BusinessMagazin

Tag: firme

  • Studiu: Sectorul horeca creşte la peste 15 miliarde de lei, ajutat de voucherele de vacanţă

    „Industria hotelurilor din România a crescut, în ultimii 5 ani, cu aproape 40%, la o cifră de afaceri de peste 5,5 miliarde de lei în 2017, estimările privind evoluţia din 2018 arată că sectorul hotelier ar putea atinge afaceri de 5,8 miliarde de lei”, arată analiza.

    Frames precizează că în privinţa restaurantelor, industria are şanse ca în 2018, pe fondul creşterii consumului, să depăşească nivelul de afaceri de 10 miliarde de lei, mai mult decât dublu faţă de rezultatul înregistrat acum cinci ani, de 4,5 miliarde lei.

    Statisticile arată că în industria Horeca activează peste 16.000 de companii, dintre care aproape 10.000 în sectorul restaurantelor, iar firmele raportau, anul trecut, peste 82.000 de angajaţi în sectorul restaurantelor şi 45.000 în hoteluri şi pensiuni.

    „Capitala este în continuare locul care oferă cea mai largă paletă de servicii în horeca şi care înregistrează şi cele mai bune performanţe financiare”, spun analiştii.

    Potrivit datelor companiei de consultanţă, Bucureştiul reprezintă peste 30% din piaţa hotelieră (373 firme) şi mai mult de 40% din afacerile restaurantelor (2072 companii), iar deschiderea unor noi afaceri anunţă un plus semnificativ în anii următori.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro. 

  • ANAF scoate la licitaţie maşini. Un AUDI A6 costă 10.554 lei, cel mai ieftin Logan se vinde cu 500 de euro

    Una dintre cele mai atractive oferte se refera la un autoturism A6. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin intermediul Administraţiei Sector 6 a Finanţelor Publice, organizează în data de 29.08.2018, ora 10.30, în strada Dimitrie Gerota nr. 13, Bucureşti, licitaţia următoare: autoturism marca AUDI A6, an de fabricaţie 2005, Km. parcurşi 225.671, benzină, cilindri cmc 3.123, culoare neagră. Bunul poate fi vizionat în Sos. de Centură nr. 224, Comuna Pantelimon, între orele 08.00-16.00. Preţul de pornire al licitaţiei este de 10.554 lei neimpozabili. 

    Cititi mai multe pe www.promotor.ro

  • Publicarea salariilor din companiile private, contra sau pro?

    În două săptămâni de la lansarea aplicaţiei, 26.000 de angajaţi cu studii superioare din oraşele mari ale României şi-au introdus salariile şi poziţiile pentru a afla unde se situează versus piaţa. Pentru a aduce rezultatul cât mai aproape de realitate, eJobs a introdus 150.000 de date referitoare la salariile din România, colectate din studii.
    Cele mai multe salarii introduse în aplicaţie au fost din industria IT, softiştii, programatorii şi cei care lucrează în această industrie încercând să afle dacă mai au marjă de creştere salarială acolo unde lucrează în prezent sau ce salariu să ceară în cazul unei negocieri cu alte firme.
    Cel mai mare salariu introdus a fost de 31.000 de lei pentru o poziţie de software development manager.
    În sectorul bancar, cel mai mare salariu introdus a fost de 28.000 de lei pentru o poziţie de management.
    Bogdan Badea, cel care conduce eJobs, spune că această aplicaţie va echilibra cererea cu oferta, adică în orice moment angajaţii vor şti unde este piaţa, cât trebuie să ceară şi nu vor mai veni cu cereri de 1.000 de euro la prima strigare. Într-un call center, prima opţiune pentru cei care vor să câştige un ban fără experienţă într-un domeniu, media este de 2.500 de lei net pe lună.
    Întrebarea este dacă firmele, angajatorii sunt fericiţi de această aplicaţie, având în vedere că poate deveni referinţa, un fel de ROBOR sau EURIBOR, atunci când se negociază salarii şi se cer majorări.
    România şi Bulgaria sunt printre pieţele cel mai puţin transparente din regiune în privinţa salariilor oferite şi plătite, spune eJobs. Cea mai transparentă piaţă este Slovacia.
    Firmele private îşi protejează organigramele şi salariile, pentru a extrage cel mai mult din negocierile cu angajaţii. Atâta timp cât nu ştii cât este piaţa, cât câştigă colegul de bancă sau de birou, cât câştigă şeful, ci doar bănuieşti, firma are un avantaj în negocieri.
    Odată ce a apărut această referinţă, marja de negociere se mută în favoarea angajatului, iar companiile vor deveni din ce în ce mai nervoase, mai ales pe piaţa muncii din România, unde cererea este mai mare decât oferta.
    Pe lângă faptul că nu se găsesc oameni, odată ce a apărut această aplicaţie, Paylab, care are potenţial pentru a deveni referinţă, vor apărea şi discuţiile, de data aceasta concrete, în privinţa salariilor din companiile private. Deşi firmele private reclamă tot timpul transparenţa, în realitate este exact opusul.
    Asta îmi aminteşte de discuţiile legate de preţul produselor din supermarket şi de realizarea unui indice care să urmărească evoluţia acestor preţuri în timp.
    Marile reţele s-au împotrivit tot timpul realizării şi publicării unui indice de acest tip, pentru a nu fi arătate cu degetul când majorează preţurile. Aceste majorări sunt îmbrăcate prin campanii de marketing menite să confuzeze clienţii.
    În capitalism, câştigă cel care reuşeşte să îşi construiască o poziţie de monopol, să controleze piaţa prin achiziţia rivalilor şi să îşi impună în final preţurile, fără să aibă parte de concurenţă. În capitalism nimeni nu vrea concurenţă. Aşa cum nicio companie privată nu vrea să se ştie care sunt salariile plătite şi cum se situează ele faţă de piaţă.
    Întrebarea este şi dacă angajaţii vor să se ştie care sunt salariile pe care le primesc. Toată lumea vrea să ştie cât are colegul, cât are şeful, cât plăteşte concurenţa, dar nu cred că ar vrea să se afle cât câştigă el. Asta este adevărata luptă de clasă. 

  • Până la 1 septembrie, firmele mari şi mijlocii trebuie să aibă case de marcat cu jurnal electronic

    „Pentru reducerea evaziunii fiscale şi asigurarea unui mediu concurenţial corect pentru toţi contribuabilii, Ministerul Finanţelor va implementa la nivel naţional noul sistem de case de marcat”, precizează instituţia.

    În 24 mai 2018 a fost aprobată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2018 potrivit căreia operatorii economici sunt obligaţi să se doteze cu aparate de marcat cu jurnal electronic după cum urmează:
    – până la 1 septembrie 2018 (în loc de 1 iunie 2018), în cazul contribuabililor mari sau mijlocii;
    – până la 1 noiembrie 2018 (în loc de 1 august 2018) în cazul contribuabililor mici.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro. 

  • Proiectul Legii Pensiilor prevede o „taxare” de 0,5 % a firmelor care administrează Pilonul II

    Potrivit Ministrului Muncii, Lia Olguţa Vasilescu, noul proiect al Legii Pensiilor prevede ca, din 2021, Casa Naţională de Pensii să perceapă 0,5% din comisionul încasat de companiile care administrează Pilonul II.

    Potrivit ministrului, beneficiarii Pilonului II nu vor fi afectaţi de această modificare.

    „Este singura modificare pe care am făcut-o şi care vizează Pilonul II. Este vorba de procentul de transfer, care încasat este de firmele care administrează Pilonul II, de 2,5%. În condiţiile în care Casa Naţională de Pensii face toată operaţiunea de colectare a banilor, de transfer, absolut totul, este normal să ia măcar 0,5% din acest procent. Atenţie, nu vor fi afectate pensiile celor care sunt la Pilonul II, acesta se ia din comision”, a declarat, vineri, Olguţa Vasilescu, în timpul unei declaraţii de presă în care a prezentant proiectul Legii Pensiilor.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Capitalismul ucide căsătoria?​„Muncim mai mult, cheltuim mai mult, călătorim mai mult, ieşim mai des în oraş, ne preocupăm mai mult de propria imagine, şi, da, ajungem să ne căsătorim mai târziu. sau deloc.” „Pentru firme, pentru capitalişti e bine. Că au forţă de muncă acum.”

    Statisticile arată că numărul anual al căsătoriilor a scăzut în România cu peste 50.000 în ultimii 30 de ani. În acelaşi interval de timp, vârsta medie la care se căsătoresc tinerii a crescut cu peste şase ani. De ce nu mai vor românii să se căsătorească şi care sunt consecinţele acestui fenomen? 

    “Căsătoria nu cred că ne-ar aduce nimic în plus. După 13 ani nu cred că am nimic de câştigat de pe urma unui act şi niciunul dintre noi nu crede în beneficiile religioase ale căsătoriei, acesta fiind un posibil argument pentru un cuplu”, spune Cristina, în vârstă de 31 ani, care trăieşte într-o relaţie de concubinaj de mai bine de 10 ani. 

    Cristina spune că s-ar căsători „doar dacă acest lucru ar avea o însemnătate”, iar ea nu reprezintă un caz particular, ci este o manifestare socială care se conturează din ce în ce mai pregnant. Între birou şi chirie, între distracţiile cotidiene şi distracţiile erei tehnologice, tinerii din generaţia actuală aleg să se căsătorească mai puţin, mai târziu sau deloc.

    Datele de la Statistică arată că vârsta medie de căsătorie a crescut din 1990 până în prezent cu peste şase ani, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Dacă în urmă cu 28 de ani bărbaţii alegeau să se căsătorească în medie la 25 de ani şi femeile la 22 de ani, astăzi o serie de progrese sociale precum emanciparea femeii şi accesul în masă la educaţie superioară reprezintă câţiva dintre factorii principali care determină tinerii să se căsătorească mai târziu, la 31,5 ani în cazul bărbaţilor, respectiv 28,2 ani în cazul femeilor.

    „Cu cât avansează economia şi tehnologia mai mult, oamenii ajung să nu mai aibă relaţii”, consideră Cristina, subliniind că unul dintre motivele pentru care există şi se accentuează acest fenomen social ar putea fi orientarea oamenilor preoponderent înspre carieră.
    Fenomenul nu este prezent doar în România. Publicaţia americană New York Times scria în luna mai că sociologii, psihologii şi alţi experţi care studiază relaţiile susţin că această îndepărtare de ideea căsătoriei a devenit din ce în ce mai mult o normă, pe măsură ce femeile au intrat mai mult în piaţa muncii în ultimele decenii. Astfel, şi pentru americani media de vârstă la căsătorie a crescut de la 23 la 29,5 de ani pentru bărbaţi şi de la 20,8 la 27,4 de ani în cazul femeilor. Atât bărbaţii, cât şi femeile tind să fie mai interesaţi de avansarea în carieră înainte de a se aşeza la casa lor, concluziona articolul respectiv.

    „Sunt câteva motive invocate de sociologi în ce priveşte întârzierea căsătoriei, şi anume nevoia de a termina studiile, de a obţine o oarecare stabilitate financiară, o desprindere relativă de familia de origine, tradiţională şi de la normele ei”, observă psihologul Bogdan Lucaciu.

    Însă specialistul consideră că parcursul profesional „nu e un motiv, ci adesea un pretext de amânare a căsătoriei. Persoanele ambiţioase hotărâte să-şi construiască o carieră sunt de obicei pretenţioase privind alegerea partenerului, uneori la pragul workaholismului, sau mulţumindu-se cu relaţiile pasagere ori de convenienţă. Amânarea căsătoriei este mai degrabă o consecinţă a oscilaţiei între succesul profesional şi angajarea într-o relaţie. Este cazul tipic al corporatiştilor cu vise de parvenire socială”, consideră Lucaciu.


    O reflexie fidelă a felului în care s-a dezvoltat societatea
    Bogdan Badea, CEO al eJobs, susţine că fenomenul reprezintă „o reflexie fidelă a felului în care s-a dezvoltat societatea în ansamblul ei şi a felului în care arată astăzi profilul omului de succes”. În plus, din punctul lui de vedere, oportunităţile de împlinire, la nivel de individ, au crescut atât de mult încât vrem cu toţii să le avem pe toate: şi carieră, şi casă, şi maşină, şi călătorii, şi experienţe inedite şi, bineînţeles, o familie. Aşa că, în toată această ecuaţie foarte complexă, majoritatea încearcă să le bifeze pe toate într-o ordine cronologică. Iar asta înseamnă împlinirea pe plan profesional, în primul rând, şi apoi întemeierea unei familii.

    CEO-ul eJobs observă şi el că „treptat, s-au schimbat şi mentalităţile şi dacă acum 20 de ani tinerii se căsătoreau mult mai devreme şi se ocupau abia după aceea de achiziţia unei case sau de consolidarea unei cariere, acum abia în jurul vârstei de 30 de ani încep să se gândească la căsătorie, la copii”. El întăreşte ideea că aceasta este o tendinţă care se manifestă la nivel global şi care în unele state europene a impus chiar politici naţionale de încurajare a natalităţii la nivel general, de susţinere a programelor de natalitate pentru cuplurile cu vârsta de peste 35-40 de ani, în particular, sau a mamelor singure: „Pentru că sunt tot mai multe cazuri, chiar mai multe decât la noi, când discuţia întemeierii unei familii apare abia în jurul vârstei de 40 de ani”.

    Specialiştii consideră că fenomenul este mult mai general şi poate fi privit la scară amplă şi pe o perspectivă mai lungă de timp. „Acum 100 de ani, fetele se măritau la 15-17 ani, logica fiind aceea că intri în viaţa socială după ce ai terminat cu şcoala. Prima condiţie în lumea modernă a fost aceea a creşterii vârstei de educaţie. În societăţile tradiţionale băieţii terminau cu 4-5 clase, iar la ei criteriul de trecere la viaţa socială era armata, de aceea ei se căsătoreau la vârste mai înaintate decât femeile. Acum, femeile se maturizează mai repede în societate ca urmare a unui moment în care ele nu au fost subiectul educaţiei”, consideră sociologul Alfred Bulai, conferenţiar în cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA).

    Sociologul critică modul în care a evoluat perspectiva societăţii contemporane pentru că „sugerează femeii că trebuie să aibă un job, o carieră, să lucreze, deoarece faptul că e femeie şi creşte copilul nu mai este privit ca ceva neapărat important, deşi este extrem de complicat să creşti un copil. Acum, ideea de bază este ca femeia să lucreze în corporaţie. În aceste condiţii se încearcă o amânare a căsătoriei, pentru că în cazul femeilor aceasta ar permite apariţia copiilor în scurt timp şi ar fi vorba de o complicaţie fantastică a vieţii”, adaugă sociologul.

    Sau o consecinţă a exemplului puternic de „aşa nu”
    Din altă perspectivă, refuzul sau amânarea căsătoriei îşi poate avea rădăcinile şi în experienţele anterioare ale oamenilor şi în modelul pe care l-a reprezentat sau nu familia în care a crescut. Astfel, disfuncţionalităţile văzute şi urmărite în copilărie ar putea determina adultul să îşi dorească să evite conjunctura, crede Roxana, în vârstă de 35 ani, care se află într-o relaţie de tip parteneriat de aproape patru ani.
    „Sunt mai multe motive. La Revoluţie, eu aveam 6 ani. Aş spune că oamenii din generaţia mea sunt cei care au prins ambele lumi. Pe de o parte este influenţa părinţilor, a bunicilor, care ne-au crescut într-un anumit spirit, cu anumite aşteptări, pe de altă parte este toată noutatea din ultimii aproape 30 de ani. (…) O parte dintre prietenii mei vin din familii tradiţionale, dar complet nefuncţionale. Ştiu oameni care au trăit drame în copilărie, drame neştiute de nimeni, ascunse sub preş, să nu ştie vecinii, să nu afle cineva. Nu dădea bine. Adulţii de azi, în care s-au transformat acei copii, nu pot avea sau aspira la familii tradiţionale, în sensul clasic. Familia în care au crescut nu este aspiraţională, nu e model. Asta nu înseamnă o impotenţă de a relaţiona, ci o nevoie de a ţine ferestre deschise, de a preţui ce ai. Asta poate rezulta şi într-o amânare a deciziilor, dar nu e o lipsă de curaj. Trebuie să fii sigur”, spune Roxana, care lucrează într-o companie media.
    Roxana remarcă şi evoluţia comportamentului într-o relaţie, care nu mai este atât de legat de „ce-ar spune vecinii” şi s-a schimbat odată cu generaţiile, concluzionând că noţiunea de relaţie nu va dispărea, indiferent de ritmul în care aleg sau nu oamenii să se căsătorească.
    „Relaţiile au ieşit din zona aceea de monogamie forţată care oricum ascundea infidelităţi. Dacă încerci destinaţii, încerci şi oameni. Şi asta amână luarea unei decizii. La final însă, nevoia de companie, de parteneriat, de construcţie va fi mereu acolo. Indiferent dacă este concubinaj, căsătorie sau orice altceva, cuplul va exista între femeie şi bărbat, bărbat şi bărbat, femeie şi femeie şi tot aşa pentru că nicio călătorie nu are sens de unul singur. Doar că acum încercăm să ne dăm mai bine seama cum ne este cel mai OK”, crede Roxana.
    Roxana spune că impactul va fi la nivel de natalitate, însă aceasta nu ar fi doar o problemă de cuplu. „Pe termen scurt vom avea mai puţini copii, dar acest lucru nu se echilibrează doar din relaţia de cuplu. Societatea are un impact major. Am prieteni care au plecat de aici gândindu-se la copii şi oameni care nu se gândesc să facă un copil decât dacă pleacă. Când în anii 2000 s-a vândut toată România, generaţia lor a vândut şi o parte din viitorul meu. Inconştient, au vândut şi viitorul nepoţilor lor, care riscă să rămână nenăscuţi. Acum plângem toţi pe umerii sporului pozitiv pierdut. Pe termen lung, cred că lucrurile se vor aşeza, iar copiii născuţi din părinţi din generaţia mea vor pleca la drum cu nişte lecţii foarte bune pentru că noi am prins ambele lumi şi mulţi dintre noi au luat ce e mai bun din ele”.


    Care este preţul?
    În România ultimilor 30 de ani, numărul căsătoriilor a scăzut dramatic. Potrivit datelor INS, în 2017 numărul căsătoriilor a fost de 142.613, în comparaţie cu 192.652 în 1990. Ce impact are acest fenomen asupra aspectelor demografice, economice şi sociale ale unei ţări?
    „Tabloul ultimilor 20 de ani s-a schimbat radical, din absolut toate punctele de vedere: muncim mai mult, cheltuim mai mult, călătorim mai mult, ieşim mai des în oraş, ne preocupăm mai mult de propria imagine, investim şi, da, ajungem să ne căsătorim şi să facem copii mai târziu. Pentru că munca nu mai este doar un instrument cu ajutorul căruia câştigăm bani ca să supravieţuim, ci este şi o componentă foarte importantă a dezvoltării noastre ca indivizi. Avem nevoie de carieră ca să ne validăm nu doar în ochii celor din jur, ci şi în propriii noştri ochi”, explică Bogdan Badea.

    Directorul celui mai mare site de joburi din România susţine că „toate aceste schimbări s-au văzut şi în cifre – de la explozia consumului până la scăderea natalităţii”. Avem, observă el, la nivel de familie, mai multe case, mai multe maşini, mai multe bunuri, în general, dar mai puţini copii, spre exemplu, decât acum 20 de ani. „Într-o măsură destul de mare, la acest switch a contribuit şi social media, care ne permite tuturor să proiectăm (şi să vedem la alţii) profilul vieţii ideale, a omului renascentist varianta 2000+, care le are pe toate: jobul perfect, călătorii, experienţe, casa perfectă, curtea perfectă, prietenii perfecţi, familia perfectă.

    Cu cât le vedem mai des, cu atât cădem pradă acestei iluzii, avem senzaţia că exprimă realitatea şi ne dorim cu orice preţ să avem şi noi tot ceea ce alţii par să fi obţinut atât de repede şi de uşor.”

    Sociologul Alfred Bulai abordează direct problema dureroasă a natalităţii, ca efect direct al acestui fenomen social. „Pentru firme, pentru capitalişti, e bine. Că au forţă de muncă acum. De altfel, o femeie care naşte ar avea o perioadă lungă de timp în care nu lucrează sau lucrează mai puţin, pentru că atunci când ai copii nu poţi sta nici 8 ore la muncă. Pe de altă parte, pe termen lung, pentru societate este grav, pentru că ai natalitate mai mică.”

    Dacă la natalitatea redusă adăugăm şi migraţia ridicată, Bulai observă că, pe termen lung, deficitul forţei de muncă se va adânci. „Per ansamblu, din cauza deficitului de forţă de muncă nu putem profita de şansele ţării şi rămânem cu o populaţie îmbătrânită, inactivă, cu mulţi pensionari şi asistaţi social.”

    Fenomenul migraţiei a generat şi un alt trend în ceea ce priveşte evoluţia numărului căsătoriilor, unde căsătoriile în mediul urban au scăzut cu circa 20.000, în timp ce în mediul rural acestea au scăzut cu peste 30.000, de la aproximativ 82.000 la 50.000. „Acesta este un efect al migraţiei, generat de cei care au plecat. Majoritatea care au plecat din ţară erau din mediul rural şi majoritatea erau tineri la vârsta căsătoriei. Cine să se mai căsătorească?”, spune Bulai.

    Însă, într-o notă optimistă, acesta consideră că trendul s-ar putea chiar inversa. „Dacă România începe cu adevărat să funcţioneze bine, tendinţa va fi de scădere a vârstei căsătoriei. Dacă aveţi tot ce vă trebuie, nu aveţi de ce să mai strângeţi bani, să mai amânaţi.”
    Datele de la Statistică ar putea susţine această perspectivă în condiţiile în care în 2010 numărul căsătoriilor a fost de circa 115.000, iar din anul 2015 a revenit pe un trend ascendent puternic odată cu perspectivele de creştere economice ale României, îndreptându-se spre 125.000.

    Fenomenul are impact şi asupra pieţei muncii, argumentează Felix Toma, country manager la GI Group, companie ce se ocupă cu recrutarea forţei de muncă. „Faptul că se căsătoresc mai târziu poate influenţa un parcurs mai rapid în carieră în primii ani după ce angajaţii intră în câmpul muncii. Iar faptul că se căsătoresc mai târziu influenţează disponibilitatea lor de a se deplasa dintr-un oraş în altul sau dintr-o ţară în alta. Pe de altă parte, candidaţii care sunt căsătoriţi şi îşi întemeiază o familie sunt stabili şi mai puţin dispuşi să se reloce deoarece intervine şi nevoia de a reloca întreaga familie”, observă el.

    Toma menţionează şi fenomenul migraţiei săptămânale, adică candidaţi care au familia într-un alt oraş sau altă ţară şi călătoresc doar pe parcursul săptămânii pentru job. Au existat candidaţi care au refuzat să se reloce dintr-un oraş în altul sau dintr-o ţară în alta ca urmare a existenţei unei familii. Au fost unii care au apelat la migraţia săptămânală – într-o societate globală ca a noastră, să călătoreşti săptămânal pentru lucru devine ceva normal.”

    Tot dintr-o perspectivă legată de piaţa muncii, Marian Popa, head of DB Global Technology, care s-a lansat în misiunea de a repatria talentele plecate peste hotare, susţine că „este întrucâtva logic ca generaţiile să-şi schimbe comportamentul. Altfel generaţia anterioară a trăit degeaba”.

    „Cred că este o consecinţă a maturizării şi creşterii responsabilităţii (n.red.: amânarea căsătoriei). Cred că noua generaţie realizează foarte bine că intrarea într-o relaţie – fie ea formalizată sau nu, cu toate consecinţele pe care le poate avea – este în primul rând un act de responsabilitate şi nu doar un imbold natural şi îl tratează ca atare. Impactul? Cred că vom avea generaţii mai mature, mai responsabile, mai doritoare să se implice. Obligaţii pentru care doresc să fie pregătiţi. De aici întârzierea faţă de generaţiile anterioare”, crede Marian Popa.
    Astfel, odată cu mentalităţile se schimbă şi piaţa forţei de muncă şi nevoile economice.

    Generaţiile actuale aleg să se căsătorească mai târziu, mai puţin sau deloc, fie pentru că nu are nicio însemnătate specială, fie pentru că prioritizează cariera. Printre altele, generaţia actuală preferă să nu se grăbească şi vrea să nu repete greşelile părinţilor. Din multe perspective acest fenomen social este unul normal, însă o serie de consecinţe derivate pot arăta că nu este neapărat şi o normalitate de succes pentru societate ca întreg.

    Fenomenul social al concubinajului are impact asupra unor pieţe, precum cea imobiliară, şi conturează trenduri noi, ponderea celor care achiziţionează locuinţe fiind necăsătoriţi sau doar într-un parteneriat fiind ridicată. Spre exemplu, în complexul House Residence Braşov, din totalul de 160 de apartamente, 40% au fost cumpărate de tineri necăsătoriţi, cupluri sau tineri singuri, preferinţa lor fiind imobilele cu 2 camere, potrivit Ruxandrei Morar, directorul general al complexului Primo Pin-House Residence din Braşov.

    „Media lor de vârstă este de 29 de ani, iar cei mai tineri preferă să cumpere un apartament decât să stea cu părinţii sau în chirie, au

    24-25 de ani. (…) Deocamdată tendinţa tinerilor este tot de achiziţie atât timp cât rata unui credit ipotecar sau Prima Casă nu depăşeşte chiria lunară. Majoritatea au acest argument când achiziţionează chiar dacă sunt sau nu căsătoriţi”, descrie Ruxandra Morar un comportament observat în rândul clienţilor lor.

    Publicaţia americană Forbes scria despre tinerii din generaţia Millennials că este generaţia în care 71% dintre persoane ar prefera să cumpere o maşină în loc să o închirieze, în timp ce 59% ar prefera să închirieze o casă în loc să o cumpere, acestea fiind trendurile comportamentale mai importante din Statele Unite.

    Scăderea numărului căsătoriilor în favoarea concubinajului şi a parteneriatelor afectează şi alte industrii, unele dintre acestea conexe cu nunţile, de pildă. Tinerii nu mai sunt atât de interesaţi să cumpere diamante precum generaţiile anterioare, scrie CNBC. Industria diamantelor nu suferă la nivel de venituri absolute, ci la nivel de produse vândute, încât generaţia actuală cumpără diamante mai scumpe dar mai puţine. Unul dintre motive ar putea fi apetenţa pentru inele şi verighete neconvenţionale. În plus, cuplurile tinere schimbă trendurile globale de consum dinspre produse spre servicii. În loc să aleagă maşini scumpe şi case mari, cuplurile actuale preferă vacanţe şi concerte populare, pe care le pot distribui pe social media.

    Mai mult, analiza americanilor arată că, în timp ce în urmă cu câteva decenii societatea era una patriarhală, unde bărbatul muncea şi lua toate deciziile, inclusiv pe cele legate de achiziţii, astăzi modelul este unul bazat pe parteneriat, unde cei doi concubini iau decizii de consum împreună. Un studiu realizat de gigantul bancar Goldman Sachs arată că generaţia Millennials este una care schimbă regulile actorilor economici, lăsând loc pentru o piaţă de sharing cu actori precum Uber şi Airbnb şi îmbrăţişând servicii precum Facebook. Astfel, odată cu mentalităţile se schimbă şi trendurile de consum, tendinţele din piaţă şi nevoile economice.

    Psihologul Bogdan Lucaciu consideră că nu se poate vorbi despre avantaje şi dezavantaje din perspectiva impactului acestui fenomen. „Este vorba doar de o schimbare a realităţii sociale pornită dintr-o evoluţie a mentalităţilor. Coaliţia pentru Familie – o mişcare conservatoare – încearcă să se opună acestei tendinţe, după părerea mea fără succes. Creşterea numărului familiilor monoparentale, a copiilor din afara căsătoriei sau a căsătoriilor mixte sunt fenomenele cărora societatea se va adapta. Desigur, şi creşterea demografică negativă este corelată cu această tendinţă, dar aceasta este soarta societăţilor euratlantice”, consideră Lucaciu.

    Aşa că, în aşteptarea (sau nu) a căsătoriei, cuplurile aleg să trăiască în concubinaj în timp ce se concentrează pe carieră şi pe o viaţă cât se poate de activă şi plină, aşa cum arată trendurile de consum. În orice caz, „marea întrebare”, cu inel sau fără, ar putea deveni pentru generaţia actuală: „Vrei să fii concubina mea?”.

  • Codul Fiscal se va schimba după negocieri cu mediul de afaceri. Ce propuneri au consultanţii

    „Nu ştim dacă toate propunerile noastre vor fi luate în calcul. Negocierile mai sunt deschise până la toamnă, iar noua formă a Codului Fiscal, rezultată din negocieri, se va aplica de la 1 ianuarie”, a explicat Gabriel Sincu, coordonatorul Departamentului Impozite Directe în cadrul EY România, în cadrul unui seminar de specialitate.

    „Foarte important ar fi să li se permită grupurilor de întreprinderi consolidarea fiscală; avem acest lucru la TVA, ar fi de dorit să se permită şi la impozitul pe profit. Am solicitat această facilitate pentru grupurile controlate în proporţie de cel puţin 75%, astfel încât pierderile de la o parte din grup să se contrabalanseze cu profiturile din cealaltă parte, iar impozitul pe profit să se calculeze consolidat – acesta ar fi un balon de oxigen pentru grupurile de firme cu capital românesc”, a spus Gabriel Sincu.

    „Am mai solicitat o măsură care va reduce costurile îndatorării. În prezent, sunt deductibile cheltuielile cu dobânzi şi cu diferenţe de curs valutar în proporţie de numai 200.000 de euro plus 10% din EBITDA (n.n.- câştigul înainte de dobânzi, taxe, depreciere şi amortizare) inclusiv în cazul dobânzilor bancare. Propunerea noastră a fost ridicarea acestui plafon la 30% din EBITDA şi eliminarea de sub incidenţa prevederii a instituţiilor financiare”, a menţionat consultantul.

  • Nu-i nevoie de lumină

    O serie de firme producătoare de astfel de articole îşi propun să schimbe acest lucru oferind lustre şi lămpi care se încadrează armonios în decor chiar şi stinse, scrie The Independent. Una dintre acestea este Vita Copenhagen, iniţial producătoare de corpuri de iluminat potrivite industriei ospitalităţii, care are game şi pentru uz casnic, cum ar fi Asteria, o serie de lustre în şase culori care pot fi atârnate discret deasupra unei mese, sau lămpile şi lustrele din seria Aluvia care amintesc de nişte conuri de pin. O altă firmă este CTO Lighting din Marea Britanie, care combină marmura, sticla şi metalul, printre cele mai spectaculoase creaţii ale sale numărându-se Nimbus Cascade, un pendul cu solzi de sticlă prinşi de lănţişoare de alamă.

  • Cătălin Păduraru: Vinarium, IWCB sau lupta la baionetă în războaiele vinului

    nde se află vinul românesc? Din punct de vedere calitativ, probabil la cel mai înalt nivel din istorie. Dar asta nu înseamnă prea mult, atât timp cât toate ţările producătoare de vin şi neatinse de vreun război sau limitare religioasă se află şi ele în aceeaşi fericită situaţie. Progresul, realizările tehnologice sunt, astăzi, la îndemana oricui. Vinul, produs cu identitate, are nevoie de istorie, de palmares, de pieţe cultivate (adică de pieţe în care să fie prezent, să aducă satisfacţii gustative dar şi satisfacţia profitului pentru cei care lucrează cu el), de cercetare, de comunicare. De o direcţie. Toată suflarea românească e bucuroasă de absorbţia fondurilor europene pentru reconversie (vie) şi retehnologizare (cramă).

    Asta este în amonte. Dar în aval? Astăzi este (relativ) bine. Dar mâine? Poate nu este întâmplător că aproape în toate cărţile dedicate domeniului apărute în străinătate şi destinate publicului larg nici măcar nu suntem menţionaţi. Sau, dacă suntem, ocupăm spaţii egale cu ţări ca Slovacia sau Malta… Revistele de specialitate nici nu se mai obosesc să ne treacă la „inventar”. Şcoli celebre ne-au scos din curriculum (una dintre ele funcţionează, de câţiva ani, şi în România; cursurile se predau în engleză şi maghiară).
    La nivelul mentalului colectiv internaţional nu există vinul românesc.

    Existăm sau nu pe pieţele internaţionale?

    Se înţelege că excepţiile, câteva firme româneşti care exportă (şi acelea, în majoritate, către „nişe etnice”), nu pot aduce România în plutonul forţelor care domină Lumea Vinului. Ţări cu potenţial mult mai mic decât cel al ţării noastre (sau despre care credeam noi „după ureche” că este mult mai mic) sunt prezenţe vizibile şi constante pe pieţele importante. Au strategii şi le duc la îndeplinire. De ce? Pentru simplul motiv că au înţeles că niciun clasament nu e bătut în cuie. Astăzi SUA sunt pe locul trei mondial, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, putea să pară o glumă în anii ’60-’70. Sigur, putem spune că SUA sunt o forţă pe toate planurile. Dar ce spunem atunci de Chile, Noua Zeelandă (a zecea exportatoare din lume)? În curând, vom înţelege că nici Georgia sau Moldova nu s-au mulţumit cu actuala ierarhie. Vorbim de piaţa „noastră” şi de pieţele internaţionale… Ca mâine şi piaţa noastră va fi una (pe deplin) internaţională. De la momentul în care Amazon va livra vinuri şi aici până la intrarea marilor operatori globali de distribuţie sau a marilor firme de vin (cu cifre de afaceri ameţitoare, de câteva ori mai mari decât întreaga noastra piaţă)  peisajul „nostru” se va schimba. Dramatic.

    (Se prea poate ca tonurile în care zugrăvesc vulnerabilităţile României viticole să nu fie prea plăcute.)

    Nu am cum să ocolesc adevărul: vor fi schimbări disruptive, cu o multitudine de efecte neaşteptate. Acest context nu este un accident istoric. Este lupta şi persuasiunea profesioniştilor şi rezultatul strategiilor naţionale (ale altor ţări).

    Accident istoric poate fi numit ceea ce pare a se întâmpla în Africa de Sud. Este posibil ca, din cauza turbulenţelor interrasiale de acolo, un mare jucător să lase mult loc liber.

    Se gândeşte România să acţioneze în vreun fel?

    Şi atunci, de ce să ne-mbătăm cu apă rece pretinzând că suntem a nu ştiu câta forţă vitivinicolă? Forţa poate fi măsurată prin prezenţa pe „raftul” internaţional.

    Contraargumentul că avem o piaţă internă destul de mare nu ţine. Cât de mare? Cine a măsurat pentru a şti potenţialul (limita de extensie)? Ce, cum, cât vor cumpăra consumatorii tineri (adică cum va arăta piaţa aceasta „fantastică” peste 3-4 ani)?

    Ar putea aduce vinul beneficii românilor?

    Oare crede cineva că în regiunea Bordeaux sau în Toscana ori în Marlborough trăiesc bine doar vinarii? Orice domeniu de activitate, că e vorba de construcţii, transport, comerţ, turism (inclusiv, sau, mai ales, cel „neindustrial”), avocatură, bănci, îşi sporeşte profitul când se atinge de performanţa adusă de vin în aceste regiuni.

    În Bordeaux, Alain Juppé, primarul de astăzi al oraşului, a investit bani publici printr-o fundaţie (!), zeci de milioane de euro în Cité du Vin! (Muzeul Vinului. Noi nu avem unul nici măcar de 1 milion de euro.) A promis o creştere fabuloasă a numărului de vizitatori în zonă. Şi asta se întâmplă. Doar prin aeroportul de aici trec anual 10 milioane de oameni.

    Berlinul, Parisul, Londra, Bruxelles-ul, Viena investesc bani publici în târguri şi concursuri de vin pentru a creşte vitalitatea (şi atractivitatea) acestor oraşe. Berliner Wine Trophy, Citadelles du Vin Paris (întrecut de International Wine Contest Bucharest, IWCB, ca număr de probe), IWC London, AWC Vienna – sunt modele de colaborare public-privat, în folosul tuturor cetăţenilor (la noi, crezându-se că e vorba de profitul producătorilor de vin, ceea ce este, în mod clar, greşit, ne mutăm de pe un picior pe altul).

    La noi, mai mult decât oriunde, este nevoie de sprijin. Trebuie să recuperăm timpul pierdut (trei decenii!). Prin dezvoltarea enoturismului am putea aduce acasă zeci de mii de români plecaţi în străinătate, care să întoarcă aici, găsindu-şi un rost ca angajat sau ca antreprenor. Enoturismul cere o suită întreagă de servicii şi divertisment variat, potrivit pentru toate vârstele. Pescuit, vânătoare, biking, tracking, welness, spa, tenis, golf, river rafting, o listă aproape fără sfârşit. Toate acestea antrenează mii de angajaţi, sute de antreprenori.

    Mai avem voie să plantăm zeci de mii de hectare (lucru rar întâlnit în UE). Se poate crea un program prin care să apară o categorie nouă socio-profesională, viticultori care să nu aibă neapărat propria cramă, care să „sindicalizeze”, trimiţând  strugurii la o cooperativă pentru vinificare şi condiţionare. Tot aici s-ar putea face şi îmbutelierea. Vinul s-ar obţine în condiţii decente şi ar fi posibil ca acest gen de colaborare în vederea obţinerii valorii adăugate să inhibe păguboasa producţie de vin de 2 lei, obţinut din hibrizi şi vândut pe marginea drumului.

    Vinul acesta prost şi ieftin, deşi iubit de multi români, nu poate asigura un ciclu economic care să ţină tinerii acasă şi, în niciun caz, să-i „întoarcă” pe cei deja plecaţi „afară”.

    Da, vinul românesc poate aduce beneficii materiale imense românilor dar nu putem omite nici „veniturile” acorporale. Cele care ar putea cu adevărat să ne facă să folosim sintagma „mândri că suntem români”.

    Ce face statul român? Stă. În cel mai fericit caz, se face că lucrează.

    În cei 28 de ani de la Revoluţie nu a existat niciun politician marcant, niciun înalt funcţionar care să abordeze serios problema vinului românesc. Şi în niciun caz cu ştiinţă. Privit exclusiv ca produs agricol, acesta nu se bucură de sprijinul ministerelor potrivite: Minsterul Culturii, Ministerul Turismului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul pentru Mediul de Afaceri  sau, dacă există, sporadic, vreun sprijin, vinul nu este privit în dimesiunile lui reale.

    Drept urmare, efectele se văd. Sau nu se văd bine, pentru că nu avem radiografii la zi ale pieţei.

    Cercetarea, obligatorie pentru crearea unei strategii, nu poate fi asigurată de producători. Nici nu ar fi corect.

    Producătorii de vin fac… vin. Ei pot plăti sociologi, antropologi, economişti să facă studii care să răspundă problemelor lor directe. Ei nu pot rezolva „problema naţională”. Tot ce am enunţat mai sus cade în responsabilitatea statului, care, până la urmă, ar face aceste cercetări şi ar plăti experţi pentru conceptul de dezvoltare şi comunicare tot pe banii noştri. Sau pe bani europeni. (Lucru obligatoriu de menţionat, pentru că foarte mulţi oameni din stat folosesc expresia „v-am dat”.)

    Cercetarea cercetărilor (!) din străinătate ne arată clar ce am avea de făcut.

    Firmele private? Eforturi se fac. Sunt însă disparate. International Wine Contest Bucharest este un exemplu de reuşită la nivel de organizare şi afirmare internaţională. Mecanismul de colaborare stat-privat este însă blocat.

    Există şi multe iniţiative lăudabile care nu apelează la stat. Majoritatea, însă, nu îşi propun (şi nu e nimic rău în asta) să „mute munţii”. Interesant e că au început să se coaguleze parteneriate durabile între firmele private. Alianţele lor nu pot intra în concurenţă, însă, cu marile dezvoltări de forţe de pe plan mondial. Amintind de International Wine Contest Bucharest, am realizat că avem parteneri care au fost alături de acest mare concurs. E o formă de ipocrizie (la modă, nu ştiu de ce) de a expune public voalat Partenerii şi Sponsorii evenimentelor noncomerciale. Cred că vine de la alambicata lege a CNA-ului, care îşi transmite efectele de la TV către presa scrisă, neînţelegându-se că menţionarea sponsorului este minima recunoştinţă pe care poţi să o manifeşti faţă de cineva care a sprijinit un demers al binelui colectiv.
    Nu „un producător de apă minerală” este corect, ci, în cazul nostru, Aqua Carpatica, nu o marcă auto, ci Nissan ş.a.m.d.

    Unii dintre ei au sprijinit editarea lucrării Wine Wars – Războaiele vinului (lectură obligatorie pentru cei care au tangenţă cu vinul), iar mai nou sprijină una dintre cele mai interesante „construcţii” pentru Vinul românesc – Vinarium. O degustare-evaluare făcută de oameni de top din România pentru a se încerca formarea unui pluton de 100 de vinuri româneşti de top – la 100 de ani de România. Evaluarea va fi coordonată de singurul master of wine din România, Ana Sapungiu.

    E o ştire, nu?

    În cele două sesiuni Vinarium (fiecare de câte două zile), Ana Sapungiu MW a coordonat un panel format din oameni speciali ai societăţii noastre, oameni cu biografii impresionante. Am dorit să avem o interpretare holistică a vinurilor care pot fi promovate la 100 de ani de România. Chiar dacă s-a enunţat în glumă că „am strâns vreo 500 de ani de studiu în această încăpere”, rămâne – în mod serios – o sumă a competenţelor şi a unor unghiuri diferite de interpretare din domenii ca antropologia, arhitectura, istoria, literatura, arta dramatică, critica artei, business ş.a.m.d. pusă în folosul României.

    (În vinurile româneşti am îndrăznit să includem şi vinurile de peste Prut. Mulţi vor socoti acest gest o culpă. Noi l-am considerat a fi o datorie. Şi o realitate, dacă nu administrativă, măcar culturală şi istorică.)

    Statul român trebuie să întindă o mână şi să înveţe să fie partener. Într-un parteneriat, ambele părţi câştigă.

    Dezvoltarea Lumii Vinului (cu toate extensiile enunţate) degrevează statul de rezolvarea unor ecuaţii complicate, mai ales sociale, ajută la formarea brandului de ţară şi, pe termen mediu şi lung, contribuie la creşterea PIB. Dacă vrem.

  • 90 de persoane, trimise în judecată în dosarul fraudării Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate

    Au fost trimise în judecată persoane din conducerea Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate a municipiului Bucureşti şi funcţionari din aceste instituţii, dar şi 31 firme de îngrijiri medicale, pentru desfăşurarea de activităţi ilicite prin care peste 20 milioane lei, adică 4,5 milioane euro, din fondurile Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti (C.S.A.M.B.) au fost fraudate prin decontarea ilegală a unor servicii de îngrijiri medicale la domiciliu fictive.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro