O scurtă istorie. Trecerea de la monopolul natural la piaţă
Pentru cea mai mare parte a secolului 20 electricitatea a fost furnizată de monopoluri integrate vertical şi controlate de stat. Se acordau drepturi exclusive unor întreprinderi şi statul controla preţurile şi profiturile. Nu doar electricitatea, ci şi alte industrii, cunoscute ca industrii de reţea – poşta, apa, gazul, comunicaţiile, căile ferate – funcţionau după acest model. Erau utilităţi publice. Opţiunea pentru monopol avea raţiuni economice puternice. Industriile de reţea au costuri fixe foarte mari. Reţelele sunt scumpe. În acest caz, o firmă mare produce mai ieftin decât mai multe firme concurente pentru că poate distribui costurile fixe mai multor clienţi. Beneficiază de creşterea randamentelor de scară. Rezultă un monopol natural care este superior concurenţei.
Pentru electricitate mai intervine şi o chestiune tehnică specifică domeniului. Electricitatea nu poate fi stocată. Producţia trebuie să echilibreze consumul în orice moment. Acest echilibru necesită o rezolvare tehnică, de aceea există dispecer naţional / teritorial în electricitate. Piaţa, oricât de bine ar funcţiona, nu poate echilibra perfect producţia cu consumul.
Începând cu anii 1980 majoritatea acestor monopoluri au fost dezmembrate, privatizate şi liberalizate, sub influenţa crescândă a doctrinei economice neoliberale – „Consensul de la Washington” – pentru ca forţele pieţei să decidă unde este mai bine să se investească.
În UE, articolul relevant din tratat referitor la utilităţi publice (art. 106 TFUE, fost art. 86 TCE), din cadrul secţiunii privind politica de concurenţă, menţionează posibilitatea ca statele membre să acorde drepturi speciale sau exclusive unor întreprinderi pentru ceea ce Curtea de Justiţie a UE a denumit „obiective naţionale legitime”.
La sfârşitul anilor 1980, liberalizarea utilităţilor publice – monopolurile naturale – a devenit o preocupare majoră a Comisiei Europene. Lobby-ul companiilor private la Bruxelles pentru liberalizare a fost intens. Un rol major l-a jucat Grupul de consiliere pentru competitivitate (Competitiveness Advisory Group – CAG) de pe lângă Comisia Europeană. Între CAG şi European Rond Table (ERT), care adună marile corporaţii europene, există conexiuni puternice. Al doilea raport al CAG, publicat în 1995, chema pentru „dereglementări şi privatizarea sectorului public, în special în domeniile energiei, transportului şi telecomunicaţiilor”.
Astfel, interpretarea art. 106 TFUE s-a schimbat radical la sfârşitul anilor 1980. S-a modificat modul de justificare a acordărilor drepturilor speciale sau exclusive, în sensul unei proceduri mult mai stricte. În fapt, justificarea a devenit practic foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Derogarea de la concurenţă a utilităţilor publice era treptat eliminată. Au urmat decenii de liberalizare, fiind adoptate în UE mai multe pachete de liberalizare a energiei. Deschiderea spre piaţă s-a făcut treptat, cu accelerare în ultimul deceniu. Marile monopoluri naturale au fost dezmembrate, separându-se partea de producţie de partea de transport şi distribuţie. Au fost introduse din ce în ce mai mult instrumente de piaţă.
Miopia UE la alegerea modelului de piaţă
De ce au crescut totuşi în ultimul an, deodată, aşa de mult preţurile?
După opţiunea pentru piaţă pentru energie a venit momentul altei alegeri: ce fel de piaţă? cum ar trebuie organizate / reglementate pieţele de energie? Spargerea monopolurilor şi trecerea la concurenţă este de obicei însoţită de riscul unei reglementări incorecte. Mai ales într-un domeniu sensibil şi strategic cum este energia.
Din păcate, UE a dovedit miopie când a luat decizia de organizare a acestor pieţe, mai ales în privinţa modelului pentru piaţa de electricitate. În plus, trecerea la concurenţă a electricităţii şi gazului a coincis cu un alt demers major al UE: tranziţia verde, de-carbonizarea energiei, în lupta existenţială cu consecinţele schimbărilor climatice. Aici, opţiunea a fost iarăşi pentru instrumente aproape exclusiv de piaţă. Pieţele dau de regulă însă greş când e vorba de efecte pe termen lung. Pieţele văd mai degrabă timpul scurt decât cel lung, ignorând de cele mai multe ori externalităţile negative pe termen lung ale deciziilor luate.
Oficialii europeni au oferit mai multe explicaţii pentru creşterea exponenţială a preţurilor la energie: vânt prea puţin, iarnă prea rece, vară prea caldă în Brazilia, apă prea puţină în Norvegia, închiderea unor centrale nucleare în Germania, cerere mare de gaz lichid în Asia, închiderea treptată a unui câmp de gaz în Olanda, refacerea după pandemie, defecţiuni la reţelele de transport, ceva show geopolitic cu Gazprom, etc. Aceste explicaţii, mai mult sau mai puţin verosimile, au indus în public opinia că ne confruntăm cu un şoc pe partea de ofertă simultan cu un şoc pe partea de cerere. Aceste mişcări ale ofertei şi cererii reale pot explica o creştere poate cu 10-15% a preţurilor, dar nu o creştere de 3-5 ori, chiar şi mai mult uneori. Influenţa cea mai mare vine însă de la încurajarea tranzacţiilor pe pieţele spot atât la gaz, cât şi la electricitate, speculative prin natura lor, în dauna contractelor pe termen lung, şi din natura pur financiară a pieţei carbonului care permite uşor operaţiuni speculative.
Aşadar, declanşatorul principal al acestei spirale a preţurilor este felul cum funcţionează cele trei pieţe: electricitate, gaz şi carbon şi, în final, decizia politică implicită de a le permite să crească speculativ preţurile.
În mod concret, o combinaţie de mai mulţi factori provoacă un adevărat cerc vicios al spiralei preţurilor pe cele trei pieţe.
Primul, este modul în care se stabilesc preţurile pe piaţa de electricitate, modelul marginal, conform căruia preţul pe piaţa spot / angro este dat de costul celui mai scump combustibil utilizat pentru a acoperi consumul de electricitate la un moment dat. Acest lucru produce o mare diferenţă între preţul angro şi preţul mediu ponderat al mix-ului de producţie naţională de electricitate.
Al doilea, este încurajarea de a realiza preponderent contractele de vânzare/cumpărare pe piaţa spot, în loc de apelul la contracte pe termen lung la care se pretează aceste mărfuri, electricitatea şi gazul.
Al treilea, este existenţa masivă a tranzacţiilor virtuale, de natură speculativă financiară, care nu au în spate nicio mişcare de mărfuri reale, cu un ordin de mărime mai mare faţă de tranzacţiile reale de electricitate / gaz.
Al patrulea, este legat de maniera haotică, fără o planificare strategică centralizată, cu instrumente aproape exclusiv de piaţă, cum e schema europeană de comercializare a emisiilor (piaţa carbonului), a felului în care se face tranziţia energetică / tranziţia verde spre surse regenerabile. Intermitenţa acestor surse – vântul şi soarele – pune o serioasă problemă de securitate energetică care nu poate fi rezolvată decât prin existenţa unor rezerve de energie convenţională, de obicei poluantă, care, pe fondul tranziţiei verzi devine foarte scumpă.
E interesant că maniera cum este fixat preţul pe piaţa de electricitate, care a declanşat critici severe din partea unor state ale UE, în special Franţa şi Spania, este apărat cu străşnicie de Comisia Europeană şi ţările din nord, în frunte cu Germania şi Olanda. Argumentul lor este că în felul acesta, fiecare producător va licita foarte aproape de costurile sale de operare, obţinându-se cel mai bun mix de producţie la preţurile cele mai convenabile. Totodată, spune Comisia Europeană, ar fi încurajate investiţiile făcute chiar de producători relativ mici în energie regenerabilă, bazată pe vânt şi soare, cărora le rămân mulţi bani din diferenţa dintre preţul marginal şi preţul operaţional aproape zero al energiei obţinute din soare şi vânt.
Secretul murdar al energiei curate
Ce consecinţe a avut în practică acest model al preţului marginal pe pieţele de electricitate?
În perioada între marea criză financiară şi criza pandemică, investiţiile în energia regenerabilă, bazată pe soare şi vânt, stimulate de subvenţii publice generoase, au condus la o creştere a ofertei de electricitate. Concomitent, recuperarea economică anemică după criza financiară, combinată cu creşterea eficienţei energetice, a condus la reducerea cererii de electricitate. În acest context, preţurile pe piaţa de electricitate au scăzut. Modelul preţului marginal pe pieţele de electricitate a jucat un rol decisiv în modificarea structurii producţiei efective de electricitate. Reamintesc că acest model presupune aducerea în producţie a centralelor cele mai ieftine în ordinea crescătoare a preţului până la atingerea consumului în orice moment. Se apelează aşadar mai întâi la vânt şi soare şi, doar dacă mai este nevoie, la cărbune şi hidrocarburi.
Centralele pe cărbune şi hidrocarburi, care în trecut funcţionau ca centrale de bază, au devenit centrale care funcţionează la vârfuri de sarcină şi când soarele şi / sau vântul dispar. Ele au fost însă proiectate să fie eficiente dacă funcţionează ca centrale de bază. Devin nerentabile dacă sunt nevoite să producă doar din când în când, funcţionând în regim de rezervă / avarie pentru a asigura continuitatea alimentării, pentru evitarea penelor de curent (blackouts). Într-o piaţă normală, aceste centrale ar declara falimentul şi ar ieşi din piaţă.
De fapt, cu cât se instalează mai multă energie bazată pe vânt şi soare, cu atât mai mult alte surse devin neprofitabile. Acest lucru face dificilă gestionarea tranziţiei către o energie cu zero carbon. Pentru a menţine lumina aprinsă în timpul acestei îndelungate tranziţii trebuie să coexiste şi să fie profitabile atât tehnologiile curate, cât şi tehnologiile murdare. Modelul de piaţă existent nu poate asigura tranziţia verde. Cu cât subvenţionezi mai mult regenerabilele, cu atât trebuie să subvenţionezi mai mult şi poluantele.
Prestigioasa revistă britanică The Economist a sesizat acest paradox al tranziţiei energetice spre energia regenerabilă, într-un calup de articole, publicat în februarie 2017. Titlul este semnificativ: Secretul murdar al energiei curate. Energia bazată pe vânt şi soare dezmembrează sistemele de energie electrică (Clean energy’s dirty secret. Wind and solar power are disrupting electricity systems / The Economist/25 February 2017).
În concluzie, acest model al pieţei de electricitate este complet neadecvat pentru că nu reuşeşte să concilieze tranziţia energetică verde cu nevoia de securitate energetică. Concurenţa pe piaţa de electricitate între surse regenerabile ieftine şi surse poluante scumpe este o inepţie. Orice schimbare în a face sistemul mai sigur, mai rezilient la şocuri şi profitabil pentru toate sursele de care ai nevoie pentru asta, ar presupune scumpirea surselor curate şi ieftinirea surselor murdare, ceva de neimaginat în discursul mainstream în acest moment de euforie verde.
Mitul capitalismului verde
Ieşirea din această teribilă dilemă se face acum prin tolerarea de către UE (care ţine de decizie politică până la urmă, chiar dacă nu este explicită) a creşterii aberante a preţurilor. În felul acesta, devin rentabile toate sursele, curate sau murdare. Pentru decidenţii politici ar fi fost imposibil să propună în plină campanie pentru energie verde subvenţionarea pe faţă a surselor poluante.
De altminteri, UE nu vede nimic suspect pe aceste pieţe şi nu a intervenit cu instrumente europene pentru a calma preţurile. A produs doar o cutie cu instrumente (toolbox), recomandând statelor membre să se descurce individual prin plafonarea preţurilor cu amănuntul, la consumatorii finali. Astfel se abordează doar efectele, lăsând neatinse cauzele, mecanismele care produc preţuri atât de mari pe pieţele spot. Subvenţionarea consumatorilor finali este de fapt o subvenţionare a profiturilor agenţilor economici care operează pe pieţele de energie, atâta timp cât pieţele sunt lăsate să amplifice nestingherit aceste preţuri uriaşe. Soluţia bazată pe piaţă presupune un cost social imens prin privatizarea de facto a profiturilor şi socializarea masivă a costurilor.
Alternativa raţională ar fi întoarcerea la modelul monopolului natural care şi-a dovedit eficienţa în lunga sa funcţionare în cea mai parte a secolului 20. Întreprinderea unică integrată vertical, care ar avea în componenţă şi fabrica curată de electricitate, bazată pe vânt, şi fabrica murdară de electricitate bazată pe cărbune/gaz, ar optimiza preţul electricităţii prin transferuri interne şi identificarea mix-ului optim de producţie. S-ar obţine rezultatul economic şi social cel mai bun. Alternativa cea mai eficientă nu mai este astăzi nici măcar pe agenda dezbaterilor. Nu este în ADN-ul capitalismului, aşa cum bine constată Katharina Pistor, profesoară de drept comparat la Columbia Law School:
„ADN-ul capitalismului nu este potrivit pentru a face faţă consecinţelor schimbărilor climatice, care, nu în mică măsură sunt chiar rezultatul capitalismului însuşi. Întregul sistem capitalist este construit pe premisa privatizării profiturilor şi socializării pierderilor, şi asta nu într-un mod ilegal, ci chiar cu binecuvântarea legii.” (The Myth of Green Capitalism, Project Syndicate, 21 September 2021).
Abandonarea completă a energiei şi tranziţiei verzi către piaţa liberă, defectuos reglementată, care stimulează operaţiunile speculative fără nicio legătură cu economia reală, produce şi va produce în anii care vin costuri sociale insuportabile, punând în grav pericol demersul decarbonizării şi amplificând inegalităţile sociale.
Îmbunătăţirea reglementării acestor pieţe şi introducerea unor elemente consistente de planificare centralizată, recomandată chiar de economişti puternic pro-piaţă, dar raţionali, este o soluţie mai slabă decât monopolul natural, dar oricum mai bună decât ce avem astăzi.
Andrei Mocearov, inginer energetician, economist, cercetător în domeniul politicilor UE
