BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Povestea celui care a creat unul dintre cele mai cunoscute branduri de căşti din lume

    Andre Romelle Young (Dr. Dre) s-a născut pe 18 februarie 1965, în Compton, California. A primit cel de-al doilea nume, Romelle, după numele trupei de R&B a tatălui său, The Romells. După divorţul părinţilor, în cea mai mare parte a copilăriei a fost crescut de bunica sa, şi, după ce a schimbat mai multe şcoli, a abandonat în cele din urmă liceul, din cauza violenţei bandelor de tineri şi a rezultatelor şcolare slabe.

    Pe 15 decembrie 1981, la doar 16 ani, i s-a născut primul fiu, Curtis, din relaţia cu Cassandra Joy Greene, care avea pe atunci 15 ani. Crescut de mama sa, Curtis şi-a întâlnit tatăl abia la vârsta de 20 de ani, după ce a devenit el însuşi rapper, cunoscut ca Hood Surgeon.

    Din diferite relaţii ulterioare, Dr. Dre a mai avut trei copii, iar în 1996 s-a căsătorit cu Nicole Threatt, cu care are un fiu, Truice, şi o fiică, Truly.

    Porecla Dr. Dre este un mix între cea iniţială, Dr. J, inspirată din numele jucătorului său de baschet preferat, Julius Erving, şi primul său nume, Andre. Titlul de Dr. se referă la talentul său ca DJ, un fel de doctor în mixologie, cum îi plăcea să spună.
    Dr. Dre şi-a început cariera muzicală în trupa World Class Wreckin’ Cru, dar faima a venit mai târziu, când a devenit membru în trupa de hip-hop N.W.A. (Niggaz Wit Attitudes), din oraşul său natal, alături de Eazy-E, Ice Cube, MC Ren şi DJ Yella. Cântecele lor conţineau în principal versuri explicite, controversate, şi detalii despre violenţa vieţii de pe străzi.

    În 1992 a lansat primul album solo, The Chronic, în colaborare cu casa de discuri Death Row Records, care l-a propulsat anul următor în topul celor mai bine vânduţi artişti americani şi i-a adus un premiu Grammy pentru piesa Let Me Ride. |n acelaşi an, a produs albumul de debut al rapperului Snopp Dogg, Doggystyle. În 1996, a înfiinţat propria casă de discuri, Aftermath Entertainment.

    În 2006, Young a fondat compania Beats Electronics, alături de Jimmy Iovine, iar în iulie 2008 a lansat primul său brand de căşti, Beats by Dr. Dre. În 2014, compania a fost cumpărată de gigantul tehnologic Apple Inc., contra sumei de 3 miliarde de dolari. A fost cel mai mare contract încheiat de Apple şi i-a adus lui Young statutul de cel mai bogat om din hip-hop, surclasându-l astfel pe rapperul P. Diddy.

    În mai 2013, Young a donat, alături de Jimmy Iovine, suma de 70 de milioane de dolari Universităţii de Sud din California, pentru a înfiinţa Academia de Arte, Tehnologie şi Inovaţie în Business, care le poartă numele.

    De-a lungul anilor, Dr. Dre a fost acuzat de violenţă fizică de câteva dintre partenerele sale, dar şi de prezentatoarea televiziunii Fox, Dee Barnes, incident pentru care a fost amendat cu 2.500 de dolari şi a primit o pedeapsă de 240 de ore de muncă în folosul comunităţii. Ulterior, şi-a cerut public scuze tuturor femeilor pe care le-a abuzat.

    Pe lângă antreprenoriat şi cariera muzicală, Dr. Dre s-a implicat şi în industria cinematografică, având câteva apariţii în producţii precum Set It Off, The Wash şi Training Day. Ca producător, pe lângă o serie de comedii negre şi filme horror, a realizat în 2015, alături de rapperul Ice Cube, filmul biografic Straight Outta Compton, despre trupa N.W.A.

    Pe parcursul carierei, Dr. Dre a câştigat şase premii Grammy şi două premii MTV. |n prezent, averea sa se ridică la 740 de milioane de dolari. Vânzările companiei Beats Electronics au generat, în 2015, aproximativ 800 de milioane de dolari.
     

  • Cronică de film: sfârşitul lumii vine în culori aprinse

    Disponibil în România  doar pe Netflix, filmul science-fiction e plin de metafore, unele dintre ele destul de bine ascunse în desfăşurarea efectivă a acţiunii. E o poveste plină de suspans şi care nu dă prea multe indicii legate de final. E unul neaşteptat, recunosc, dar nu unul care să mă satisfacă pe deplin.

    Atunci când soţul ei (militar de profesie) apare la uşa casei după 12 luni, timp în care nimeni nu ştiuse nimic de el, Lena (Natalie Portman) încearcă să pună cap la cap informaţiile obţinute de la el. Cei doi sunt însă răpiţi şi duşi la o bază armată din apropierea fenomenului numit ”shimmer“  un soi de câmp energetic care se întinde pe o rază în continuă creştere.

    Încercând să afle ce s-a întâmplat cu soţul său, Lena se alătură altor patru femei într-o expediţie în interiorul câmpului energetic. Dacă vi se pare că povestea seamănă destul de mult cu cea din The Dome, povestea lui Stephen King, trebuie să ştiţi că lucrurile nu stau chiar aşa. Dincolo de ideea de izolare, cele două producţii nu au mai nimic în comun.

    Odată ajunse în ”shimmer“, femeile experimentează tot felul de schimbări genetice şi interacţionează cu diverse creaturi, una mai ciudată decât alta.

    După cum scriam ceva mai sus, finalul filmului e cel care aduce şi explicaţii vizavi de ceea ce reprezintă ”shimmer“.
    L-am remarcat pe Alex Garland în urmă cu patru ani, atunci când a semnat primul lui lungmetraj, Ex Machina. Nu se dezminte şi face o treabă bună şi cu Annihilation, deşi stilul lui are câteva lucruri care mie, personal, nu îmi plac; spre exemplu, folosirea amintirilor ca mod de a lega diverse elemente din film.

    Vorbim însă de un film bun, aşa că e mai bine să mă concentrez pe aspectele pozitive  spre exemplu, interpretarea semnată de Natalie Portman. Actriţa recompensată cu Oscar pentru Black Swan reuşeşte să transmită starea de confuzie prin care trece şi chiar groaza, în anumite părţi ale filmului. Alegerea producătorilor a fost una extrem de inspirată, iar restul actriţelor o completează bine pe Portman.

    E important de menţionat că Annihilation e produs de Netflix, iar asta înseamnă că filmul nu va rula în sălile de cinema din România. Compania de streaming a ales să îl difuzeze doar în cinematografele din Statele Unite, şi asta pentru a avea probabil acces la competiţiile internaţionale (filmele care sunt disponibile doar pe site-urile de streaming nu sunt eligibile la premii precum Globurile de Aur sau Oscar).

    În concluzie, Annihilation e un film care are multe părţi bune şi un exemplu în ceea ce priveşte o echipă de producţie plină de imaginaţie. E un science-fiction cu accente horror, sigur, dar nu e unul pe care să-l evitaţi din această cauză.

    NOTA: 8/10
     

  • A riscat toţi banii familiei pentru a vinde produse de care nu auzise nimeni. Acum e milionar

    Timişoreanul Cristian Oneţiu şi-a început cariera în industria vânzărilor directe la 16 ani, ca să îşi câştige banii ce aveau să îi permită să studieze la facultate. După mai multe încercări nereuşite în zona antreprenoriatului, a pus bazele, în 2005, ale unei afaceri axate pe un sistem de direct sales autentic românesc şi pe produse bio, ce abia intrau pe piaţă la momentul respectiv. Cele două companii pe care le conduce împreună cu fratele său totalizează în prezent afaceri de mai mult de 10 milioane de euro, iar în zece ani vor ajunge la 100, potrivit antreprenorului.

    “Am investit toţi banii, inclusiv pe cei obţinuţi din vânzarea celor două apartamente, deţinute de mine şi de fratele meu, într-o afacere cu produse bio, într-o perioadă în care puţini ştiau ce înseamnă acestea“ – îşi începe Cristian Oneţiu povestea afacerii înfiinţate de el şi fratele său, Dan, în urmă cu un deceniu în Timişoara. În prezent, cei doi conduc două afaceri axate pe distribuţia şi vânzarea de produse fie certificate bio, fie din ingrediente naturale – Life Care Corp., axată pe vânzările directe, şi BioLogistic, companie de import şi distribuţie pentru reţelele de magazine din care fac parte şi lanţuri de retail precum Billa, Mega Image, Kaufland. Life Care Corp., prima lor companie, a devenit una dintre cele mai mari afaceri de vânzări directe din România, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei anul trecut, iar firma de import şi distribuţie de produse bio BioLogistic, înfiinţată la câţiva ani după prima, a totalizat anul trecut afaceri de 10 milioane de lei.

    Povestea apartamentelor vândute şi ulterior răscumpărate reprezintă doar o mică parte din aventura antreprenorială a lui Cristian Oneţiu, care spune că a adus cuvântul „bio“ în România, odată cu produsele importate în 2005. A copilărit în Reşiţa şi, pentru a-şi permite să  plece la facultate în Timişoara, a intrat în industria vânzărilor directe încă de la 16 ani. Inspirat de fratele său, Dan, care făcea „tot felul de mici afaceri“,  a început să vândă şi el un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente.

    „Erau valize care cântăreau aproximativ 30 de kilograme, adică jumătate din greutatea mea. Nu puteam să le transport cu tramvaiul şi luam taxiul, iar la prezentări eram motivat să vând astfel încât să reuşesc să îmi recuperez cel puţin banii de taxi“. Ulterior a vândut şi produsele unei companii axate pe comercializarea cosmeticelor şi suplimentelor alimentare.

    În 1996, la 18 ani, după ce s-a înscris la Facultatea de Psihologie din Timişoara, a fost nevoit să renunţe la afacerile sale din Reşiţa. Timp de un an s-a dedicat exclusiv studiilor, iar apoi, pentru că se obişnuise să aibă venituri suplimentare, „m-am angajat, ca orice tânăr, la corporaţie“, spune el, mai în glumă, mai în serios, referindu-se la primul loc de muncă, într-o companie ce activa în industria tutunului. A lucrat acolo timp de patru ani şi jumătate, ultima poziţie ocupată fiind responsabil în departamentul de marketing pentru partea de vest a ţării.

    În 2002 a decis să ia din nou drumul antreprenoriatului. „Nu am mai suportat rigorile corporaţiei, care deveneau din ce în ce mai mari. Dacă la început aveam o oarecare libertate, ulterior aceasta s-a îngustat atât de mult încât am devenit mici roboţei“, spune Oneţiu.  Revenirea la antreprenoriat s-a legat şi de o pasiune a sa: pentru că îi plăcea să cânte, a deschis un bar de karaoke chiar în cadrul campuslui universitar din Timişoara. „L-am făcut cu gândul de a aduna prieteni în jurul unei mese, unde să începem să cântăm, şi s-a transformat într-o afacere foarte profitabilă. Era un bar mic, dar mereu plin, care funcţiona de luni până luni“, povesteşte el. 

    După trei ani de activitate cu barul, a deschis un alt club, mai mare, iar apoi, fiindcă a încercat să lase afacerea nesupravegheată pentru a nu mai pierde nopţile, aceasta nu a mai funcţionat. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ Acesta a fost momentul în care a plecat la Bucureşti hotărât să înceapă proiectul la care visa din adolescenţă, propria companie românească de vânzări directe. „Voiam o companie de direct sales fără americănismul specific, o companie românească bazată pe principii româneşti, dar şi cu produse româneşti“, descrie el activitatea firmei Vision Group International, pe care a creat-o în 2004 şi care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şam-poane, detergenţi ş.a. Afacerea a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi, roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.“

    În 2005 a pus bazele Life Care Corp. în Timişoara, o companie ce avea să fie axată pe vânzarea de produse bio, în urma unei investiţii de 300.000 de euro, bani reprezentaţi de fonduri personale şi împrumuturi de la familie şi prieteni, ce au implicat inclusiv vânzarea apartamentului său şi al fratelui.

  • Povestea româncei care a VÂNDUT LEGUME la tarabă în PIAŢĂ, iar acum conduce peste 400 de magazine în 40 de ţări

    De la 18 ani, Teodora Burz lucrează în industria modei pentru femei şi bărbaţi şi se consideră o norocoasă pentru că face ceea ce îi place. „Pasiunile mele sunt legate de carieră. Preocupările din puţinul meu timp liber ţin tot de zona de fashion”, spune aceasta.

    La vârsta de cinci ani, Teodora Burz a decretat că trebuie să câştige proprii bani, aşa că şi-a însuşit o mică parcelă din grădina casei părinţilor ei pentru a cultiva cu grijă şi simţ de răspundere vinete, roşii, ceapă şi ardei. „Atunci mi s-a dezvoltat cel mai bine simţul competiţiei şi al lucrului bine-făcut“, spunea Burz, pentru tirnaveni.ro. După „recoltă“, îşi ducea legumele la piaţa din Târnăveni, de una singură „Oamenii erau încântaţi să cumpere de la un copil, aşa că eram prima care-şi vindea marfa“, mai spune Burz, citată de aceeaşi sursă.

    La începutul anilor 2000 Teodora Burz a pus bazele brandului de haine pentru bărbaţi Ziggo House, iar ulterior a lucrat pentru retaileri internaţionali. De aproape şapte ani este country manager al Orka Holding (care operează magazine sub mărcile Damat, Tween şi D’S) în România şi se ocupă de marketingul şi expansiunea grupului turc la nivel internaţional, care deţine în portofoliu peste 400 de magazine de modă pentru bărbaţi deschise pe aproape 40 de pieţe.

    „Eu nu am avut un mentor sau un model, dar cred că e bine să deschidem apetitul generaţiei Z către oameni care au reuşit, în măsura în care reprezentanţii mediului de afaceri îşi doresc să se implice în orientarea noilor generaţii”, precizează Teodora Burz. În anul care tocmai a trecut spune că a investit atât financiar, cât şi energie şi experienţă, iar pentru 2017 îşi propune o creştere de 30% a businessului pe care îl conduce.

    În timpul liber, când nu se axează tot pe zona fashion, Teodorei Burz îi place să călătorească, iar printre cele mai frumoase momente aminteşte vacanţele din Asia. „Sunt momente unice de care îmi amintesc cu drag şi abia aştept să mă reîntorc acolo. Jaipur (India), Uluwatu (Bali) sau PangKor Laut (Malaiezia) sunt câteva locuri care au o semnificatţe aparte pentru mine.”

  • Povestea antreprenorului de 33 de ani, devenit miliardar, care sfidează serviciile secrete din Rusia

    Pavel Valerievici Durov s-a născut pe 10 octombrie 1984 la Leningrad (în prezent Sankt Petersburg), ca fiu al doctorului în filologie Valery Semenovich Durov şi al Albinei Durova. Fratele său este programatorul şi matematicianul Nikolai Durov.

    Cea mai mare parte a copilăriei şi-a petrecut-o în Italia, la Torino, unde era angajat tatăl său. După ce a studiat în Italia, în 2001 s-a întors în  Rusia, unde a frecventat cursurile Academiei din Sankt Petersburg. Cinci ani mai târziu, în 2006,  a absolvit facultatea de filologie a Universităţii de Stat din Sankt Petersburg.

    În acelaşi an, la vârsta de 22 de ani, Durov a lansat, după modelul Facebook, reţeaua de socializare VKontakte (cunoscută ca VK), care avea să devină cea mai mare reţea de socializare rusească. Site-ul a fost lansat pe 10 octombrie 2016. |n ianuarie 2013, VK devenise cel mai accesat site din Rusia, cu 197 milioane de utilizatori înregistraţi şi cu o rată zilnică de aproximativ patru milioane de vizitatori.

    Denumirea reţelei a venit din dorinţa fondatorului de a găsi un cuvânt care să acopere legăturile care se puteau crea între oameni, indiferent de grupul social din care făceau parte. Inspirat de sloganul postului de radio rusesc Vocea Moscovei – ”în contact deplin cu informaţia“, Durov s-a gândit că cel mai potrivit nume este ”contact“.

    În 2011, Pavel Durov a fost implicat într-un conflict cu o echipă de poliţie, după ce guvernul a cerut eliminarea conturilor VK ale unor politicieni din opoziţie, după controversele apărute în alegerile parlamentare. Acesta nu avea să fie însă ultimul ”meci“ jucat cu autorităţile. |n data de 16 aprilie 2014, Durov a refuzat public să blocheze contul lui Alexei Navalny, un cunoscut critic al lui Vladimir Putin, şi să dezvăluie informaţii private ale unor protestatari ucraineni, utilizatori ai reţelei VK, acţiuni pe care le considera ilegale.

    La cinci zile distanţă, Durov era demis din funcţia de CEO al companiei pe care o înfiinţase, în baza unei scrisori de demisie pe care o înaintase pe 1 aprilie 2014, şi despre care spusese, după doar două zile, că a fost doar o glumă de ziua păcălelii. Acţiunile companiei au fost preluate de Mail.ru, care a devenit unic deţinător al VK. Ulterior, Durov a susţinut că înlăturarea sa a fost orchestrată de aliaţii preşedintelui Vladimir Putin, ca urmare a refuzului său de a preda detaliile personale ale utilizatorilor reţelei.

    Înlăturat de la conducerea companiei, Pavel a părăsit Rusia alături de fratele său şi, contra unei donaţii de 250.000 de dolari, a obţinut cetăţenia ţării insulare Sfântul Cristofor şi Nevis. Cu 300 de milioane de dolari depuşi în băncile elveţiene, antreprenorul a dezvoltat compania de mesagerie Telegram, pe care o lansase în august 2013, şi care a ajuns acum la aproximativ 100 de milioane de utilizatori.

    În prezent, VK are 477 de milioane de conturi, şi ocupă locul 14 în top 500 site-uri la nivel global, conform companiei americane Alexa, care se ocupă cu analiza traficului de internet. Este, de asemenea, cel mai popular site din Rusia şi al nouălea din lume. Veniturile companiei se ridică la aproximativ 43 de miliarde de ruble ruseşti (în jur de 750 de milioane de dolari).

    În august 2014, Pavel Durov a fost numit cel mai promiţător tânăr lider sub 30 de ani din nordul Europei, iar în 2017, s-a alăturat grupului Tinerilor Lideri Mondiali din Forumul Economic Mondial, ca reprezentat al Finlandei. |n prezent, antreprenorul are o avere estimată la 1,7 miliarde de dolari.
     

  • Povestea tânărului care a devenit milionar la 23 de ani şi miliardar la 35

    Daniel Ek este unul dintre cei mai tineri milionari ai lumii, averea sa fiind rezultatul fondării Spotify, cel mai mare serviciu de streaming de muzică, evaluat la peste 8 miliarde de dolari. Ek s-a născut la data de 21 februarie 1983 în Stockholm şi a crescut în Ragsved, în apropiere de capitala Suediei.

    Când era copil, a primit un computer Commodore 20 de la tatăl său vitreg, care lucra în domeniul IT. La 14 ani a început să construiască site-uri împreună cu prietenii săi în cadrul laboratorului IT al şcolii, cerând 5.000 de dolari pentru o pagină. Potrivit CNBC, acesta ar fi câştigat în jur de 50.000 de dolari într-o singură lună. A cheltuit cei 15.000 de dolari câştigaţi astfel pe jocuri video, potrivit site-ului World of CEOs. A făcut de asemenea bani din găzduirea de pagini web. La 16 ani a aplicat pentru un post de inginer la Google, dar i s-a spus să se întoarcă după ce va obţine o diplomă. S-a înscris la facultatea de inginerie la Institutul Regal de Tehnologie al Suediei, dar a renunţat după opt săptămâni. S-a angajat în cadrul companiei de licitaţii Tradera, achiziţionată de Ebay, şi, după mai multe funcţii deţinute, a devenit CTO al site-ului de fashion şi entertainment Stardoll.

    A fost de asemenea CEO al utorrent, unul dintre cele mai populare site-uri bittorrent.  El a înfiinţat Advertigo, propria firmă de marketing online pe care apoi a vândut-o agenţiei de advertising Tradedoubler pentru 1,25 milioane de dolari, devenit astfel milionar la doar 23 de ani. 

    Ek a devenit astfel milionar la 23 de ani. Şi-a dorit însă o afacere care să combine pasiunea sa pentru tehnologie şi pentru muzică. După ce s-a împrietenit cu preşedintele Tradedoubler, Martin Lorentzon, a decis împreună cu el să fondeze Spotify, în aprilie 2006. Ek a devenit CEO-ul companiei. Modelul de afacere de a oferi acces la muzica online era diferit de alte servicii similare prin faptul că nu presupunea taxarea la download. Clienţii Spotify puteau să asculte muzică online gratis, dacă erau dispuşi să suporte reclame audio sau vizuale. Totuşi, în schimbul plăţii a 5 sau 10 dolari, clienţii puteau să evite reclamele.

    La început reprezentanţii industriei muzicale nu au manifestat interes pentru inovaţia lui Ek, deoarece Spotify aducea industriei venituri mai mici pentru un cântec decât în cazul unui serviciu de download precum iTunes al companiei Apple. Ek a replicat că Spotify descurajează pirateria online prin oferirea unei alternative low-cost şi că în timp serviciul va genera industriei venituri substanţiale din drepturi de autor. Spotify s-a lansat în 2008 şi a câştigat rapid popularitate atât în rândul utilizatorilor, cât şi al investitorilor.

    În 2016, compania a primit o finanţare de 526 de milioane de dolari de la investitori precum Goldman Sachs Group Inc., Baillie Gifford & Co., Discovery Capital Management, Lansdowne Parners, Rinkelberg Capital şi Senvest Capital, potrivit Bloomberg.

    Spotify a adus peste 8 miliarde de Euro industriei muzicale de la lansarea serviciului, în 2008. Odată cu intrarea pe piaţa din România, Spotify va fi disponibil în 65 de pieţe din întreaga lume.

    Spotify în cifre:

    ● Peste 159 de millioane de utilizatori activi
    ● Peste 71 de millioane de utilizatori plătitori
    ● Peste 30.000 de melodii adăugate în fiecare zi

    Spotify s-a listat recent la bursa din New York, fapt care i-a adus companiei o evaluare de peste 26 de miliarde de dolari, iar deţinerea de 9% din acţiuni ale lui Ek îi creşte averea cu aproape 2,5 miliarde de dolari. 

  • Povestea tânărului care a facut parte din parte din cea mai cunoscută reţea de hackeri din lume si care a spart codurile celor mai importante instituţii şi guverne

    Monsegur este fost membru al binecunoscutei reţele Anonymus. După ce, ani la rând, a spart codurile celor mai importante instituţii şi guverne din lume, bărbatul a fost, într-un final, prins de FBI.

    În timpul anchetei, a trebuit să ia o decizie care i-a schimbat viaţa. Pe atunci, el avea sub tutelă două verişoare, de cinci şi şapte ani, deoarece mama acestora era închisă pentru vânzarea de heroină. Conştient că, fără un tutore, cele două fete ar ajunge cel mai probabil la orfelinat, Monsegur a făcut o înţelegere cu agenţii FBI, pentru a putea avea grijă de ele.

    Eliberat pe cauţiune, a început să joace un dublu-rol periculos. Şi-a continuat activitatea în cadrul reţelei Anonymus, dar se afla în permanentă legătură autorităţile, cărora le furniza toate informaţiile descoperite. Timp de nouă luni, lucrurile au părut că merg bine, iar fetele erau în siguranţă. Asta până când agenţii au descoperit un blog pe care Monsegur îl păstrase secret, şi unde furniza informaţii despre FBI.

    După ce a reuşit să iasă din închisoare pe cauţiune, el a încercat să se angajeze în domeniul cibernetic, însă, datorită cazierului, s-a lovit doar de refuzuri. În cele din urmă, l-a contactat pe Benjamin Caudill, care deţinea Rhino Security Labs, o mică companie de securitate cibernetică. După o conversaţie telefonică de câteva ore, Cudill s-a hotărât să îi acorde o şansă lui Monsegur, şi, negăsind niciun prieten care să îl accepte ca angajat, i-a oferit chiar el un job.

    Acum, după ce a reuşit să îşi clădească o carieră „curată” şi de succes în domeniul în care s-a specializat, Monsegur spune că regretă decizia de a se alătura grupării Anonymus, dar mai ales, se simte vinovat de impactul negative pe care acţiunile sale l-au avut asupra anumitor ţări, dar şi a oamenilor simpli. 

  • Cronică TV: Silicon Valley

    Silicon Valley e un serial care spune povestea (nefericită, de cele mai multe ori) lui Richard Hendricks, un tânăr programator care visează să schimbe lumea. Alături de alţi patru prieteni, Richard încearcă să revoluţioneze tot felul de tehnologii şi să pună pe picioare o companie de succes. Lucrurile nu ies însă niciodată aşa cum îşi imaginează echipa, ducându-i pe tinerii programatori în situaţii cel puţin penibile. Numele companiei e Pied Piper, iar ceilalţi membri ai echipei sunt Jared, Bertram, Dinesh şi Erlich.

    Mike Judge, creatorul serialului, are la activ producţii memorabile ca Idiocracy sau Office Space; el semnează şi regia mai multor episoade.

    Poate să nu vi se pară mare lucru ce urmează să spun, dar Silicon Valley e un serial de comedie care te face să râzi. E important, pentru că găsesc tot mai greu poante bune în producţiile de azi. Silicon Valley prezintă cu umor toate problemele pe care le întâlnesc antreprenorii la început de drum. Şi nu e vorba doar de cei din domeniul tehnologiei, pentru că situaţiile pot fi întâlnite cu siguranţă şi în alte zone.

    Unul dintre personajele principale a fost eliminat din poveste la finalul sezonului 4 şi recunosc că am avut îndoieli vizavi de succesul următoarelor episoade. Nu e cazul, pentru că echipa de scenarişti e într-o formă de zile mari. Primul episod continuă seria glumelor bune, iar asta mă face să sper că HBO va mai prelungi cu câteva sezoane producţia.

    Serialul aduce în discuţie şi modul în care micile start-up-uri trebuie să îşi croiască loc printre giganţi ca Facebook, Google sau Microsoft. Compania care ”face legea“ în serial e Hooli, un soi de combinaţie între Google şi Apple şi care încearcă să fure fiecare idee bună a lui Richard. Se intră repede într-un joc de-a şoarecele şi pisica, iar lupta pentru supravieţuire îi aduce pe cei de la Pied Piper în cele mai neaşteptate situaţii.

    Un alt element de apreciat este că producătorii nu se feresc de tema stereotipurilor, ci o tratează pe larg, ironizând modul în care programatorii asiatici sunt apreciaţi mai mult decât cei europeni sau modul în care antreprenorii veniţi din Orientul Mijlociu trebuie să explice, de nenumărate ori, că nu toţi pakistanezii sunt terorişti.

    Dacă mai aveţi nevoie şi de alte argumente, ajută poate să amintesc că Silicon Valley a fost nominalizat în 2015 şi 2016 la Globul de Aur pentru cel mai bun serial de televiziune, comedie sau muzical.

    Subliniez faptul că Silicon Valley nu e un serial pentru cei pasionaţi de tehnologie, ci unul pentru oamenii care caută umor de calitate. Nu trebuie să fii expert ca să înţelegi glumele, pentru că ele sunt explicate pe înţelesul tuturor. Vorbim, fără doar şi poate, de unul dintre cele bune seriale de comedie produse de HBO.


    NOTA: 9/10

  • Povestea miliardarului invizibil. A făcut primii bani la 9 ani şi de-a lungul vieţii a deţinut peste 200 de companii

    Daniel Keith Ludwig a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din Statele Unite. Şi-a construit averea în transporturile maritime şi a devenit faimos pentru traiul modest şi secretomania sa. |n 1982 a fost numit de forbes ca fiind cel mai bogat om din statele unite, iar în 1991 averea sa era estimată la 1,2 miliarde de dolari.

    Prima aventură a lui Daniel Ludwig în domeniul maritim a fost la vârsta de 9 ani, când a cumpărat o barcă de 8 metri folosită, cu 25 de dolari. Daniel a transformat barca uzată şi a dat-o înspre închiriere, iar vara următoare a câştigat 50 de dolari. Pasiunea sa pentru bărci şi vapoare, probabil moştenită de la tatăl său, care a lucrat ca marinar toată viaţa, avea să-l urmărească pe tot parcursul vieţii.

    A renunţat la liceu pentru a se angaja în port, iar în timpul liber repara motoare de vapor. La 19 ani a părăsit portul şi a început prima sa afacere pe cont propriu. A pus bazele unei companii de transport de melasă şi cherestea pe Marile Lacuri (Great Lakes), dar unii spun că ar fi transportat şi rom în perioada prohibiţiei.

    Totuşi, Daniel Ludwig nu a cunoscut succesul în tinereţe şi abia în jurul vârstei de 40 de ani a început cu adevărat să-şi construiască averea. A împrumutat bani de la bancă pentru a-şi cumpăra un cargobot pe care l-a transformat într-un vas de transport petrolier pe care l-a închiriat, iar banii încasaţi îi acopereau rata la bancă.

    A repetat procesul de mai multe ori până ce a construit o flotă de 60 de vase de transport. Daniel Ludwig pusese astfel pe picioare un sistem care funcţiona aproape automatizat, banca îi plătea vasul, banii obţinuţi din închirierea vasului îi achitau creditul la bancă, şi făcea şi un profit.

    În timpul celui de-al doilea război mondial, compania sa a dezvoltat o nouă metodă de construcţie a vaselor folosind sudura şi procesul de construcţie s-a scurtat foarte mult într-o perioadă în care cererea de vase maritime era foarte mare. Anii de după război au fost o adevărată mină de aur pentru afacerile navale ale lui Ludwig, o mulţime de nave militare din SUA şi Japonia erau vândute la preţuri mici si mulţi soldaţi se întorceau acasă căutând un loc de muncă în marina comercială. Astfel în anii ’50 Daniel Ludwig a profitat de oportunităţile acelei perioade pentru a investi în Japonia, ademenit de forţa de muncă ieftină, şi a început să construiască acolo nave de tonaj mare.

    Afacerile i s-au diversificat apoi de-a lungul anilor, a investit în proiecte miniere pe aproape toate continentele şi a avut acţiuni în domenii precum: imobiliare, banking, rafinărie petrolieră sau asigurări. La vârful carierei sale Daniel Ludwig deţinea peste 200 de companii din 50 de ţări, iar averea sa era estimată la 4,5 miliarde de dolari, potrivit cărţii „Le rêve amazonien“, scrisă de Michel Braudeau.

    Ludwig Daniel a făcut aproape totul de unul singur, creditele şi sursele de finanţare i-au fost asigurate de bancă şi nu de parteneri sau investitori

    Daniel K. Ludwig a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Gladys Madeline Ludwig în 1928, iar în aprilie 1937 au divorţat, iar la câteva luni mai târziu s-a căsătorit cu Gertrude Virginia Higgins. Din prima căsătorie a rezultat o fetiţă, Patricia Margaret, dar care nu a fost recunoscută de Ludwig. Crezând că aceasta va încerca să obţină o parte din avere, după moartea sa, Daniel Ludwig a îngheţat o mostră de sânge pentru a putea fi testată genetic, pentru a demonstra că Patricia nu era fiica lui. După moartea sa din 1992, Patricia a făcut acest lucru, însă testarea genetică a demonstrat că nu era fiica lui Ludwig.

    Începând cu 1971 Ludwig a vândut multe dintre companiile deţinute pe alte continente şi a folosit fondurile obţinute pentru a finanţa propriul institut de cercetare, Ludwig Insititute for Cancer Research. Până la moartea sa, a donat peste 1 miliard de dolari în domeniul cercetării cancerului.

    Daniel K. Ludwig a fost un om introvertit care se preocupa în principal de afaceri, a comunicat foarte rar cu jurnaliştii, a trăit într-un apartament din New York şi a dus o viaţă departe de ochii presei.
     

  • La 20 de ani, a pornit ca cizmar o mică afacere. Astăzi, compania valorează peste 14 miliarde de euro

    Totul a început în 1920, când Adi Dassler, un cizmar de doar 20 de ani, a început să producă propriii pantofi sport cu obiectivul de a oferi fiecărui atlet cea mai bună încălţăminte pentru disciplina sa. Patru ani mai târziu a intrat în afacere şi fratele său mai mare, Rudolf Dassler, iar împreună au creat Fabrica de Pantofi a Fraţilor Dassler (Gebruder Dassler Schuhfabrik) cu „sediul“ în spălătoria mamei lor. Deşi au întâlnit numeroase impedimente din cauza furnizării precare de energie electrică, fraţii Dassler au cunoscut rapid succesul şi, înainte de Al Doilea Război Mondial, au ajuns să vândă circa 200.000 de perechi de pantofi. La mijlocul anilor 1930, Dassler făcea 30 de perechi de pantofi diferiţi pentru 11 sporturi, având circa 100 de angajaţi. La Olimpiada de Vară din 1936, compania celor doi i-a asigurat ghetele atletului afro-american Jesse Owens, care urma să câştige patru medalii de aur. Evenimentul a adus recunoaştere companiei, aceasta urmând să primească cereri de pantofi sport din toată lumea.

    Ruptura dintre fraţi s-a produs în timpul războiului, când cei doi nu s-au pus de acord cu privire la strategia firmei. Rudolf şi-a deschis o nouă firmă –  Ruda – ulterior redenumită Puma, iar pe 18 august 1949 Adi Dassler a fondat Adidas AG.  Când au hotărât să se separe, în 1948, oraşul s-a divizat, locuitorii devenind loiali unuia sau celuilalt dintre principalii angajatori din urbe. În scurt timp, Adidas a devenit o afacere mai mare şi mai profitabilă decât Puma.

    O mare greşeală a lui Rudolf Dassler, de care fratele său a profitat din plin, a fost divergenţa avută cu antrenorul echipei de fotbal germane. Acest lucru a permis companiei concurente să sponsorizeze Germania la Cupa Mondială de fotbal din 1954, echipa câştigând finala împotriva Ungariei purtând ghete Adidas. Victoria a adus mărcii o publicitate imensă, Adi Dassler fiind prezent în toate ziarele. În paralel, antreprenorul s-a specializat pe nişa de înscălţăminte sportivă şi a încercat continuu să le îmbunătăţească; una dintre strategiile sale a fost să folosească nume mari din sport ca imagine pentru Adidas. Printre cei care au reprezentat brandul s-au numărat, de-a lungul timpului, Muhammad Ali, Max Schmeling, Sepp Herberger, Franz Beckenbauer etc. De asemenea, o piatră de temelie a politicii firmei a fost publicitatea agresivă – brandul este prezent la toate evenimentele sportive din lume – dar şi inovaţia constantă – fiind într-un permanent contact cu sportivii activi, Adidas a dezvoltat pantofi pentru aproape orice sport.

    Începând cu mijlocul anilor 1960, Adidas a început să producă şi îmbrăcăminte, iar zece ani mai târziu mingea de joc oficială la toate evenimentele sportive majore de fotbal a început să poarte numele brandului. După Cupa Mondială din 1974, când echipa câştigătoare a purtat echipament complet Adidas, firma a început să se dezvolte din ce în ce mai mult şi pe partea de îmbrăcăminte.

    Adolf Dassler a murit în 1978, la vârsta de 78 de ani, lăsând pe mâinile soţiei şi fiului său un brand cu renume mondial. În prezent, compania cu peste 25.000 de angajaţi în întreaga lume îşi desfăşoară activitatea în afara Germaniei, singura unitate ce funcţionează în ţara de origine a brandului fiind un centru de testare a prototipurilor.