Tag: construire

Deasupra Oceanului Atlantic, Emmanuel Macron şi locotenenţii săi fac planuri pentru a-l încolţi pe preşedintele Statelor Unite, cel mai puternic politician al planetei.
Liderul francez stă cu cei mai buni oameni din echipa sa la o masă ovală, bej, într-o cameră de consiliu din avionul prezidenţial. Deşi în public apare de obicei în costume fără cusur, pentru zborul acesta este îmbrăcat ca pentru treburile casei: blugi închişi la culoare, un hanorac cu glugă albastru cu sloganul „La French Tech”, o barbă de două zile. Este a doua şedinţă în formulă completă din zborul de opt ore către New York pentru Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, un summit anual care-i reuneşte pe liderii lumii (şi a cărei a 74-a ediţie a avut loc în luna septembrie), iar Macron face planuri pentru cea mai îndrăzneaţă mişcare de politică externă de până acum – să-i pună pe preşedintele SUA, Donald Trump, şi pe preşedintele Iranului, Hassan Rouhani, în aceeaşi cameră pentru a crea o breşă în conflictul de 40 de ani dintre cele două ţări. Însă în diplomaţia cu miză mare logistica este esenţială, iar şederea lui Macron la New York va fi scurtă.
„Trump este marţi?”, îşi întreabă Macron consilierii, referindu-se la întâlnirea sa oficială cu liderul american. „Putem încerca să-l atragem luni?” „Nu”, răspunde Emmanuel Bonne, consilierul diplomatic principal. „Ştim deja că este ocupat toată după-amiaza de luni.”
„Când vorbeşte la Adunarea Generală?” continuă Macron. „Ar trebui să încercăm să-l prindem după discursul său, atunci are sens tot ce facem.”
„Ce ar trebui să facem este să-l prindem în camera din spate”, încheie el. Planul este stabilit. Tot ce a mai rămas este punerea lui în aplicare.
Revista Politico a primit acces la preşedintele francez şi la anturajul acestuia în timpul vizitei lor de două zile în SUA, când Macron a încercat să intermedieze prima întâlnire faţă în faţă între un preşedinte american şi unul iranian din ultimele patru decenii.
Rezultatul este imaginea din interior a unei politici externe hiperactive, perturbatoare, care depinde foarte mult de relaţiile personale ale preşedintelui francez cu alţi lideri – şi, mai ales, de ambiţie. La jumătatea mandatului său de cinci ani, Macron iese în evidenţă cu o serie de intervenţii diplomatice care sunt pe cât de îndrăzneţe, pe atât de refractare.
Bilele cu care francezul jonglează în prezent includ o încercare de repornire a Uniunii Europene, eforturi pentru resetarea relaţiilor dintre Occident şi Rusia, o încercare de a salva acordul nuclear iranian şi un efort de a încerca să salveze literalmente planeta de schimbările climatice catastrofale.„Pentru el, Franţa străluceşte înainte de toate”, spune un consilier la nivel înalt de la Palatul Elysée, care a cerut să rămână anonim deoarece nu are voie să vorbească public. „Apoi urmează suveranitatea europeană (promovarea intereselor UE) şi abia apoi crearea de noi dinamici.”
Ucraina, Amazonia, Libia, Statele Unite, Venezuela – nicio parte a lumii nu este prea departe de orbita tradiţională franceză, nicio schemă prea îndrăzneaţă, niciun risc ca totul să se termine cu o dezamăgire suficient de descurajant.
La fel cum a ieşit din prăpastia ideologică dintre stânga şi dreapta politică din ţara sa în timpul campaniei sale îndrăzneţe pentru preşedinţie, preşedintele francez a încercat să renunţe la constrângerile tradiţionale privind luarea deciziilor internaţionale. Pentru a-şi urma ambiţiile diplomatice, liderul Franţei a căutat constant să perturbe totul – chiar dacă în cele din urmă tactica ar avea recul puternic – în încercarea de a promova interesele ţării sale pe o tablă de şah globală care nu a mai văzut atât de multă imprevizibilitate de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest lucru îl lasă pe Macron frecvent expus eşecului, spun consilierii, dar îi  deschide, de asemenea, oportunităţi – oricât de slabe ar fi ele – de a face progrese prin probleme aparent fără soluţie.
„Are curajul să acţioneze”, explică consilierul de rang înalt. „Astăzi cine mai este dispus să se expună în dosarul iranian? Cine este dispus să se expună pentru Libia? Cine este dispus să se ia de Trump? Dacă nu Macron, atunci cine?”
Preşedintele francez se plimbă prin centrul Manhattanului cu o ceată de consilieri, miniştri şi gărzi de corp după el. Merge cu încredere, cu mâinile în buzunarele costumului său bleumarin perfect croit, bucurându-se de strigăte privitorilor blocaţi în spatele barierelor de securitate din lemn instalate în jurul perimetrului clădirii ONU pe toată durata summitului.
„Domnule preşedinte, sunteţi magic!” strigă un francez dintr-un colţ de stradă. „Mulţumesc pentru tot!”, se aude cum ţipă  o americancă. Macron se opreşte, îl întreabă pe bărbat din ce parte a Franţei este, iar ministrul său de finanţe Bruno Le Maire se grăbeşte să se ofere voluntar pentru a le face o poză. „Domnule preşedinte, avem nevoie de speranţă! Ajutaţi-ne!” – îi strigă două femei venezuelene lui Macron. El se apropie de ele şi le prinde mâinile într-ale sale.
„Ieri am vorbit cu preşedintele bolivian şi vom continua să lucrăm la acest aspect”, le spune el, fixându-le cu privirea. Le dă impresia că le-a spus un secret. Şi totuşi, rezultatele metodei Macron au fost, în cel mai bun caz, mixte.
Preşedintele francez a provocat agitaţie în această vară când l-a găzduit pe Vladimir Putin la vila de protocol din Brégançon, în sudul Franţei, cu o săptămână înaintea summitului G7. Această mişcare a fost văzută ca un preludiu la reintegrarea Moscovei în ordinea lumii occidentale, în pofida antecedentelor sângeroase ale preşedintelui rus în Ucraina, Siria şi – prin încercarea de ucidere cu un agent neurotoxic a unui fost spion rus care locuia în Marea Britanie – pe solul UE.
„Rusia este profund europeană“, a spus Macron la o conferinţă comună cu Putin. „Rusia aparţine pe deplin unei Europe a valorilor.”
Macron este atât de hotărât în ceea ce priveşte resetarea relaţiilor cu Rusia încât şi-a ameninţat public propriul serviciu extern în această privinţă, avertizând peste o sută de ambasadori adunaţi pentru discursul său anual către corpul diplomatic să nu-i submineze eforturile.
Şi totuşi, până acum Macron şi consilierii săi nu au fost presaţi să prezinte acţiuni concrete – în afară de un schimb recent de prizonieri între Ucraina şi Rusia care sugerează că Putin este pregătit pentru o revizuire fundamentală a relaţiei ţării sale cu Europa.
În mod similar, Macron s-a străduit să pună în mişcare planurile sale de reformare a UE, o parte cheie a politicii sale externe. De la alegerea sa în funcţia de preşedinte, Macron a prezentat o agendă de reformă, cu discursuri şi propuneri – dar eforturile sale s-au confruntat cu reticenţa instituţională, diplomatică şi mai ales germană şi cu suspiciunea că eurofilia pe care o afişează nu este altceva decât promovarea agendei tradiţionale franceze.
În urma alegerilor pentru Parlamentul European din mai, preşedintele s-a ales cu controlul celui de-al treilea cel mai mare grup politic al instituţiei, rupând tradiţia de zeci de ani în care politica europeană este dominată de două tabere.
De asemenea, a ieşit în evidenţă ca fiind câştigătorul în negocierile privind cele mai bune poziţii din instituţiile europene, cu candidatul său de ultimă oră Ursula von der Leyen nominalizat la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, cu aliatul său belgian Charles Michel la Consiliul European şi cu Christine Lagarde la şefia Băncii Centrale Europene.
Înapoi la New York, Adunarea Generală a ONU a început. Mai e o oră şi jumătate până când Macron ar trebui să-şi ţină cuvântarea, iar el şi consilierii săi lucrează la discurs înghesuiţi în micuţul „Birou Francez” din sediul ONU, cu vedere la East River.
La fiecare câteva minute, unul dintre consilieri deschide uşa şi iese în grabă pe hol: „Unde sunt discursurile de anul trecut şi din anul de dinainte? Vrea să le vadă!”, spune unul.
„Mai avem o oră, iese versiunea numărul opt”, zice altul, care stă aplecat peste o imprimantă portabilă.
Franţa este o putere regională, o putere culturală, o putere economică, o putere nucleară cu un loc în Consiliul de Securitate al ONU. Însă nu este o superputere. Macron s-ar putea să fie un jucător, dar nu poate acţiona ca singurul protagonist. El poate media şi crea oportunităţi, dar nu este în măsură să forţeze concesiile.
Ceea ce Franţei îi lipseşte este influenţa, iar Macron încearcă să acopere lacuna cu îndrăzneală şi voinţă. Fost boxer amator, el a transformat diplomaţia mondială într-un sport de contact – dispus să arunce cartea cu reguli şi să se lupte cu fiecare în parte, dacă de asta este nevoie pentru a promova agenda Franţei.
„Ce vrea Franţa este să încerce să influenţeze această ordine mondială cu cărţile pe care le are“, a spus Macron la adunarea ambasadorilor săi din august. „Este o strategie a îndrăznelii, a asumării de riscuri, ceea ce înseamnă că tot ceea ce facem şi tot ceea ce vom face s-ar putea să nu aibă succes… însă ceea ce este fatal astăzi este să nu încercăm.”
Macron pare imun la oboseală. Se spune că doarme foarte puţin şi că lucrează neîncetat. Consilierii săi stau trezi pentru a răspunde la mesaje printr-o aplicaţie criptată până la 1 sau 2 dimineaţa zilnic, inclusiv în weekend.
Locotenenţii liderului francez  glumesc între ei în legătură cu unul dintre clişeele preşedintelui. „Cel mai amuzant este atunci când vine la mine şi spune, într-un mod original şi serios: «Hei, odihneşte-te»”. În tonul povestitorului se simte ironie. Le-ar plăcea să facă doar asta, dar este imposibil cu Macron prin preajmă.
În ciuda energiei sale aparent nelimitate, ritmul frenetic al muncii l-a afectat fizic pe Macron. Cei doi ani şi jumătate la putere l-au îmbătrânit. Perciunii – pe care şi-i  ţine lungi, aproape ca în anii ’70 – sunt mai grizonanţi, cearcănele din jurul ochilor şi scobiturile obrajilor sunt mai accentuate.
Jongleriile sale l-au adus într-o situaţie jenantă în public cel puţin o dată. La o conferinţă de presă comună cu preşedintele chilian Sebastián Piñera la o reuniune G7 din august, Macron părea distras. Îşi verifica tot timpul telefonul, ceea ce l-a determinat pe Piñera să-l întrebe la un moment dat: „Sunteţi de acord cu ceea ce am spus?
În spatele scenei se discuta despre ce să fie anunţat după vizita surpriză a ministrului iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, un preludiu al eforturilor sale de la New York.
Prezenţa lui Zarif, pentru puţin peste trei ore, într-o clădire aflată peste drum de locul unde se întâlneau liderii G7, inclusiv Trump, a fost un moment Macron chintesenţial.
Dacă ar fi fost abordată diferit, invitaţia l-ar fi putut face pe Trump să se simtă ambuscat şi înşelat. În schimb, a concentrat atenţia lumii pe un summit pe care mulţi l-ar fi descris ca o altă adunare inutilă de lideri care cu greu pot să cadă de acord între ei, cu atât mai puţin să lucreze în mod constructiv la problemele lumii. Nicio relaţie cu un lider străin nu a ocupat atât de mult din timpul lui Macron ca relaţia acestuia cu Trump. După relaţia de prietenie iniţială parafată printr-o strângere voinicească de mână, Trump l-a atacat în repetate rânduri pe preşedintele francez, retragându-se ostentativ din acordul climatic de la Paris, făcând ameninţări cu sancţiuni în urma unui efort francez de a oferi o linie de salvare financiară Iranului şi chiar luând public partea vestelor galbene care au protestat împotriva guvernului Macron. Însă în ultimul timp lucrurile par să meargă bine între cei doi bărbaţi – în condiţiile în care Macron îl sufocă pe preşedintele american cu atenţia sa. Această legătură este cea care îi permite lui Macron să execute planul gândit în avion când Trump apare în mod neaşteptat pentru o parte a summitului pentru climă al ONU în prima zi a evenimentului. Văzându-şi oportunitatea, Macron face un salt, trăgându-l pe preşedintele Americii deoparte când acesta iese din sală.
A doua zi, Macron încearcă să finalizeze afacerea. După ce Trump îşi susţine discursul la Adunarea Generală, Macron profită de o nouă ocazie pentru a-l prinde. În timp ce cei doi bărbaţi vorbesc, Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, care trebuia să se întâlnească cu Macron, este ţinut să aştepte timp de o jumătate de oră în „Biroul Francez”. Abbas a venit cu trei dintre nepoţii săi, dornic să le facă poză cu preşedintele francez.
După ce a urcat pe scena Adunării Generale a ONU puţin mai târziu în acea după-amiază, Macron se întâlneşte cu Trump pentru o a treia şedinţă, alături de miniştrii şi consilierii lor la ultraluxosul Lotte New York Palace Hotel, unde Trump şi-a stabilit cartierul general.
Oficialii francezi şi americani sunt în contact de câteva ore, dacă nu chiar zile. Aşadar, este nevoie de doar un sfert de oră pentru ca Trump să fie de acord cu un plan în patru puncte ca bază pentru o întâlnire cu Rouhani.
De acolo, Macron şi anturajul său pleacă spre Millennium Hilton New York One UN Plaza Hotel, unde este cazat preşedintele iranian. Se prea poate ca Kissinger să fi inventat diplomaţia-navetă, dar Macron face o diplomaţie a întâmplării, deplasându-se pe jos între Trump şi oficialii iranieni într-o mediere cu miză din ce în ce mai mare.
În timp ce aşteaptă să fie invitat în camera în care Rouhani îşi ţine întâlnirile, Macron intră grăbit cu echipa sa într-o mică sală de conferinţe ascunsă în spatele unei uşi secrete în holul plin de agitaţie.
Împreună cu ministrul său de externe şi ministrul său pentru comerţ, precum şi cu cei doi consilieri diplomatici de top, liderul francez discută despre cum este mai bine să-l convingă pe Rouhani să participe la acordul pe care tocmai l-a încheiat cu Trump.
„Al doilea punct va fi dificil de acceptat pentru el, dar voi menţiona aici programul de rachete balistice în acest context”, spune Macron, cu referire la o clauză din documentul despre activităţile agresive ale Iranului în lumea arabă. Trump, spune el, îi aşteaptă apelul după ce întâlnirea cu Rouhani se va termina.
După acest episod, Macron şi o mică parte din echipa sa sunt duşi de iranieni până la lift pentru a se întâlni cu Rouhani.
Cincisprezece minute mai târziu, se întoarce jos – cu mâna goală. În principiu, Rouhani a fost de acord cu privire la punctele documentului, dar nu avea încă autoritatea de a merge mai departe cu o întâlnire cu Trump. Trebuie să se consulte cu Teheranul. „Mai avem ceva de făcut”, anunţă Macron când reapare din lift.
Preşedintele francez şi consilierii săi se întorc la misiunea franceză aflată în apropiere. Adâncit în conversaţie cu cel mai bun consilier diplomatic, Bonne, Macron trece în revistă următorii paşi.
„(Negociatorul nuclear iranian Abbas) Araghchi va suna acum la Teheran, va discuta detaliile tehnice“, spune Bonne.
Macron răspunde: „Nu vom începe să renegociem.” Preşedintele umblă ţanţos, cu mâinile în buzunare. Încă nu şi-a pierdut speranţa că va media o înţelegere.
„Mă întreb dacă nu cumva va trebui să ne amânăm decolarea”, spune el pentru Politico. „Facem progrese. Vedem că poziţiile se apropie din ce în ce mai mult.”
Ziua este pe cale să se încheie cu o dezamăgire. Macron face o ultimă încercare de a obţine un acord. Simţind că o întâlnire ar putea fi un pas prea mare pentru Iran, Macron şi echipa sa sugerează instalarea unei linii telefonice sigure pentru o conversaţie în trei – iranianul, francezul şi Trump – la ora la 21:00 în acea seară.
Macron îşi întârzie plecarea şi se întoarce la etajul lui Rouhani pentru a facilita apelul, dar în cele din urmă nu obţine nimic. Teheranul insistă asupra faptului că Trump trebuie să-şi ridice sancţiunile înainte ca orice contact să poată avea loc.
Avionul decolează mai târziu în acea seară, la trei ore după plecarea planificată. Macron merge în sus şi în jos pe culoar, discutând cu consilierii săi şi mulţumind asistenţilor. Nu este finalul pe care şi l-a dorit. Dar deja are în gând următorul episod.

Deasupra Oceanului Atlantic, Emmanuel Macron şi locotenenţii săi fac planuri pentru a-l încolţi pe preşedintele Statelor Unite, cel mai puternic politician al planetei.
Liderul francez stă cu cei mai buni oameni din echipa sa la o masă ovală, bej, într-o cameră de consiliu din avionul prezidenţial. Deşi în public apare de obicei în costume fără cusur, pentru zborul acesta este îmbrăcat ca pentru treburile casei: blugi închişi la culoare, un hanorac cu glugă albastru cu sloganul „La French Tech”, o barbă de două zile. Este a doua şedinţă în formulă completă din zborul de opt ore către New York pentru Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, un summit anual care-i reuneşte pe liderii lumii (şi a cărei a 74-a ediţie a avut loc în luna septembrie), iar Macron face planuri pentru cea mai îndrăzneaţă mişcare de politică externă de până acum – să-i pună pe preşedintele SUA, Donald Trump, şi pe preşedintele Iranului, Hassan Rouhani, în aceeaşi cameră pentru a crea o breşă în conflictul de 40 de ani dintre cele două ţări. Însă în diplomaţia cu miză mare logistica este esenţială, iar şederea lui Macron la New York va fi scurtă.
„Trump este marţi?”, îşi întreabă Macron consilierii, referindu-se la întâlnirea sa oficială cu liderul american. „Putem încerca să-l atragem luni?” „Nu”, răspunde Emmanuel Bonne, consilierul diplomatic principal. „Ştim deja că este ocupat toată după-amiaza de luni.”
„Când vorbeşte la Adunarea Generală?” continuă Macron. „Ar trebui să încercăm să-l prindem după discursul său, atunci are sens tot ce facem.”
„Ce ar trebui să facem este să-l prindem în camera din spate”, încheie el. Planul este stabilit. Tot ce a mai rămas este punerea lui în aplicare.
Revista Politico a primit acces la preşedintele francez şi la anturajul acestuia în timpul vizitei lor de două zile în SUA, când Macron a încercat să intermedieze prima întâlnire faţă în faţă între un preşedinte american şi unul iranian din ultimele patru decenii.
Rezultatul este imaginea din interior a unei politici externe hiperactive, perturbatoare, care depinde foarte mult de relaţiile personale ale preşedintelui francez cu alţi lideri – şi, mai ales, de ambiţie. La jumătatea mandatului său de cinci ani, Macron iese în evidenţă cu o serie de intervenţii diplomatice care sunt pe cât de îndrăzneţe, pe atât de refractare.
Bilele cu care francezul jonglează în prezent includ o încercare de repornire a Uniunii Europene, eforturi pentru resetarea relaţiilor dintre Occident şi Rusia, o încercare de a salva acordul nuclear iranian şi un efort de a încerca să salveze literalmente planeta de schimbările climatice catastrofale.„Pentru el, Franţa străluceşte înainte de toate”, spune un consilier la nivel înalt de la Palatul Elysée, care a cerut să rămână anonim deoarece nu are voie să vorbească public. „Apoi urmează suveranitatea europeană (promovarea intereselor UE) şi abia apoi crearea de noi dinamici.”
Ucraina, Amazonia, Libia, Statele Unite, Venezuela – nicio parte a lumii nu este prea departe de orbita tradiţională franceză, nicio schemă prea îndrăzneaţă, niciun risc ca totul să se termine cu o dezamăgire suficient de descurajant.
La fel cum a ieşit din prăpastia ideologică dintre stânga şi dreapta politică din ţara sa în timpul campaniei sale îndrăzneţe pentru preşedinţie, preşedintele francez a încercat să renunţe la constrângerile tradiţionale privind luarea deciziilor internaţionale. Pentru a-şi urma ambiţiile diplomatice, liderul Franţei a căutat constant să perturbe totul – chiar dacă în cele din urmă tactica ar avea recul puternic – în încercarea de a promova interesele ţării sale pe o tablă de şah globală care nu a mai văzut atât de multă imprevizibilitate de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest lucru îl lasă pe Macron frecvent expus eşecului, spun consilierii, dar îi  deschide, de asemenea, oportunităţi – oricât de slabe ar fi ele – de a face progrese prin probleme aparent fără soluţie.
„Are curajul să acţioneze”, explică consilierul de rang înalt. „Astăzi cine mai este dispus să se expună în dosarul iranian? Cine este dispus să se expună pentru Libia? Cine este dispus să se ia de Trump? Dacă nu Macron, atunci cine?”
Preşedintele francez se plimbă prin centrul Manhattanului cu o ceată de consilieri, miniştri şi gărzi de corp după el. Merge cu încredere, cu mâinile în buzunarele costumului său bleumarin perfect croit, bucurându-se de strigăte privitorilor blocaţi în spatele barierelor de securitate din lemn instalate în jurul perimetrului clădirii ONU pe toată durata summitului.
„Domnule preşedinte, sunteţi magic!” strigă un francez dintr-un colţ de stradă. „Mulţumesc pentru tot!”, se aude cum ţipă  o americancă. Macron se opreşte, îl întreabă pe bărbat din ce parte a Franţei este, iar ministrul său de finanţe Bruno Le Maire se grăbeşte să se ofere voluntar pentru a le face o poză. „Domnule preşedinte, avem nevoie de speranţă! Ajutaţi-ne!” – îi strigă două femei venezuelene lui Macron. El se apropie de ele şi le prinde mâinile într-ale sale.
„Ieri am vorbit cu preşedintele bolivian şi vom continua să lucrăm la acest aspect”, le spune el, fixându-le cu privirea. Le dă impresia că le-a spus un secret. Şi totuşi, rezultatele metodei Macron au fost, în cel mai bun caz, mixte.
Preşedintele francez a provocat agitaţie în această vară când l-a găzduit pe Vladimir Putin la vila de protocol din Brégançon, în sudul Franţei, cu o săptămână înaintea summitului G7. Această mişcare a fost văzută ca un preludiu la reintegrarea Moscovei în ordinea lumii occidentale, în pofida antecedentelor sângeroase ale preşedintelui rus în Ucraina, Siria şi – prin încercarea de ucidere cu un agent neurotoxic a unui fost spion rus care locuia în Marea Britanie – pe solul UE.
„Rusia este profund europeană“, a spus Macron la o conferinţă comună cu Putin. „Rusia aparţine pe deplin unei Europe a valorilor.”
Macron este atât de hotărât în ceea ce priveşte resetarea relaţiilor cu Rusia încât şi-a ameninţat public propriul serviciu extern în această privinţă, avertizând peste o sută de ambasadori adunaţi pentru discursul său anual către corpul diplomatic să nu-i submineze eforturile.
Şi totuşi, până acum Macron şi consilierii săi nu au fost presaţi să prezinte acţiuni concrete – în afară de un schimb recent de prizonieri între Ucraina şi Rusia care sugerează că Putin este pregătit pentru o revizuire fundamentală a relaţiei ţării sale cu Europa.
În mod similar, Macron s-a străduit să pună în mişcare planurile sale de reformare a UE, o parte cheie a politicii sale externe. De la alegerea sa în funcţia de preşedinte, Macron a prezentat o agendă de reformă, cu discursuri şi propuneri – dar eforturile sale s-au confruntat cu reticenţa instituţională, diplomatică şi mai ales germană şi cu suspiciunea că eurofilia pe care o afişează nu este altceva decât promovarea agendei tradiţionale franceze.
În urma alegerilor pentru Parlamentul European din mai, preşedintele s-a ales cu controlul celui de-al treilea cel mai mare grup politic al instituţiei, rupând tradiţia de zeci de ani în care politica europeană este dominată de două tabere.
De asemenea, a ieşit în evidenţă ca fiind câştigătorul în negocierile privind cele mai bune poziţii din instituţiile europene, cu candidatul său de ultimă oră Ursula von der Leyen nominalizat la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, cu aliatul său belgian Charles Michel la Consiliul European şi cu Christine Lagarde la şefia Băncii Centrale Europene.
Înapoi la New York, Adunarea Generală a ONU a început. Mai e o oră şi jumătate până când Macron ar trebui să-şi ţină cuvântarea, iar el şi consilierii săi lucrează la discurs înghesuiţi în micuţul „Birou Francez” din sediul ONU, cu vedere la East River.
La fiecare câteva minute, unul dintre consilieri deschide uşa şi iese în grabă pe hol: „Unde sunt discursurile de anul trecut şi din anul de dinainte? Vrea să le vadă!”, spune unul.
„Mai avem o oră, iese versiunea numărul opt”, zice altul, care stă aplecat peste o imprimantă portabilă.
Franţa este o putere regională, o putere culturală, o putere economică, o putere nucleară cu un loc în Consiliul de Securitate al ONU. Însă nu este o superputere. Macron s-ar putea să fie un jucător, dar nu poate acţiona ca singurul protagonist. El poate media şi crea oportunităţi, dar nu este în măsură să forţeze concesiile.
Ceea ce Franţei îi lipseşte este influenţa, iar Macron încearcă să acopere lacuna cu îndrăzneală şi voinţă. Fost boxer amator, el a transformat diplomaţia mondială într-un sport de contact – dispus să arunce cartea cu reguli şi să se lupte cu fiecare în parte, dacă de asta este nevoie pentru a promova agenda Franţei.
„Ce vrea Franţa este să încerce să influenţeze această ordine mondială cu cărţile pe care le are“, a spus Macron la adunarea ambasadorilor săi din august. „Este o strategie a îndrăznelii, a asumării de riscuri, ceea ce înseamnă că tot ceea ce facem şi tot ceea ce vom face s-ar putea să nu aibă succes… însă ceea ce este fatal astăzi este să nu încercăm.”
Macron pare imun la oboseală. Se spune că doarme foarte puţin şi că lucrează neîncetat. Consilierii săi stau trezi pentru a răspunde la mesaje printr-o aplicaţie criptată până la 1 sau 2 dimineaţa zilnic, inclusiv în weekend.
Locotenenţii liderului francez  glumesc între ei în legătură cu unul dintre clişeele preşedintelui. „Cel mai amuzant este atunci când vine la mine şi spune, într-un mod original şi serios: «Hei, odihneşte-te»”. În tonul povestitorului se simte ironie. Le-ar plăcea să facă doar asta, dar este imposibil cu Macron prin preajmă.
În ciuda energiei sale aparent nelimitate, ritmul frenetic al muncii l-a afectat fizic pe Macron. Cei doi ani şi jumătate la putere l-au îmbătrânit. Perciunii – pe care şi-i  ţine lungi, aproape ca în anii ’70 – sunt mai grizonanţi, cearcănele din jurul ochilor şi scobiturile obrajilor sunt mai accentuate.
Jongleriile sale l-au adus într-o situaţie jenantă în public cel puţin o dată. La o conferinţă de presă comună cu preşedintele chilian Sebastián Piñera la o reuniune G7 din august, Macron părea distras. Îşi verifica tot timpul telefonul, ceea ce l-a determinat pe Piñera să-l întrebe la un moment dat: „Sunteţi de acord cu ceea ce am spus?
În spatele scenei se discuta despre ce să fie anunţat după vizita surpriză a ministrului iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, un preludiu al eforturilor sale de la New York.
Prezenţa lui Zarif, pentru puţin peste trei ore, într-o clădire aflată peste drum de locul unde se întâlneau liderii G7, inclusiv Trump, a fost un moment Macron chintesenţial.
Dacă ar fi fost abordată diferit, invitaţia l-ar fi putut face pe Trump să se simtă ambuscat şi înşelat. În schimb, a concentrat atenţia lumii pe un summit pe care mulţi l-ar fi descris ca o altă adunare inutilă de lideri care cu greu pot să cadă de acord între ei, cu atât mai puţin să lucreze în mod constructiv la problemele lumii. Nicio relaţie cu un lider străin nu a ocupat atât de mult din timpul lui Macron ca relaţia acestuia cu Trump. După relaţia de prietenie iniţială parafată printr-o strângere voinicească de mână, Trump l-a atacat în repetate rânduri pe preşedintele francez, retragându-se ostentativ din acordul climatic de la Paris, făcând ameninţări cu sancţiuni în urma unui efort francez de a oferi o linie de salvare financiară Iranului şi chiar luând public partea vestelor galbene care au protestat împotriva guvernului Macron. Însă în ultimul timp lucrurile par să meargă bine între cei doi bărbaţi – în condiţiile în care Macron îl sufocă pe preşedintele american cu atenţia sa. Această legătură este cea care îi permite lui Macron să execute planul gândit în avion când Trump apare în mod neaşteptat pentru o parte a summitului pentru climă al ONU în prima zi a evenimentului. Văzându-şi oportunitatea, Macron face un salt, trăgându-l pe preşedintele Americii deoparte când acesta iese din sală.
A doua zi, Macron încearcă să finalizeze afacerea. După ce Trump îşi susţine discursul la Adunarea Generală, Macron profită de o nouă ocazie pentru a-l prinde. În timp ce cei doi bărbaţi vorbesc, Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, care trebuia să se întâlnească cu Macron, este ţinut să aştepte timp de o jumătate de oră în „Biroul Francez”. Abbas a venit cu trei dintre nepoţii săi, dornic să le facă poză cu preşedintele francez.
După ce a urcat pe scena Adunării Generale a ONU puţin mai târziu în acea după-amiază, Macron se întâlneşte cu Trump pentru o a treia şedinţă, alături de miniştrii şi consilierii lor la ultraluxosul Lotte New York Palace Hotel, unde Trump şi-a stabilit cartierul general.
Oficialii francezi şi americani sunt în contact de câteva ore, dacă nu chiar zile. Aşadar, este nevoie de doar un sfert de oră pentru ca Trump să fie de acord cu un plan în patru puncte ca bază pentru o întâlnire cu Rouhani.
De acolo, Macron şi anturajul său pleacă spre Millennium Hilton New York One UN Plaza Hotel, unde este cazat preşedintele iranian. Se prea poate ca Kissinger să fi inventat diplomaţia-navetă, dar Macron face o diplomaţie a întâmplării, deplasându-se pe jos între Trump şi oficialii iranieni într-o mediere cu miză din ce în ce mai mare.
În timp ce aşteaptă să fie invitat în camera în care Rouhani îşi ţine întâlnirile, Macron intră grăbit cu echipa sa într-o mică sală de conferinţe ascunsă în spatele unei uşi secrete în holul plin de agitaţie.
Împreună cu ministrul său de externe şi ministrul său pentru comerţ, precum şi cu cei doi consilieri diplomatici de top, liderul francez discută despre cum este mai bine să-l convingă pe Rouhani să participe la acordul pe care tocmai l-a încheiat cu Trump.
„Al doilea punct va fi dificil de acceptat pentru el, dar voi menţiona aici programul de rachete balistice în acest context”, spune Macron, cu referire la o clauză din documentul despre activităţile agresive ale Iranului în lumea arabă. Trump, spune el, îi aşteaptă apelul după ce întâlnirea cu Rouhani se va termina.
După acest episod, Macron şi o mică parte din echipa sa sunt duşi de iranieni până la lift pentru a se întâlni cu Rouhani.
Cincisprezece minute mai târziu, se întoarce jos – cu mâna goală. În principiu, Rouhani a fost de acord cu privire la punctele documentului, dar nu avea încă autoritatea de a merge mai departe cu o întâlnire cu Trump. Trebuie să se consulte cu Teheranul. „Mai avem ceva de făcut”, anunţă Macron când reapare din lift.
Preşedintele francez şi consilierii săi se întorc la misiunea franceză aflată în apropiere. Adâncit în conversaţie cu cel mai bun consilier diplomatic, Bonne, Macron trece în revistă următorii paşi.
„(Negociatorul nuclear iranian Abbas) Araghchi va suna acum la Teheran, va discuta detaliile tehnice“, spune Bonne.
Macron răspunde: „Nu vom începe să renegociem.” Preşedintele umblă ţanţos, cu mâinile în buzunare. Încă nu şi-a pierdut speranţa că va media o înţelegere.
„Mă întreb dacă nu cumva va trebui să ne amânăm decolarea”, spune el pentru Politico. „Facem progrese. Vedem că poziţiile se apropie din ce în ce mai mult.”
Ziua este pe cale să se încheie cu o dezamăgire. Macron face o ultimă încercare de a obţine un acord. Simţind că o întâlnire ar putea fi un pas prea mare pentru Iran, Macron şi echipa sa sugerează instalarea unei linii telefonice sigure pentru o conversaţie în trei – iranianul, francezul şi Trump – la ora la 21:00 în acea seară.
Macron îşi întârzie plecarea şi se întoarce la etajul lui Rouhani pentru a facilita apelul, dar în cele din urmă nu obţine nimic. Teheranul insistă asupra faptului că Trump trebuie să-şi ridice sancţiunile înainte ca orice contact să poată avea loc.
Avionul decolează mai târziu în acea seară, la trei ore după plecarea planificată. Macron merge în sus şi în jos pe culoar, discutând cu consilierii săi şi mulţumind asistenţilor. Nu este finalul pe care şi l-a dorit. Dar deja are în gând următorul episod.