Tag: munte

Nu-i aşa că sunt de bun simţ şi adaptate vremurilor? Mă rog, nu-mi propun să isc o mişcare de rescriere a Bibliei, vreau doar să ofer un exemplu în plus legat de modurile subtile în care lumea de astăzi se schimbă. {i o să trec la adevăratul subiect al textului de astăzi, precariatul. Precariatul este noua clasă socială care, susţin nişte inşi inteligenţi, este pe cale să se nască în lume. Nu este un termen nou, pentru că termenul, obţinut prin alăturarea lui „precar„ cu „proletariat”, îi definea prin anii ‘80, în Franţa, pe cei cu slujbe sezoniere, trăitori la marginea sărăciei.

Astăzi, un economist pe nume Guy Standing, care a scris două cărţi pe această temă, cea mai recentă apărută în aprilie, crede că precariatul este pe cale să devină o nouă clasă socială, pe care o defineşte drept periculoasă. Precariatul vine din cei 20 de milioane de japonezi cunoscuţi drept „freeter”, cetăţeni fără o slujbă cu normă întreagă ajunşi în această situaţie deliberat sau fără voia lor. Sau din cei 20% dintre tinerii europeni care nu au o slujbă, dar şi din cei 60% din tinerii polonezi care, în categoria sub 25 de ani, lucrează cu contracte de muncă pe perioadă determinată. Sau, de ce nu? (cu toate că la noi problema este mai complicată şi mai discutabilă), din cei un milion de români care au contracte de muncă cu normă parţială sau din milioanele de români la marginea sărăciei, fără asigurări medicale sau pensie sigură. Precariatul poate fi şi un răzvrătit de genul occupy, cu ocupaţii obscure în mediul digital, dar mai rar.

Deosebirea dintre proletar şi precariat este că primul îşi căuta securitatea în spaţiul aferent locului de muncă – acesta era stabil, oferea siguranţă pe termen lung, programul de muncă era fix, exista şi un sindicat, poate şi un fond de pensii, ba unii primeau chiar şi un cadou la pensionare, un ceas de aur, să zicem, pentru cei mai destoinici. Siguranţa precariatului este în afara locului de muncă, iar slujba şi activitatea sa sunt doar instrumente, nu îl definesc. Precariatul a căpătat în timp caracteristicile unei clase sociale, pentru că a căpătat propriile sale norme: cele de muncă, nesigure şi incomplete, cele de plată, pentru că primeşte doar bani şi niciun altfel de beneficiu, şi, trei, relaţionează cu statul într-un mod aparte – drepturi civile, culturale, sociale şi politice reduse, influenţate de venitul, dar şi de interesul reduse. Unii spun că este prima clasă socială din istorie care iese din definiţia uzuală a cetăţeanului.

Unii vor spune că o atare situaţie este o consecinţă a crizei. Este doar un clişeu, cred că tânăra generaţie, cei conectaţi la telefon, care chatuiesc mai bine decât pot susţine o conversaţie, vor induce în societate schimbări chiar mai profunde decât generaţiile rock’n’ roll, iar schimbările ce se petrec nu sunt numai o consecinţă a crizei, ci a ansamblului de schimbări profunde din societate. Vedeţi numărul din ce în ce mai redus de căsătorii, permisele auto din ce în ce mai puţine, izolarea, respingerea unor norme sociale, nepăsarea.

Nu vreau să par şi nici nu sunt prăpăstios, spun toate acestea pentru că sunt schimbări cărora o să trebuiască să le facem faţă cu toţii. {i îmi amintesc şi vă reamintesc ultimele noi porunci: 7. Învaţă!, 8. Nu urî!, 9. Lasă tâmpeniile!, 10. Relaxează-te!

Relaxaţi-vă cu „Îngerul rănit„ al lui Hugo Simberg, tabloul naţional al finlandezilor. O operă simbolistă, unii spun că este o metaforă a Finlandei sub stăpânire rusă.

Cablul acela salva 100 de mile şi trei milisecunde din timpii de comunicare dintre cele două entităţi financiare. Trei milisecunde sunt, şi pentru editorialistul Krugman, dar mai ales pentru insul obişnuit, nimica toată, aşa că şi el, şi noi ne putem întreba: o merita oare? Se pare că da, pentru că din 2010 cel puţin alte două companii şi-au croit propriile reţele de date în zonă, legând cele două oraşe americane, iar timpii au scăzut de la 14,5 milisecunde la doar (acest doar e cumva ironic) 8,5 milisecunde. De ce toată această nebunie?

Este vorba de tranzacţiile rapide care sunt făcute de computere, fără intervenţie umană, în fracţiuni de secundă. Cumpărări şi vânzări de active financiare făcute în milisecunde – am citit la un moment dat o poveste uluitoare despre această lume a ultratranzacţiilor, cu sume importante care îşi schimbă stăpânii în câtimi minuscule de timp şi în care apare câte o „criză„ la câteva secunde. Habar n-am dacă toată nebunia asta cu milisecundele şi miliardele de dolari e de bine sau de rău; mintea mea nu a lucrat cu astfel de termeni, aşa că pentru moment îmi pare mai mult o curiozitate.

Tot în sfera infrastructurii şi tot un soi de curiozitate: la un moment dat am făcut nişte calcule legate de kilometrul românesc de autostradă, pentru un infografic. Şi am descoperit, cu oarece bătaie, că puteam acoperi kilometrul de autostradă Transilvania sau centura sud a Capitalei sau Comarnic-Braşov cu cinci centimetri de foie gras. Şi am socotit mărinimos, toată lăţimea de construit, nu doar benzile de circulaţie. Am vrut să repet cu icre negre şi cu foiţă de aur, dar m-am gândit că nu are rost. Ce relevanţă mai puteau avea doi centimetri de icre negre sau o pojghiţă de un milimetru de aur sau zece centimetri de blană de vizon?

Ar fi fost tot un fel de curiozitate, ca tunelul de trei milisecunde, iar problema noastră nu sunt curiozităţile hăhăitoare, ci modul cum se cheltuiesc banii românilor. Ca să fiu corect, trebuie să spun că au făcut şi alţii calcule asemănătoare: de exemplu şoseaua construită de oligarhii lui Putin pentru a lega Soci de Krasnaia Poliana, pentru Olimpiadă, putea fi pavată cu 20 de centimetri de foie gras – deh, altă anvergură, altă corupţie!

Cineva a râcâit de fapt centimetri de foie gras sau de aur sau de icre negre sau de poşete Vuitton de pe autostrăzile neconstuite. Şi spun astea în condiţiile în care statul român tocmai a atras 1,25 miliarde dolari, prin eurobonduri, a instituit un număr record de taxe, impozitează stâlpii construiţi în comunism şi tot nu-i ajunge. Şi întreb şi eu, gurmand, nu era mai bine cu foie gras în loc de asfalt?

Ilustrez cu un peisaj de primăvară semnat de maestrul Constantin Piliuţă, într-o lume care nu are nevoie de fibră optică, centuri, autostrăzi şi nici măcar de foie gras sau caviar.