Noua generaţie, cei care aveau 10-15 ani în 2007, când am intrat oficial în Uniunea Europeană, nici nu-şi poate închipui cum a fost înainte, când părinţii lor stăteau la coadă la vize sau plecau în excursie şi rămâneau acolo sau plecau de tot din ţară, fără să-şi pună în niciun moment problema că s-ar mai putea întoarce.
Pentru generaţiile 1949-1980, intrarea în Uniunea Europeană este destul de împărţită. O bună parte dintre ei spun că Europa, lumea occidentală, aici incluzând şi America, nu a adus nimic bun, decât străini la noi în ţară, începând de la arabi până la nemţi, care au dat jos fabricile şi au făcut malluri, care au cumpărat pe nimic mândria industriei construită de Ceauşescu, dar în schimb ne‑au dat locuri de muncă prost plătite, ne-au distrus educaţia şi sănătatea, ne-au forţat să mâncăm roşiile şi ardeii din import, care n-au niciun gust, ne-au furat oamenii ca să lucreze în ţările lor, ne-au dezbinat familiile etc.
În schimb, au adus această libertate proastă – culturală, muzicală, socială etc., au umplut supermarketurile de produsele lor proaste (unde sunt salamul şi brânza noastră de altădată?), au înlocuit hainele noastre (unde este stofa aia de la Ploieşti care a ţinut 10 ani?) cu cârpele lor, i-au cumpărat pe liderii noştri etc.
Şi toate acestea pentru ce? Pentru faptul că nu mai avem paşaport, că nu mai stăm la coadă la vize? Ce să facem cu pensia sau salariul mic, cum putem trăi?
Cum ai putea să le explici părinţilor că Uniunea Europeană şi NATO au fost cele mai bune decizii politice pe care le-a luat România, când pensia este de 700-900 de lei pe lună, iar iarna o treime din bani se duc pe întreţinere? Când cad dinţi, CAR-ul sau un împrumut la bancă – într-un caz fericit – este soluţia, nu economiile adunate în timp, care au fost „furate” de Isărescu cu inflaţia şi deprecierea cursului valutar.
Să nu mai vorbim de medicamente, care îţi mănâncă şi jumătate dintr-un salariu, dacă nu chiar mai mult, când te ajunge durerea din urmă.
Pentru cei care stau în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Sibiu, Iaşi, Braşov, Constanţa, Oradea, viaţa este mult mai bună, oraşele au înflorit, banii sunt mai mulţi, iar calitatea vieţii este mai ridicată. Pentru foarte multe alte oraşe ale României, căderea comunismului şi Europa nu înseamnă un motiv de a deschide o sticlă de şampanie după 10 sau 26 de ani.
Oraşele s-au depopulat, copiii lor au plecat care încotro, în Europa, în Canada sau în Statele Unite, fabricile în care au muncit nu mai există, viaţa este scumpă şi totul îmbătrâneşte în fiecare zi.
România a pierdut peste 3 milioane de oameni după 1990, din care 2,5 milioane în ultimii zece ani. În 2007, primul an al integrării oficiale în UE, din România au plecat 544.074 de români, cel mai ridicat nivel. În 2008, au plecat 302.796, pentru ca în 2015 plecările să fie de 187.466.
Dacă în 2007 România a raportat 214.728 de născuţi vii, iar în 2008 221.900, numărul de morţi a fost mai mare: au „plecat” 251.965, iar în 2008, 253.202.
În 20015, numărul de născuţi vii a fost de 187.372, în timp ce numărul de morţi a fost 260.197.
În aceste condiţii, sunt greu de vândut către public câştigurile Uniunii Europene aduse de investiţii, salarii (salariul mediu s-a dublat, iar salariul minim s-a triplat), creşterea exporturilor, dezvoltarea industriei IT, clădirile de birouri, mallurile, supermarketurile, automatizările din industrie (România chiar mai are industrie – 23% din PIB faţă de 17% la nivelul UE), îmbunătăţirea calităţii vieţii (spre exemplu, rata mortalităţii în familie a scăzut de la 12 morţi sub 1 an la 1.000 de născuţi vii în anul 2007 la 8 în anul 2015).
Dacă România ar fi mers în primul deceniu, 1990-2000, la fel cum a mers în perioada 2000-2007, lucrurile ar fi arătat total schimbate.
Sloganul „Nu ne vindem ţara” ne-a ţinut un deceniu în loc, a întârziat o schimbare în economie şi în societate cât pentru o generaţie.
România a pierdut anii ’80 şi ’90, atât economic, cât şi politic, ceea ce se vede acum din plin, când ne dăm seama că nu avem un orizont în faţa ochilor în ceea ce priveşte recuperarea decalajelor, nu faţă de Germania, Franţa, Italia sau Spania, ci faţă de Polonia, Cehia, Ungaria, unde salariile sunt duble, deşi am stat la aceeaşi masă în comunism.
Trecutul nu mai putem să-l întoarcem, aşa că ne uităm înainte cu speranţa că aceia care au decizia pe mână s-au uitat puţin în istorie şi au capacitatea de a înţelege ce înseamnă decizii strategice greşite, pornind de la ideea că putem face totul singuri, că nu avem nevoie de nimeni, că putem trăi „în durerea noastră” şi n-avem nevoie de alţii, care să ne spună ce să facem la noi în ţară.
Întrebările următorului deceniu de Uniunea Europeană (pornesc de la ideea că această cosntrucţie nu se va sparge) pentru România înseamnă: cum reducem polarizarea economiei; cum facem rost de un milion de oameni care să muncească; cum cosmopolizăm ţara pentru a deveni cea mai bună destinaţie pentru investitori; cum deschidem şi mai mult graniţele economiei (nu punem bariere); cum aducem înapoi în ţară jumătate de milion de români, cum determinăm noua generaţie să intre în business şi să nu fie angajaţi, cum schimbăm mentalul oamenilor de a lua în calcul pentru un job ca primă opţiune o companie privată, românească, şi nu statul sau o multinaţională; cum aducem 500.000 de moldoveni în România şi poate 100.000 de ucraineni pentru a întoarce acest declin demografic?
În rest, au Uniunea Europeană şi America grijă de noi.
