Ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble, a calificat Grecia drept “sac fără fund” şi a sugerat că ar fi mai bine ca alegerile anticipate din această ţară, programate pentru aprilie, să fie amânate pentru 2013, iar până atunci să fie la putere un guvern de tehnocraţi în stil italian, scopul fiind ca Germania şi creditorii Greciei să se asigure că Atena se ţine de planul de austeritate.
Oficialii finlandezi au cerut Greciei să aducă garanţii pentru viitoarele credite de la UE şi FMI, iar cei olandezi au spus că zona euro e gata să amâne noul pachet de credite pentru Grecia, adică să lase ţara în incapacitate de plată, ca pedeapsă că opoziţia elenă face nazuri la planul de austeritate. Pentru prima dată de la declanşarea crizei datoriilor greceşti, preşedintele Karolos Papoulias, octogenarul veteran al rezistenţei elene antinaziste, a reacţionat cu furie, afirmând că nu permite ca Schaeuble să-i insulte ţara: “Cine-i Schaeuble să insulte Grecia? Cine sunt finlandezii? Cine sunt olandezii?”
Reacţia lui Papoulias venea la câteva zile după violentele manifestaţii de stradă din Atena, care s-au lăsat cu devastări de magazine, incendieri de clădiri şi cererea sindicatului poliţiştilor ca oficialii UE şi ai FMI să fie arestaţi. “Protestele din Grecia reflectă, poate, o altă faţetă a protestelor mondiale: bogaţi vs. săraci – în cazul acesta, nu indivizi, ci ţări întregi”, comentează Paul Donovan, analist al băncii elveţiene UBS.
Într-adevăr, dacă protestele indignaţilor spanioli, francezi, britanici ori italieni şi ale “ocupiştilor” americani vizau faptul că democraţia politică a fost înlocuită cu dictatul pieţelor financiare, iar preocuparea statelor s-a deplasat de la servirea societăţii la servirea lobby-ului corporatist, varianta grecească a protestului vizează, pe lângă cele de mai sus, şi faptul că tot visul de convergenţă a dezvoltării între statele europene a făcut loc brusc unei realităţi în care statele periferice (PIIGS) nu numai că sunt culpabilizate că s-au dezvoltat pe datorie. Ci şi puse să restituie cu dobândă această dezvoltare, dobânda fiind pierderea suveranităţii asupra bugetelor şi sărăcirea populaţiei pe termen lung.
Cuvântul esenţial pentru motivarea protestelor e aici “brusc”: în urmă cu doar trei ani, aceleaşi pieţe financiare, reprezentate inclusiv de marile grupuri bancare ulterior salvate din faliment de state, nu găseau nimic în neregulă în faptul că principiile de la Maastricht (datorie sub 60% din PIB, deficit bugetar sub 3%) erau încălcate regulat de europeni, astfel încât au continuat liniştite cu aceştia jocul profitabil al rostogolirii datoriilor. Cât despre Germania, Finlanda sau Olanda, statele care acum culpabilizează PIIGS, a fost mult mai uşor pentru ele să-şi acuze partenerii mai slabi din eurozonă decât să admită cât de temătoare sunt ele însele faţă de forţa pieţelor. Ca atare, răspunsul Europei la criză a fost pactul fiscal de austeritate – cel la care va adera şi România oficial la 1 martie – şi simpla ignorare sau dezavuare a protestelor de stradă. Recunoaşterea şi analiza protestelor a venit însă din altă parte: din SUA.
În America, a cărei marjă de acţiune în raport cu pieţele financiare e natural mult mai mare, protestele populare au fost valorificate de administraţia Obama în sprijinul încercării ei de a reintroduce legi vechi de reglementare a pieţelor (Glass-Steagall) şi de a aplica o combinaţie de coerciţie şi stimulente fiscale pentru readucerea acasă a locurilor de muncă pierdute în folosul Asiei (“insourcing”). “Nu vreau ca America să fie o ţară cunoscută pentru speculaţii financiare şi care se îndatorează cumpărând mărfuri produse în alte ţări. Nu vreau ca următoarea generaţie de slujbe în industrie să se implanteze în China sau Germania, ci în Michigan sau Ohio”, a rezumat preşedintele Barack Obama.
Or, ce altceva îşi doresc americanii furioşi care ocupă parcurile naţiunii? Aşa se explică faptul că, punând în paranteză ciocnirile spectaculoase cu poliţia şi arestările de pe teren, analizele americane le-au atribuit protestelor o importanţă istorică extraordinară. Revista Time a socotit Protestatarul, ca figură colectivă, drept personalitatea anului 2011, iar echivalenţa de mesaj justiţiar între Piaţa Tahrir, Plaza del Sol, Zuccotti Park sau Piaţa Syntagma a fost socotită automat şi o echivalenţă de efect.