Am fost la Fontana di Trevi, un loc magic nu pentru că este în Roma şi arată aşa cum arată, ci pentru ceea ce reprezintă: o mare de oameni de toate naţiile unde eşti acceptat şi îţi găseşti locul fără a-i deranja pe ceilalţi şi unde ai parte de clipa ta de vrajă; este locul unde începi să crezi cu adevărat că lumea de astăzi mai are, poate, o şansă. Acolo am văzut Lumea.
Am fost la Notre Dame, unde am putut vedea Credinţa: un tânăr pierdut, la modul cel mai frumos şi elegant, în rugăciune – mi-a părut rău atunci că nu sunt pictor, este una din cele mai delicate imagini din amintirile mele.
Am fost în ultima încăpere a castelului Sant’ Angelo, unde am trăit Povestea – o istorie pe care mi-au spus-o doi actori, în iatacul personal al unui papă.
Anul acesta am învăţat ce înseamnă temeinicia, puterea unei naţii. Dar înainte de a vă povesti ce şi cum trebuie să vă aduc aminte de un sondaj, recent publicat, al fundaţiei “Future Studies”, care a întrebat 15.000 de oameni din 13 ţări europene cât de fericiţi sunt şi cât de mulţumiţi de viaţa pe care o au. Grecii au ignorat că trăiesc într-una din cele mai afectate ţări de criză şi au spus, 80 din 100, că sunt mulţumiţi cu viaţa lor. Dacă aş fi citit asta la plecarea în Grecia, aş fi zis că nu-i adevărat.
Am citit la întoarcere şi cred că sondajul acela are dreptate. Şi mai cred că avem de învăţat, noi, românii, ca popor, din experienţa grecilor.
O seară caldă de vară în, poate, cea mai ciudată insulă a Greciei; un balamuc britanico-germano-româno-elen, într-un peisaj de vis. Într-un local, un ins gras, cu fes neaoş, sparge farfurii şi trasează dâre arzânde de spirt printre care dansează o Fătucă Blondă, care şi cântă. Terasa plină de britanico-germano-eleni, aşa că românii mai bat faleza. Spre miezul nopţii britanico-germanii trag un ultim Zorba, mânaţi de Fătuca Blondă (care cântă char bine!) şi merg apoi să se culce.
Evident uşurată după retragerea lor, terasa devine mai primitoare, aşa că vin şi românii, îşi iau ceva de băut şi se uită, cuminţi, la spectacol. Spectacolul este aşa: masă de greci zgomotoşi; nu poţi să nu-l remarci pe Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă, care cântă şi se agită corespunzător. Protipendadă locală, din cei care închiriază bărci. Undeva mai spre spate, Şmecherul Elen Suprem: tricou negru cu mânecile suflecate extrem, blugi evazaţi şi bocanci de rocker ghintuiţi, tunsoare castron şi moţ susţinut de o mică bijuterie, pe frunte ochelari de soare cu ramă albă. Lângă el e Personajul Insignifiant, slab, pantofi albi de sport, “fake”, brunet din categoria aceea de inşi care au barbă chiar şi proaspăt bărbieriţi; nu prea băutor, berea din halbă a scăzut cu vreo două degete în trei ore. Şmecherul Suprem simte muzica din plin, ba chiar, la un moment dat, îl energizează pe insul din faţa lui, care nu aplauda suficient de convingător performanţele fetei blonde.
La un moment dat localnicii încep să danseze; petrecerea este acum pentru sufletul lor. Vine o fată care dansează cu nişte paşi ciudaţi, à la Bejart, pe ritmuri greceşti; interesant. Mai cântă un tânăr dintre cei ce închiriază bărci, iar Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă are parte de experienţa supremă – dansează cu Ea.
Pe urmă Personajul Insignifiant iese să se producă şi-l văd mai bine: tricou negru cu Che Guevara, blugi cu două numere mai mari, pantofii în continuare “fake”, barba parcă îi mai crescuse între timp. Şi Personajul îmi oferă cel mai frumos, energic, delicat, fluid sirtaki pe care l-am văzut vreodată. Face mişcări largi, se roteşte cu braţele deschise, bate pământul cu palma, ba la un moment dat face şi un salt de gimnast, fără să pară gimnast sau ridicol. I-am filmat sau fotografiat pe toţi cei de mai sus; singur, dansul Personajului nu l-am filmat, ar fi fost o impietate. M-am mulţumit să-l privesc şi să şoptesc “uau” atunci când a terminat.
Dansul acela m-a făcut să înţeleg ce înseamnă temeinicia unei naţii. Personajul Insignifiant devine Personajul Etern. Nu-i pasă de finanţe, de agenţii de rating, de deficite şi de cheltuieli bugetare. Avea lumea lui şi lumea lui era bună. Avea dansul, avea slujba lui sau poate mica lui afacere, era amic cu Şmecherul Elen Suprem, bea două guri de bere pe seară. Sigur simţea criza, pentru că toată Grecia era cumva maculată de criză, dar el dansa, cu braţele deschise, sirtaki.
Uitaţi-l pe Zorba şi pe Anthony Quinn şi bateţi insulele greceşti în căutarea Personajului Insignifiant, poate veţi avea norocul să-l vedeţi dansând.
