $ în ambele campanii, potrivit BusinessInsider. Motiv pentru care, de la prima campanie pentru preşedinţie a lui Obama, presa internaţională începuse să întrebe ce vrea, de fapt, Anna Wintour. Aspiraţia spre o carieră de diplomat ar fi perfect legitimă, mai ales că Wintour, în vârstă de 63 de ani, s-a născut în Anglia; ea are dublă cetăţenie şi nu îi este străin nici Parisul, cele două fiind locurile în care ar putea exercita un mandat de ambasador. În plus, în 2008 a acceptat Ordinul Imperiului Britanic oferit de Regina Elizabeta pentru recunoaşterea serviciilor aduse industriei modei engleze în SUA, iar în 2011 primea Legiunea de Onoare din partea preşedintelui Nicolas Sarkozy.

    Dar nu doar ea se află printre posibilele vedete ale echipei Obama. Eric Schmidt, preşedintele Google, este un alt nume popular despre care s-a spus că ar fi printre favoriţii preşedintelui, de data aceasta pentru funcţia de secretar al trezoreriei, potrivit Washington Examiner. Schmidt a fost de asemenea un susţinător în campaniile electorale ale preşedintelui american, comitetul politic al Google livrând democraţilor 1,6 mil. dolari în campania din 2008 şi peste 700.000 de dolari la scrutinul recent, scrie The Telegraph. Între cei doi a existat o legătură strânsă încă de la candidatura din 2007 a lui Obama pentru Casa Albă, preşedintele spunând atunci, în cadrul unei vizite oficiale: “Împărţim o viziune comună în schimbarea lumii de la bază spre vârf, nu de la vârf spre bază.” CEO-ul Google are mai mult de 30 de ani de experienţă în industria tehnologică şi lucrează în cadrul companiei din 2001, fiind, potrivit unui strateg al Partidului Democrat citat de Washington Examiner, cel mai indicat pentru acest rol: “Nimeni nu este mai bine poziţionat pentru un job în cabinet, dacă îşi doreşte unul.” Totuşi, la câteva zile după lansarea zvonului, Schmidt a refuzat public alăturarea în noua administraţie Obama: “Am spus-o şi la alegerile precedente şi repet că Google este casa mea. Nu sunt interesat de munca pentru guvernul federal”, declara el într-un interviu pentru Wall Street Journal. Reacţia lui Schmidt a apărut la scurt timp după zvonuri, în timp ce răspunsul lui Wintour se lasă aşteptat. Purtătorul de cuvânt al Vogue, Megan Salt, nu a confirmat sau infirmat informaţiile, spunând că Wintour “este foarte mulţumită de ceea ce face în prezent”, păstrând secretă chiar şi o eventuală nominalizare.

    CONCURENŢII PRINCIPALI PENTRU POZIŢIA DE LA LONDRA AR FI RESPONSABILUL FINANCIAR PENTRU CAMPANIA LUI OBAMA, Matthew Barzun, şi fondatorul Avenue Capital Management, Marc Lasry – care a strâns şi el peste 500.000 de dolari în campanie. În prezent, ambasador în Marea Britanie este Louis Susman, un fost investitor din Chicago, membru al Citigroup şi colector de fonduri pentru campania lui Obama din 2008. Recompensarea donatorilor cu funcţii politice are ca rezultat trimiterea în misiuni a unor ambasadori fără experienţă în diplomaţie, circa o treime din ei fiind în această situaţie. În primul său mandat, Obama a nominalizat 59 de ambasadori, incluzând 40 de membri ai staff-ului din campaniile sale, fără experienţă diplomatică: “Când a candidat la preşedinţie în 2008, Obama a declarat în diferite ocazii că intenţionează să angajeze mai mulţi diplomaţi de carieră, dar acest lucru nu s-a întâmplat”, spunea Susan Johnson, preşedintele Asociaţiei Americane a Serviciilor Străine.
    Iar unii dintre aceşti diplomaţi sunt la fel de populari în alte domenii precum este Anna Wintour în modă. La 47 de ani, Charles H. Rivkin a fost printre cei mai tineri diplomaţi americani la Paris; fusese anterior directorul executiv al companiei care producea seria de filme “Muppets” şi alte programe de divertisment pentru copii. Rivkin vorbea fluent franceza graţie unui internship în cadrul Renault. Iar reprezentantul SUA în Irlanda pe durata mandatului precedent al lui Obama a fost un alt nume popular, îndeosebi în rândul împătimiţilor sporturilor: Dan Rowney, proprietarul echipei de fotbal Pittsburgh Steelers.
    Dar nu doar Obama a inclus vedete pe lista diplomaţilor americani: în perioada 2005-2009, când George W. Bush se afla la conducerea SUA, mandatul de diplomat în Franţa a fost ocupat de directorul executiv al unei echipe de baseball, Craig R. Stapleton. El declara pentru thedailybeast.com, referindu-se la posibila nominalizare a Annei Wintour: “Mi-a plăcut să fiu diplomat, acest lucru nu presupune doar ceaiuri cu regina; cel mai important aspect pe care trebuie să îl ştie guvernul gazdă este că eşti suficient de aproape de preşedinte încât să-i transmiţi mesajele eficient.”
    Dacă până acum s-au descurcat cu aceste funcţii un executiv din media sau un director al unei echipe de baseball, un titan din presa specializată în modă ar putea completa pata de culoare pe care SUA o aduc politicii externe. Caracterul formal al funcţiei va impune însă “petei de culoare” să renunţe, probabil, la ochelarii de soare care au consacrat-o în apariţiile la evenimentele din modă.