BusinessMagazin

Tag: Cariera

  • Povestea de succes a unui tânăr farmacist român. La 28 de ani, are propria linie de produse dermato-cosmetice şi concurează cu brandurile consacrate

    Tânărul şi-a descoperit marea pasiune încă din clasa a VIII-a, iar datorită părinţilor lui care deţineau o farmacie în Alba Iulia, a reuşit să-şi împlinească visul şi să-l transforme într-o carieră înfloritoare.

    Prima cremă preparată în laboratorul propriu din Alba Iulia a ieşit pe piaţă în 2014. Produsul a avut mare succes, iar de atunci Emanuel Lazăr şi-a propus să creeze produse dermato-cosmetice de calitate, fabricate 100% în România, accesibile ca preţ, ca o alternativă la cremele străine mult prea scumpe. „Este foarte greu să te lupţi de la egal la egal cu marile branduri internaţionale care investesc sute de milioane de euro anual în marketing. Cu toate acestea, nu m-am lăsat descurajat şi mi-am propus să analizez unde greşesc acestea, astfel încât să nu repet aceeaşi greşeală şi să vin cu ceva nou. Scopul meu a fost să produc creme cu un conţinut natural aproape de 100%, iar preţul să fie mult mai mic decât concurenţa străină”, declară Emanuel Lazăr.

    La începutul lunii martie, farmacistul român a lansat un nou produs – o loţiune micelară, fabricată în totalitate în laboratorul său din Alba Iulia, produs pe care doreşte să îl impună şi în pieţele din Europa.

     

  • De ce pleaca tinerii din România la studii în alte ţări şi de ce foarte mulţi dintre ei nu se mai întorc niciodată în ţară

    Preferă Marea Britanie, Italia sau Franţa şi caută cele mai bune opţiuni pentru finanţarea studiilor în altă ţară. O parte dintre ei se întorc, după absolvire, să aplice în România ce au învăţat, iar unii preferă să îşi construiască o carieră în străinătate. Care este profilul tinerilor care învaţă în universităţile de peste hotare?

    Peste 8.000 de absolvenţi de liceu din România aleg anual să îşi înceapă studiile în străinătate, astfel că numărul celor care învaţă peste graniţele ţării a trecut de 37.000 în 2018, potrivit Grupului Educativa, organizaţie care oferă servicii de consiliere pentru admiterea la universităţi din străinătate prin serviciul Edmundo.

    Spre comparaţie, în 2007, anul în care România a aderat la Uniunea Europeană, doar 800 de studenţi s-au înscris la universităţile străine, reprezentând la momentul respectiv mai puţin de 1% din numărul de absolvenţi de bacalaureat care optează pentru o facultate din ţară.
    „Din datele pe care le colectăm noi, în 2018 erau peste 37.000 de studenţi români în străinătate. Dacă extrapolăm, pentru a estima numărul de studenţi din primul an de studiu, probabil că între 8.000 şi 10.000 de români îşi încep studiile în străinătate în fiecare an”, spune Bogdan Kochesch, directorul executiv al Educativa, menţionând că trebuie luat în considerare şi faptul că, cel mai probabil, o mare parte dintre aceştia trăiesc deja în ţări cu comunităţi numeroase de români, cum ar fi Italia sau Spania, deci nu pleacă neapărat din România pentru a învăţa în ţările respective, ci doar îşi încep studiile în ţara în care se află deja împreună cu părinţii.

    Cifrele privind evoluţia numărului de studenţi furnizate de Educativa sunt bazate pe statisticile centralizate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Institute for International Education (numărul de studenţi români aflaţi la studii în SUA) şi DAAD (numărul de studenţi români aflaţi la studii în Germania).

    Potrivit lui Bogdan Kochesch, România ocupă locul cinci în clasamentul ţărilor din Uniunea Europeană cu cei mai mulţi studenţi care învaţă în afara ţării.

    „Numărul de absolvenţi de liceu care aleg să studieze în străinătate este mai mare comparativ cu alte ţări, România ocupând locul cinci între ţările din Uniunea Europeană cu cei mai mulţi studenţi care învaţă în străinătate.”
     
    Marea Britanie, Italia şi Franţa, destinaţiile preferate de tinerii români pentru studii în străinătate
    Marea Britanie, Italia şi Franţa sunt principalele destinaţii indicate de statistici ca fiind preferate de proaspeţii absolvenţi de liceu din România atunci când aplică pentru a studia în afara ţării, urmate de Danemarca, Germania, Olanda, Ungaria, Austria, Spania şi Belgia.

    În cazul studenţilor români care au optat pentru consiliere în cadrul grupului Educativa, topul destinaţiilor este condus de Marea Britanie, Olanda şi Danemarca. „Acest lucru ne spune că românii care studiază în Italia, Franţa şi Germania sunt cel mai probabil fie deja acolo cu familia, fie aplică pe cont propriu”, explică Bogdan Kochesch, specificând că anual peste 6.000 de tineri din România interacţionează cu serviciile Edmundo şi Universalio ale grupului Educativa, peste 2.000 ajung să aplice pentru a studia în străinătate şi doar puţin peste 1.000 sunt admişi la studii în afara ţării, numărul acestora ajungând anul trecut la 1.200.

    Clasa a X-a, borna optimă pentru a începe pregătirea în vederea aplicării la studii în străinătate
    Raluca Mărăcine, specialist cu peste zece ani de experienţă în consilierea liceenilor pentru admiterea la universităţi din America şi din Marea Britanie, este de părere că pentru a obţine rezultate pozitive, pregătirea tinerilor ar trebui să înceapă la nivelul clasei a X-a.
    „Am elevi care au demarat procesul încă din clasa a VIII-a, ca să se asigure că vor lua note maxime la examenele de admitere şi că au timp să adauge toate activităţile necesare la dosar. După părerea mea, cel mai bine ar fi să se înceapă pregătirea din clasa a X-a”, explică Raluca Mărăcine, cea care conduce businessul UniversityPrep, lansat în anii ’90 de către mama sa.

    În general, tinerii care optează pentru programele de studii în străinătate sunt atraşi de posibilitatea de a studia într-o limbă străină, de a face internship aplicat şi de a căpăta experienţă profesională încă de pe băncile facultăţii. În plus, programa şcolară adaptată nevoilor pieţei muncii şi nivelul de pregătire al profesorilor reprezintă criterii foarte apreciate de românii care aplică pentru a învăţa în străinătate.

    „Majoritatea elevilor mei aplică pe domenii precum informatica, ingineria, domeniile ştiinţifice şi economie. Sunt însă şi elevi care aplică pe domenii umanistice, artistice sau pe baza performanţei sportive”, punctează Raluca Mărăcine, care a consiliat peste 150 de elevi admişi la Harvard (SUA), Princeton (SUA), Columbia (SUA), Cambridge (Marea Britanie) sau Oxford (Marea Britanie).
    În cazul grupului Educativa, cele mai populare domenii de studiu în 2017 au fost businessul, managementul şi finanţele, tehnologia şi informatica şi studiile sociale.

    Cât costă să studiezi în străinătate?
    „Costurile diferă foarte mult de la ţară la ţară şi sunt fie taxe şcolare, fie costuri pentru cazare sau pentru nevoile de zi cu zi. În anumite ţări precum Danemarca sau Suedia, taxele şcolare sunt gratuite, în timp ce în ţări precum Maria Britanie sau Olanda taxele şcolare pot fi acoperite de împrumuturi guvernamentale”, spune Bogdan Kochesch, care precizează că tinerii au şi opţiunea de a lucra part-time pentru a-şi acoperi costurile de studiu sau pe cele de subzistenţă.

    La rândul său, Raluca Mărăcine menţionează că universităţile din Statele Unite dispun de fonduri proprii considerabile pe care le direcţionează spre burse care pot să acopere în totalitate studiile, locuinţa şi cheltuielile de întreţinere.
    În schimb, în Marea Britanie, ţara indicată cel mai des de tinerii români pentru a învăţa peste hotare, taxa de studii este acoperită de un împrumut acordat în parteneriat cu Uniunea Europeană.

    „În Marea Britanie, şcolaritatea era acoperită până acum de un împrumut acordat în parteneriat cu Uniunea Europeană şi care rezolva partea de studii, cheltuielile de întreţinere urmând să fie lăsate în sarcina familiei”, spune Raluca Mărăcine, precizând că şi aici există burse de merit şi de nevoi financiare care pot acoperi în mare parte cheltuielile de întreţinere.

    Marea Britanie urmează să iasă din Uniunea Europeană pe 29 martie, lucru care ar putea afecta printre altele şi accesul la studii. Cu toate acestea, specialiştii de la Educativa consideră că studiile la universităţile din UK vor fi încă posibile şi accesibile celor care îşi doresc să înveţe în continuare acolo, indicând drept soluţii împrumutul guvernamental, bursele de studiu sau joburile part time.

    În cazul împrumutului guverna­men­tal, care acoperă taxa de şcolarizare în procent de 100%, având o valoare de aproximativ 9.250 de lire sterline, avantajul este că acesta se achită doar după finalizarea studiilor, iar rambursarea începe din momentul în care absolventul depăşeşte un venit anual de 25.000 de lire sterline.

    „Avantajul împrumutului este faptul că acesta se achită doar după finalizarea studiilor, indiferent de durata acestora, iar rambursarea va începe din momentul în care vei depăşi pragul de 25.000 de lire sterline ca venit anual, iar tu va trebui să dai înapoi 9% din suma care depăşeşte acest prag. Taxa este luată lunar din salariu de către guvern. Dacă nu doreşti să îţi construieşti o viaţă în Marea Britanie şi doreşti să părăseşti ţara, se va aplica acelaşi principiu de calcul în funcţie de pragul stabilit de guvern, pentru ţara în care te afli. Spre exemplu, pentru România pragul stabilit este de 10.000 de lire sterline pe an”, menţionează specialiştii de la Educativa, pe site-ul instituţiei.

    La fel ca în cazul universităţilor din Marea Britanie, accesul la studii în Olanda nu este gratuit, costul acestora încadându-se între 2.000 de euro şi 8.000 de euro pe an, dar şi aici existând varianta împrumutului guvernamental prin care se acoperă cheltuielile de studii. În schimb, ţări precum Suedia şi Danemarca asigură gratuitatea studiilor, specialiştii de la Educativa indicând posibilitatea de a munci legal part-time pentru completarea veniturilor.

  • Cum ajung „impostorii” la conducerea celor mai mari companii din România

    Mulţi ani la rând perfecţionismul şi autoflagelarea au fost foarte naturale pentru mine şi am crezut că acestea mă făceau să fiu cine sunt. Mă hrăneam din succes, însă purtam mereu o umbră în mintea mea, unde se ascundea gândul că sunt mult mai puţin valoros decât mă văd sau mă apreciază oamenii şi că nu merit atenţia, poziţia sau încrederea primite”, explică Magor Csibi, head of leadership practice în cadrul firmei de training şi consultanţă Trend Consult. El spune că a suferit de acest sindrom al impostorului şi că, în acea perioadă, îşi imagina mereu că dacă trage şi mai tare, citeşte mai mult şi obţine mai mult succes, atunci „poate o să merit şi eu sentimente pozitive de la mine şi de la alţii, însă doar atunci, condiţionat”.
    Potrivit unor studii realizate la nivel internaţional, 70% din populaţie a experimentat, la un moment dat în carieră, sindromul impostorului, astfel că toate stările asociate cu acest sindrom au rezonat cu o mare parte a locuitorilor.
    „Când suferi de acest sindrom, ţi se pare că lucrurile care ţi se întâmplă se datorează circumstanţelor, norocului sau altor oameni şi nu meritelor tale. Simţi că nu eşti niciodată destul de pregătit, că nu ai cele mai bune răspunsuri la întrebările din jurul tău, nu eşti destul de competent, sau, altfel zis, că niciodată nu eşti destul de bun”, mai spune Csibi. În opinia lui, atunci când cineva trăieşte în acest mindset, faptul că nu se consideră suficient de bun îl face să se simtă ca un om care ocupă fraudulos poziţia în societate sau în companie şi cumva se aşteaptă ca în orice clipă să fie demascat. „Şi, evident, crezi că eşti singurul în această situaţie”, adaugă Csibi.
    Astfel, această suferinţă continuă se accentuează, iar cel care suferă încearcă să se apropie din ce în ce mai mult de cum arată perfecţiunea în capul său „pentru ca într-un final să poţi să accepţi lucrurile care ţi se întâmplă ca fiind meritate”. Cu această mentalitate, liderul nu are niciodată dreptul de a fi fericit sau mulţumit, pentru că aceste lucruri se leagă de ideea de a fi complet, perfect chiar, aşa că tindem să credem că ne vom putea împăca cu noi înşine abia după ce ne vom mai apropia de idealul pe care ni-l imaginăm despre noi, cumva într-un viitor îndepărtat”.
    „Acest comportament este foarte legat de culturile pasiv-agresive, caracterizate prin perfecţionism, statut, putere şi competiţie, aşa că pot fi întâlnite frecvent şi în România. Avem o întreagă generaţie de oameni care au fost crescuţi cu mindsetul că doar a fi cel mai bun este acceptabil şi că nota 10, care te făcea să vii acasă cu entuziasm, nu are nicio valoare dacă şi alţii au reuşit să ia note similare”, mai explică Magor Csibi. Astfel, când în mentalitatea unei persoane se instaurează ideea că merită ceva doar dacă nu face o greşeală sau dacă nu afişează vreo vulnerabilitate, atunci este foarte greu să accepte că merită lucrurile bune care i se întâmplă şi astfel generează un cerc vicios care se autosusţine.


    „Oamenii de bună calitate sunt cei mai crunţi judecători ai lor înşişi”

    Atunci când un om are dubii vizavi de el însuşi, este un lucru cât se poate de firesc şi un semn al faptului că este un om „de bună calitate”, cu conştiinţă, iar întotdeauna oamenii de bună calitate „sunt cei mai crunţi judecători ai lor înşişi”, crede Radu Furnică, unul dintre cei mai experimentaţi „vânători de capete” din România, care conduce compania de executive search Leadership Development Solutions.
    „Un om care în mod continuu îşi cere lui însuşi mai mult decât îi cere lumea din jur are o acută dorinţă de dezvoltare şi îşi creează propriile standarde. Cred că aceste simptome se regăsesc mai mult în rândul femeilor, care, de obicei, sunt foarte conştiincioase şi foarte serioase, pe când bărbaţii au în general o atitudine macho, de tipul «I am the best»”, explică Radu Furnică.
    De altfel, atunci când a apărut pentru prima data terminologia „fenomenul impostorului”, în urmă cu 41 de ani, aceasta a fost rezultatul unei cercetări realizate pe un eşantion format din femei cu performanţe deosebite. Astfel, în 1978, cercetătoarele Pauline Clance şi Suzanne Imes au definit fenomenul impostor ca fiind o experienţă individuală a unei fraude autopercepute. În urma cercetării, efectuată pe un eşantion de 150 de femei cu performanţe ridicate, a rezultat că participantele erau recunoscute de către colegi pentru rezultatele profesionale şi academice foarte bune, dar nu aveau recunoaşterea internă a realizărilor lor şi manifestau simptome precum depresie, încredere în sine scăzută sau anxietate.
    „Îmi amintesc de situaţia unei candidate care concura, în urmă cu mulţi ani, pentru un post de CFO într-o companie de bunuri de larg consum. Eu aveam deja candidaţi foarte buni pe care să îi prezint clientului, dar am decis să o văd, pe ultima sută de metri, pe această doamnă despre care am crezut că ar putea fi foarte bună, după ce i-am văzut CV-ul”, povesteşte Radu Furnică. Întâmplarea avea loc în urmă cu aproximativ zece ani, iar Radu Furnică a programat candidata la finalul programului, într-o perioadă aglomerată pentru el, când avea câte 8 interviuri pe zi.
    „A venit seara, era o femeie mărunţică, la vreo 45 de kg, care a intrat în birou arătând ca un semn de întrebare. Când am întrebat-o ce a păţit, a început să plângă. Într-un interval de câteva luni, îi muriseră părinţii, soţul divorţase de ea, iar înainte de a-şi trimite CV-ul la noi cu o săptămână a descoperit că şeful ei fura din companie, ea fiind CFO. Toate nenorocirile care i s-au întâmplat femeii nu aveau nicio legătură cu calităţile sale profesionale”, adaugă Furnică. El spune că întâmplările din viaţa personală o testau la maximum şi că ea purta această greutate care i-a generat dubii pe plan profesional dar că, în final, după o discuţie care a durat până la 11 noaptea, a luat decizia să o prezinte pe candidată clientului, chiar dacă acesta agrease să vadă deja un anumit număr de candidaţi.
    „I-am spus: Interviul cu clientul este luni şi am luat decizia să vă prezint clientului indiferent dacă va exista rezistenţă din partea lui. Dar vreau ca până atunci să faceţi nu ştiu ce, să luaţi o vacanţă sau orice altă activitate, iar atunci când mergeţi la interviu să vă prezentaţi nu ca un semn de întrebare, cum v-aţi prezentat azi, ci ca un semn de exclamare şi să spuneţi exact adevărul, tot ce credeţi că puteţi face şi de ce vreţi să ajungeţi să aveţi şansa asta. Şi, bineînţeles, a luat jobul respectiv, iar clientul m-a sunat de mai multe ori ulterior să îmi mulţumească pentru că i-am prezentat această candidată extraordinară”, adaugă Radu Furnică. În opinia lui, această situaţie arată că presiunea pe care oamenii o pun asupra lor uneori îi poate rupe şi, dacă aceştia nu au norocul să întâlnească pe cineva care să îi încurajeze, mai mult ca sigur ar intra într-o spirală coborâtoare.
    Sunt mulţi care ajung să se frângă şi care poate nu ar merita acest lucru”, explică Furnică.

    „Există oameni captivi într-un vârtej care le macină nervii şi încrederea în sine”

    Unui CEO care suferă de sindromul impostorului îi este greu să îşi dea singur seama de acest diagnostic.
    Magor Csibi de la Trend Consult spune că, după ani în care a luptat pentru perfecţionism, a auzit un fost manager – o femeie, prima persoană promovată de el într-o organizaţie – povestind despre acest sindrom şi despre faptul că o încercau gânduri similare cu ale sale, trăind o suferinţă aproape identică.
    „De atunci am citit mult despre subiect şi odată ce am ajuns într-o cultură constructivă, unde ai voie să nu fii perfect şi unde poţi să te arăţi aşa cum eşti, am aflat că sunt mulţi oameni captivi în acest vârtej nemilos care uşor-uşor îţi macină nervii, încrederea de sine şi inclusiv abilitatea de a considera că poţi să fii o persoană valoroasă, demnă de aprecieri”, a mai spus Csibi.
    Pe de altă parte, în mediul de business local există o dorinţă de afirmare total falsă, nevocaţională pentru o mare parte dintre manageri, deoarece nu sunt în echilibru cu ei înşişi. Această dorinţă de afirmare a lor este exploatată de către angajatori, ei practic fiind victimele acestei oportunităţi de a face carieră în management, explică Aliz Kosza, business mentor şi unul dintre cei mai experimentaţi executivi din managementul românesc.
    „Şi superiorii sunt responsabili, pentru că îi împing în nişte poziţii în care nu se potrivesc. Oamenii trebuie să îşi găsească echilibrul personal, să vadă dacă le place ceea ce fac, care sunt factorii de stres şi de ce fac ceea ce fac – poate pentru bani, poate pentru familie. După ce lămuresc acest aspect, trebuie să îşi caute calea personală, care tot din interior va veni”, a adăugat Kosza. Există unii manageri care au comportament similar cu al politicienilor, sunt atât de avizi de putere încât sunt orbiţi. E o patologie, doar cei orbiţi de putere şi de bani se stresează, adaugă ea. „Un lider normal, care are pasiune şi vocaţie, se stresează eventual când are deadline-uri, de exemplu, dar reuşeşte întotdeauna să îşi găsească echilibrul şi să transmită această stare şi oamenilor din organizaţie”, a mai spus Kosza.


    În loc să aleagă lideri, angajatorii aleg persoane care dau bine la interviu
    Cine nu reuşeşte să îşi găsească echilibrul la nivel individual nu va reuşi să creeze un echilibru la nivel colectiv, iar aceasta este diferenţa dintre un lider şi un manager. Liderul nu se stresează, iar managerul se stresează peste măsură.
    „Fenomenul s-a înrădăcinat mai ales în corporaţii, pentru că greşesc încă de la profilul omului pe care îl recrutează. În loc să aleagă lideri, unele companii aleg oameni care la interviu spun că vor să se afirme, să se autodepăşească, să facă performanţă de vârf, să devină manageri de top. Problema este că cei care sunt recrutaţi şi promovaţi pentru că «au dat bine» la interviu nu sunt pregătiţi din punctul de vedere al echilibrului psihologic şi personal. Când sunt promovaţi, tinerii nu au de unde să ştie dacă sunt sau nu pregătiţi, ei ştiu doar că vor să acceadă ierarhic, să se afirme în societate sau să-şi acopere ratele la bancă”, explică Aliz Kosza.
    Un comportament autodistructiv în rândul liderilor are rădăcini şi în copilăria fiecărei persoane, în neîmpliniri, traume şi frustrări sau în relaţia complicată cu părinţii, a mai spus Aliz Kosza.


    Sindromul impostorului este hrănit de dorinţa de perfecţiune
    Rezolvarea problemei legate de sindromul impostorului nu este dependentă doar de voinţa unui lider sau a unei persoane, ci ţine foarte mult şi de cultura organizaţiei în care acesta lucrează. În momentul în care într-o companie valorile dominante sunt pasiv-agresive, adică oamenii sunt foarte competitivi între ei, sunt opoziţionali sau perfecţionişti şi se pune accent pe autoritate, este foarte greu pentru un lider să fie diferit, spune Magor Csibi. Totuşi, vestea bună este că liderii, cu învăţarea skillsetului necesar, au abilitatea de a crea sau de a schimba culturi; în acest fel ei pot transforma atât călătoria şi trăirile lor la nivel personal, cât şi interacţiunile şi comportamentele din compania lor.
    „Sindromul impostorului este hrănit de dorinţa de perfecţiune şi rezistă cu greu într-o cultură unde oamenii se simt confortabili să se arate vulnerabili, să fie umani şi generează conexiuni reale între ei. În secunda în care liderul înţelege că puterea, performanţa sau creativitatea grupului pe care îl conduce nu sunt reprezentate doar de puterea lui personală şi că fiecare om are capacitatea de a visa şi de a crea lucruri noi, povara devine mai uşoară, iar calea spre o transformare personală şi organizaţională devine posibilă”, a adăugat Magor Csibi.
    Totuşi, el explică faptul că nu trebuie să fii în fruntea ierarhiei ca să trăieşti astfel de sentimente de impostor, însă pe măsură ce mergi în sus pe scara ierarhică, presiunea, aşteptările şi povara cresc, astfel că şansa de apariţie a acestui fenomen se multiplică. Prin urmare, de fiecare dată când vedem o organizaţie cu o cultură agresivă, perfecţionistă, şansa de a găsi un lider cu acest mindset devine probabilă şi, din păcate, în piaţa din România avem încă multe companii cu astfel de cultură.
    „Într-o companie cu o cultură constructivă astfel de comportamente ori se reduc, ori oamenii care refuză să-şi schimbe mindsetul vor migra spre culturi unde comportamentul lor este acceptat sau chiar încurajat”, explică Csibi. Sindromul impostorului nu vine niciodată izolat, este doar o părticică dintr-o gamă largă de sentimente şi comportamente cauzate de perfecţionism şi competitivitate exagerată. Dorinţa de a crea conexiuni reale este o necesitate de bază a oamenilor, însă încercarea de a fi perfect subminează exact această comunicare.
    „Nu avem cum să creăm conexiuni când ne pretindem perfecţi, pentru că în fiecare clipă trebuie să protejăm acest avatar al perfecţiunii, iar în momentul în care ajungem conectaţi la oameni, riscăm să fim văzuţi nu cum vrem noi, ci cum suntem, iar asta în mindsetul deschis este un coşmar de evitat cu orice preţ”, spune el. Perfecţiunea este incompatibilă cu a fi uman, pentru că oamenii, prin definiţie, nu sunt perfecţi, iar a pretinde că eşti perfect te împinge într-un cadru de suferinţă continuă, din care poţi să ieşi doar dacă începi să-ţi accepţi propria vulnerabilitate.
    „Nu ai cum să fii lider dacă nu eşti vulnerabil, pentru că leadershipul este despre autenticitate, despre a-i inspira şi a-i ajuta pe alţii. În momentul în care nu poţi să fii sincer cu tine, atunci nu te inspiri nici pe tine, nu esţi lider nici măcar în faţa ta şi nu ai cum să fii lider în faţa altora”, concluzionează Magor Csibi.

    O altă latură a imposturii: o societate bolnavă de dorinţa de autopromovare
    Folosirea termenului de „impostură” poate avea o conotaţie diferită, care este extrem de importantă în societatea actuală. Radu Furnică spune că sunt multe conferinţe de personal branding care încearcă să îi facă pe oameni să spună într-un mod credibil că sunt mai mult decât sunt în realitate, iar toată societatea s-a transformat într-o societate consumatoare de diplome (există chiar şi formulări precum „MBA de weekend”), de plăci cu statuete de merit.
    „Este avidă societatea de oameni care sunt tapetaţi cu diplome şi care urlă despre cine sunt ei şi ce diplome au, care chipurile sugerează că ei sunt buni. De obicei, oamenii de foarte bună calitate sunt şi foarte modeşti, în sensul că nu le place să vorbească despre ei şi despre cât de multe diplome au, le place să vorbească despre ce au făcut ei împreună cu echipa. Trăim într-o societate centrată pe impostură”, mai spune Furnică.
    În opinia lui, chiar şi sistemul democratic din România este un sistem de selecţie inversă, care atrage impostorii către centrul sistemului şi îi împinge pe cei cu adevărat buni în afara lui. Iar acest tip de superficialitate a devenit atât de generalizată în societate încât a pătruns şi în sectorul privat, în corporaţii.
    „Impostorii nu sunt numai români, sunt şi impostori occidentali care ajung CEO aici pentru că au fost trimişi nu pentru calităţile lor profesionale, ci pentru că sunt foarte bine conectaţi la nivel de board, fie prin nepotism, fie prin alte mecanisme. Şi sunt multe corporaţii occidentale care au trimis astfel de lighioane aici, pe care românii noştri îi văd. Impostori sunt şi românii care îşi falisifică diplomele sau CV-urile spunând că au fost la nu ştiu ce companii pe când ei nici nu au trecut pe acolo, iar cei care îi recrutează nu mai verifică aceste aspecte. Acum 25 de ani era altfel”, a mai spus Furnică. El spune că, în societatea actuală, dacă un angajat a furat din companie, de exemplu, angajatorii tac din gură şi astfel „hoţii şi impostorii se mută de la o companie la alta şi nimeni nu află ce au făcut decât dacă ies scandaluri foarte mari”.
    S-a ajuns în această situaţie din cauza imposturii sistemului şi a societăţii care îi favorizează şi îi admiră pe impostori. Astfel, impostura devine o activitate continuă în societate, în economie, în business şi pare o activitate fără sfârşit a „lichelelor care fac orice ca să crească în poziţie şi să lase o imagine cât mai bună”.
    „Acesta este un fenomen extraordinar de dăunător pentru economie. Nu era atâta minciună înainte, există un tupeu, o vervă şi o energie prin care unii se străduiesc să pară mai mult decât sunt, iar acest lucru este nociv inclusiv pentru cariera lor. De ce să nu laşi rezultatele să vorbească despre tine? Un element central al leadershipului este altruismul şefului care îşi doreşte să îi facă pe oameni să ajungă la maximul potenţialului lor, să le dea energie, sfaturi şi susţinere pentru ca oamenii de sub el să se ridice acolo unde nici ei nu au crezut că pot ajunge vreodată. Şi de aceea e important să afli despre un conducător adevărat de la cei a căror viaţă a fost modificată de el. Este o cale lungă până la a avea o astfel de societate, pentru că, momentan, impostura ca formă de autopromovare în lumea de business este probabil cel mai mare rău din societatea noastră actuală”, concluzionează Furnică.

  • Cum arată acum fosta iubită a lui Andi Moisescu, milionară în euro! – FOTO

    “Când am început relaţia cu Mirela, am făcut-o fiindcă eram foarte atras de ea. E foarte important pentru mine să fiu foarte atras şi fizic de o femeie ca să existe o relaţie.

    Şi, în cazul nostru, atracţia există. A existat din plin, din prima clipă, şi mai exista şi azi”, a marturisit Andi într-un interviu de pe vremea în care formau un cuplu.

    După despărţirea de Moisescu, Mirela s-a concentrat pe carieră, devenind o femeie de afaceri de succes, cu câteva milioane de euro în cont, ea deţinând un magazine online unde se comercializează produsele celor mai importantţi designeri români.

    La scurt timp, în 2004, Moisescu s-a căsătorit cu Olivia Steer, în timp ce Mirela Bucovicean s-a dedicat 100% carierei.

    Cititi mai multe pe www.apropotv.ro

     

  • Sondaj BestJobs: Trei din patru femei cred că şefii apreciază mai mult munca bărbaţilor

    Totodată, aproape una din două respondente crede că o femeie trebuie să muncească mai mult decât un bărbat aflat pe o poziţie similară pentru a fi apreciată de către şefi.
    În plus, aproape trei din cinci respondente consideră că au avut dificultăţi profesionale prin prisma faptului că sunt femei, precum ratarea jobului dorit (15,3% dintre răspunsuri), ori accesul mai dificil la un job decât pentru un candidat de sex opus (21,3% dintre răspunsuri). De asemenea, două din cinci femei spun că accesul lor la o funcţie mai bună sau la promovare în companie a fost mai dificil, în timp ce 18% consideră că şefii le-au impus standarde mai ridicate de performanţă decât unui coleg de sex opus aflat pe o poziţie similară.

    Abordarea diferită a angajatorului porneşte încă de la etapa de recrutare. Astfel, trei din zece femei au fost întrebate la interviu dacă au copii sau au în plan ca în viitorul apropiat să facă copii, considerând că răspunsul lor va avea o influenţă asupra deciziei de recrutare. Cea mai comună întrebare a fost, pentru şase din zece femei, dacă sunt dispuse să lucreze peste program.

    Pe de altă parte, decizia de a avea un copil afectează într-o mare măsură capacitatea unei angajate de a lucra în afara orelor de program. O treime dintre mamele care au răspuns la sondajul BestJobs au declarat că la locul de muncă sunt percepute ca fiind mai puţin dispuse să stea peste program, ori chiar mai puţin implicate şi responsabile la locul de muncă (4,25% din cazuri). Totuşi, 15% afirmă că sunt percepute ca fiind mai implicate şi mai responsabile, iar circa 30% nu au simţit o schimbare de atitudine din partea colegilor/şefilor din aceste puncte de vedere.

    Femeile care au devenit mame au resimţit însă alte efecte negative pe plan profesional de-a lungul carierei. Astfel, două din cinci respondente care au afirmat că au copii minori consideră că ascensiunea lor profesională a fost îngreunată. În primul rând, cea mai importantă consecinţă a fost resimţită asupra nivelului salarial, jumătate dintre ele (52%) declarând că au fost afectate la acest capitol. Astfel, 11,5% dintre angajatele care au copii cred că salariul actual ar fi fost cu până la 20% mai mare, în timp ce un sfert dintre ele consideră că ar fi putut câştiga cel puţin cu 20% mai mult. Celelalte nu au putut face o estimare.

    Există şi cazuri în care femeile care s-au întors din concediul de creştere a copilului au fost retrogradate pe o poziţie inferioară (16%), şi-au pierdut slujba în primul an de la reîntoarcerea la muncă (6,9%) sau li s-a redus salariul (5,34%).

    Un alt element care îngreunează activitatea profesională a femeilor îl reprezintă treburile casnice, precum îngrijirea locuinţei sau a copiilor, după serviciu. În proporţie covârşitoare (63,3% din total respondente), femeile spun că ele realizează cea mai mare parte a acestor sarcini şi doar un sfert dintre respondente au declarat că împart sarcinile în mod egal cu partenerul, în timp ce abia 3% au afirmat că partenerul este cel care se ocupă cel mai mult de activităţile casnice.
    Consecinţa directă este că 58% dintre respondente au spus că sunt mai obosite, aşadar trebuie să depună mai mult efort la job şi mai puţin de o treime au afirmat că nu sunt afectate, fiindcă au timp suficient pentru odihnă. Totodată, trei din cinci femei susţin că firma pentru care lucrează nu le asigură un echilibru între job şi viaţa personală. 

  • A părăsit o carieră în lumina reflectoarelor şi a pornit pe drumul antreprenoriatului mai mult în joacă, dar pas cu pas a construit unul dintre cele mai populare branduri autohtone de bijuterii.

    „Afacerea a pornit tipic pentru cei care au o pasiune şi încep să se joace cu ea, iar treptat joaca devine un adevărat proiect“, povesteşte Malvina Cservenschi despre începuturile Malvensky. Practic, a început cu o brăţară pe şnur, făcută pentru o prietenă, cu altă brăţară pentru o cunoştinţă, iar apoi vorba s-a împrăştiat şi oamenii au fost atraşi de ideea sa originală. Investiţia iniţială a fost infimă, fiind vorba de o cutie cu aţe, câteva accesorii şi cristale, spune antreprenoarea, iar afacerea a crescut organic în cei cinci ani de la lansare. Nu a folosit surse de finanţare externe şi a reinvestit mereu profitul obţinut.
     
    80% dintre produsele Malvensky sunt bijuterii, diferenţa de 20% fiind accesorii, precum eşarfe, stilouri etc. Dintre bijuterii, fiecare colecţie în parte are un traseu cu suişuri şi coborâşuri, spune antreprenoarea, însă toate se vând foarte bine, în funcţie de intenţia clientului, nevoia de moment, eveniment, buget şi dorinţe speciale. ”Produsele personalizate rămân, însă, cele mai solicitate, alături de brăţara Infinity şi derivatele acesteia“, precizează Cservenschi.
     
     
    De asemenea, colecţia Cei 7 Arhangheli conţine produsele alese cel mai frecvent pentru a fi oferite cadou, datorită semnificaţiei şi încărcăturii spirituale, iar în acest sezon colecţia The Heart of Orient este protagonista; produsele se vând deopotrivă online şi offline. ”Online este o cale rapidă şi comodă de achiziţionare, însă magazinul Malvensky, deschis recent, este o experienţă în sine“, povesteşte antreprenoarea. Pe lângă unitatea fizică din Capitală, Malvensky mai are expunere şi în magazinul de bijuterii şi accesorii din hotelul
    St Regis din New York.
     
    Preţurile bijuteriilor pleacă de la 150 de lei pentru o brăţară cu şnur şi accesoriu din argint, circa 500 de lei pentru lănţişoarele din argint, 1.000 de lei pentru cele de aur, dar pot depăşi 3.000 de lei pentru cele speciale, din anumite colecţii, conform site-ului companiei; pentru luna septembrie bonul mediu a fost de 550 de lei, spune Cservenschi.
     
    Malvensky nu are un public ţintă, mai spune fondatoarea. Astfel, printre clientele sale se pot regăsi tinere în pas cu moda, dar şi persoane cu gusturi clasice, care lucrează în instituţii diplomatice sau corporaţii. ”Explicaţia este simplă: misiunea Malvensky este de a traduce simboluri, tradiţii şi folclor în aur şi diamante. Iar aceste simboluri, tradiţii şi folclor nu au nici vârstă şi nici public ţintă, dar se pot regăsi cu uşurinţă în viaţa oricui.“
     
    Întrebată cum vede supravieţuirea în piaţa în care activează, Malvina Cservesnchi spune: ”întrebarea este prima ocazie care mă invită să mă gândesc la supravieţuire. Am altă stare de gândire“. Din perspectiva sa, piaţa este extrem de fertilă pentru Malvensky. Se declară foarte atentă la cifre, la investiţii, la randamentul afacerii, deci pericole nu există, doar riscuri. ”Iar printr-un management al afacerii atent poţi să lucrezi sănătos şi echilibrat, fără să îţi pui în pericol siguranţa afacerii“, adaugă ea. Pe de altă parte, în privinţa concurenţei, spune că priveşte, învaţă şi urmăreşte marile case de creaţie de bijuterii ale lumii, ”dar la sfârşitul zilei contează ADN-ul, pasiunea şi chemarea personală“.
     
     
     
     
     

  • Un cercetător pe nume Dan Diojdescu

    „Prima oară am plecat din România cu scopuri nonturistice în 1989”, îşi aminteşte el. A mers în Franţa, unde a urmat un master în managementul iniţiativelor culturale. După absolvire s-a mutat la Paris, unde a lucrat în marketing – „în ceea ce acolo se cheamă industriile creative” – respectiv modă, design, disitribuţie muzică, filme, cărţi.

    În Olanda a ajuns pentru că a urmat un (alt) program de master, în business management (MBA) la Erasmus University, Rotterdam, pe care l-a absolvit în 2009. „Cariera mea e ca un şuvoi de apă – curge adaptându-se terenului. Uneori se mai izbeşte de obstacole, semn că trebuie luată altă direcţie sau abordare.” Uneori are debit mai mare – semn de vremuri bune şi coloboratori isteţi. Alteori „bălteşte şi asta e semn sigur de schimbare, explică Dan Diojdescu.

    Când vine vorba de cariera sa, spune că nu are un job, ci mai multe; şi asta de ani de zile. Astfel, pe lângă supervizarea proiectelor de diplomă în Haga şi cercetarea proprie, este, alături de fratele său, Dragoş Diojdescu, partener al frimei Jupiter Artis. Din datele de la Registrul Comerţului, compania are afaceri de 240.000 de lei, doi salariaţi, iar ca domeniu de activitate figurează în sectorul publicităţii.

    Antreprenorul spune însă că firma are peste 100 de colaboratori din domenii diferite. „Nu am oameni în subordine – sunt ordonaţi ei oricum! Glumesc.” În mediul antreprenorial de azi conceptul de subordonat este înlocuit cu cel de colaborator sau partener, adaugă el.

    Cum arată o zi obişnuită din viaţa lui  Dan Diojdescu?

    „Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea asta! Nu cred că mai am conceptul acesta industrial de zi obişnuită – trezit, cafea, job, cină, TV etc. L-am avut şi a evoluat în zile cu atacuri de panică, zile în care alergam să recuperez timpul pierdut şi alergarea asta nu mă făcea decât să pierd timpul – cam ca Iepurele Alb din Alice în Ţara Minunilor.”

    Sunt zile în care la 4.00 dimineaţa e deja la aeroport să prindă zborul de 6.00; în alte zile se vede cu prietenii, înoată, merge la un muzee sau expoziţii şi poate doar seara deschide calculatorul să finalizeze un concept sau un contract.

    Vine des şi în România, o dată la câteva luni, cel mai frecvent pentru businessul pe care îl are cu fratele său.

    „La momentul acesta, când vin în România din motive profesionale vin ca antreprenor, ca partener al Jupiter Artis, pentru întâlniri cu clienţii dar şi pentru documentare, pentru a lua pulsul pieţei. Faptul că locuiesc în mai multe ţări îmi dă un avantaj foarte mare, mă ajută să fiu mult mai obiectiv, strategic şi focusat.”

    Mai e România acasă?

    După anii de peregrinări, pentru Dan Diojdescu acasă rezonează cu mai multe locuri. Când se întoarce în Europa are sentimentul că e acasă, indiferent care e primul aeroport pe care aterizează.

    „Acasă, Bucureşti? Vin destul de des, la fiecare câteva luni. Am observat o îmbunătăţire a aspectului multor cartiere; în mod evident s-au făcut multe eforturi de reabilitare a spaţiului public şi creare de noi spaţii publice – unele cu mai mult succes decât altele.” De asemenea, a observat o dorinţă a oamenilor de informare asupra noilor trenduri – în special în domeniul IT, telecomunicaţii/internet, online marketing –, dar şi dorinţa de a fi parte a acestor schimbări.

    Mai mult, mare parte a studenţilor săi bulgari sau din ţările baltice îşi doresc să îşi construiască cariere în vestul Europei; pe când studenţii români vor să se întoarcă în România. „Văd asta ca un vot de încredere pentru prezentul şi viitorul ţării.”

    Lui însuşi, cel mai dor îi e de locurile din copilărie; mai ales că şi-a petrecut vacanţele la poalele munţilor, în natură, într-o lume unde oamenii se vizitau fără să aibă vreun motiv anume şi conexiunea cu mediul se făcea natural, fără exerciţii de meditaţie, traininguri sau clase de yoga. „Şi acolo lucrurile s-au schimbat, dar ceva din magia autenticităţii a rămas.” La polul opus, cel mai puţin dor îi e de ambuteiajul de pe DN1 într-o duminică seara, când lumea se întoarce de la munte.

    Următoarea vizită în România?

    De Paşte sau chiar mai curând. „Am crezut că mi se întâmplă doar mie, dar vorbind cu prieteni din alte ţări am văzut că şi ei au întâlnit aceeaşi reacţie. Pentru cei din ţară, de multe ori, lumea se împarte în cei «rămaşi» şi cei «plecaţi».”

    Pentru cei plecaţi, lumea se împarte între «cei de aici» şi «cei de acolo», iar cei de acolo sunt cei din ţară, dar şi prieteni, rude, colegi din alte ţări.

    „Probabil că asta vine din faptul că e mai uşor de călătorit de la Amsterdam la Brăila decât de la Oradea la Bucureşti, şi ca timp, şi ca preţ, dar şi pentru că inerţie.” La circa 30 de ani de când a plecat pentru prima dată din ţară în scop nonturistic – timp în care a călătorit în toată lumea şi a studiat în Italia, la Torino, în mai multe oraşe din Olanda, dar şi în Belgia – ce ar schimba Dan Diojdescu la România?

    „Primul lucru care îmi vine în minte este imaginea că în România «orice este posibil» cu conotaţie negativă. România, ca orice altă ţară, are problemele ei, mai mari decât unele ţări, mai mici decât altele.” De asemenea, are şi o mulţime de aspecte pozitive, spune el. Executivul crede că o atitudine constructivă de genul «Avem şi din cele bune, şi din cele mai puţin bune, dar lucrurile merg spre bine» poate crea o viziune colectivă care să permită valorizarea aspectelor pozitive şi o soluţionare a celor negative. „Un alt aspect care mă face să cred că poate îmbunătăţi situaţia din România este o informare obiectivă, echilibrată, la un nivel social cât mai profund, descentralizat – local şi regional. Am observant că rareori discuţiile sunt purtate la nivelul individual, comunitar sau local.”

    Acesul la informaţie diversă, relevantă şi exactă poate facilita această schimbare care porneşte de la nivel individual şi, în timp, produce o schimbare autentică şi de durată la nivel local, regional şi naţional. 

    Al treilea aspect, care de altfel este legat de celelalte două, este crearea unei atitudini nediscriminatorii, de cooperare. Polarizarea socială este o componentă prezentă în orice societate – fie că este pe motive etnice, religioase, economice, fie de altă natură.

    „Filip II al Macedoniei spunea: «Dezbină şi stăpâneşte» (divide et impera); românii au găsit o expresie şi mai plastică a acestei situaţii: «Unde doi se ceartă al treilea câştigă». Există oare posibilitatea în care toţi trei câştigă?” În Olanda, spune el, există o atitudine nonconflictuală, de cooperare, de găsire a unei soluţii. Această mentalitate se pare că este unul din factorii esenţiali care fac o ţară ca Olanda, cu infinit mai puţine resurse materiale şi imateriale decât România, să devină o putere economică mondială.

    Antreprenorul face şi alte comparaţii între România şi alte ţări şi spune că traficul din Bucureşti este „infernal şi mai stresant” decât cel din Amsterdam, dar relaxant faţă de cel din Paris. „Nu ştiu dacă asta este din cauza caracterului latin mai coleric sau din cauza unei strategii urbanistice mai coerente (în cazul Amsterdamului – n.red.), dar aş paria pe cea din urmă.

  • Cu ce a ajuns să se ocupe acum cel mai odios asasin plătit de Pablo Escobara, după ce a scăpat de închisoare

    Oamenii conduşi de Popeye au omorât mii de oameni în Columbia, pe vremea în care Pablo Escobar controla traficul de droguri, însă a scăpat cu viaţa după ce Don Pablo a fost ucis în 1993.

    El a fost trimis în judecată în 1995 pentru sute de crime, pe care le-a mărturisit, şi a ajuns în acelaşi în în detenţie.

    Cititi aici articolul integral

     

  • Omul care alege oameni

    Nu se gândeşte să se întoarcă în România deşi recunoaşte că îi e dor de mâncarea de acasă, de cei dragi şi de limba română. Pentru a-şi stinge din dor, vine de 3-4 ori pe an să-şi vadă familia şi prietenii, dar nu are în plan să revină definitiv, nu în curând cel puţin. Îi surâde totuşi ideea de a face paşi în antreprenoriat în România, însă acesta este deocamdată mai degrabă un gând, nu un plan.
    „Nu ştiu dacă mă întorc în ţară, sincer. Mi-aş dori să vin ca antreprenor pentru că sper să aduc diversitate pe scena românească”, explică executivul.

    Andrei Câmpean a plecat în noiembrie 2016 din România cu gândul de a sta cel puţin 2-3 ani în străinătate. A pornit de la ideea „Hai să încercăm şi acest international experience, să vedem ce ne învaţă, cum ne putem descurca”. 

    Se descrie ca o persoană care nu are probleme să iasă din zona de confort, care nu alege să stea „în bulă”, motiv pentru care a ales să accepte un job în Irlanda. Avantajul este că şi soţia sa are o mentalitate similară, după cum spune chiar el. „După mai bine de doi ani, concluzia este că nu cred că ne mai întoarcem prea curând în ţară. Am plecat din dorinţa de a încerca şi altceva. De ce nu? Şi am ajuns la concluzia că acasă poate fi oriunde.”

    Revine în România periodic pentru a-şi vizita fratele geamăn, familia şi prietenii, dar se întâmplă să fie şi el gazdă pentru cei dragi. Alteori aleg să îşi petreacă împreună concediile. „Cred că noi, românii, trebuie să ne iubim mai mult unul pe celălalt, dar şi pe noi înşine. Din păcate, fiind plecat din România, se vede şi mai tare că noi suntem fiecare pe cont propriu şi mai puţin dispuşi să ajutăm.”
    Ultima dată a venit în România în noiembrie 2018 şi nu vede nicio schimbare în bine. „Am făcut tot două ore de la aeroport în Brâncoveanu, la ora 7.00 pm.”

    Crede că infrastructura trebuie clar îmbunătăţită şi mai crede că trebuie îmbunătăţite şi cultura civică, educaţia despre vot, despre democraţie. De altfel, cel mai puţin îi e dor de politica din ţară, de trafic şi de căldura insuportabilă din iulie-august. Recunoaşte însă că şi în Dublin (capitala Irlandei) e trafic.

    „Aici au însă LUAS (metrou uşor) şi acesta îmi permite să ajung în 25 de minute la job fără să fiu nevoit să merg zilnic cu maşina.” Când locuia în vestul Dublinului naveta era de 45 de minute la dus, doar că avea de parcurs 20 de kilometri pe centura oraşului, care este de altfel autostradă cu patru benzi. Tot la capitolul comparaţie între cele două ţări, Andrei Câmpean spune că irlandezilor le plac ceaiul şi cafeaua, aşa că acolo se pune accent pe cafea bună, atât la birou cât şi în localuri. „Iar eu am îmbrăţişat cu drag această cultură.”

    Totodată, lanţurile mari de cafenele pierd teren zilnic în faţa micilor antreprenori „şi mă bucură să văd asta, pentru că atunci calitatea creşte”. Mâncarea irlandeză nu este neapărat pe placul său, deşi executivul spune că scena culinară este variată, fiind acoperite toate specialităţile, de la zonele orientale, asiatice, la cele europene. „Apar restaurante zilnic în Dublin şi cred că mi-ar trebui cam trei ani să le explorez pe toate.” Şi totuşi, îi e dor de mâncarea de acasă. „Mi-e dor şi de limba română, sincer. S-o aud pe stradă, la job, la radio, în fiecare moment. Mi-e dor de cei dragi. România este o ţară minunată cu bogăţiile ei.”

    Andrei Câmpean a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (Universitatea Bucureşti) în 2008, însă a început să lucreze încă de pe băncile facultăţii ca terapeut pentru copiii cu autism şi ADHD. „Cred că am fost mereu atras de a încerca lucruri noi şi de a explora lumea, aşa că nu a fost surpriză pentru nimeni când în 2009 am plecat să lucrez la un centru de recuperare pentru copii cu disabilităţi de intelect în Leeds, Marea Britanie.” A fost o experienţă de un an ce i-a oferit acea deschidere „spre vest“, după cum o numeşte el. A revenit în 2010 în Bucureşti şi a decis să se orienteze către un alt domeniu faţă de terapie. A vrut să îşi utilizeze şi cunoştinţele din facultate, aşa că a decis să meargă către zona de HR, cu precădere pe recrutare.
    „Am urmat câteva cursuri şi am început să lucrez pe un proiect de mass recruitment în Manpower.” A crescut rapid în companie, dar şi-a dorit mai mult, după cum zice el.
    „Am vrut să fiu in-house (angajat direct de o companie – n.red.), nu doar să recrutez şi să plasez profesionişti, dar şi să pot construi bugete, planuri de recrutare, să văd cum oamenii se dezvoltă şi promovează, să sărbătoresc succesele mele şi ale lor, să învăţ din greşelile de recrutare. Cine zice că nu face greşeli minte.” Şi a reuşit să facă toate astea în cadrul retailerului Mega Image. A fost angajat ca senior recruiter pentru zona de head-office (birou central), unde a mărit headcountul cu 30%. A recrutat de la recepţie şi achiziţii la resurse umane, marketing sau IT.

    „Şi după doi ani şi jumătate a venit din nou acel moment când am realizat că vreau mai mult de la mine. Aşa că am acceptat o poziţie de HRBP (HR business partner) la o companie cu 150 de angajaţi unde mă ocupam de partea de training şi dezvoltare, de recrutare şi de strategia de HR.” Crede că ar fi ajuns director de HR dacă nu ar fi apărut în scenă soţia sa, pe care chiar el a recrutat-o. Avea deschisă o poziţie de vânzări la Timişoara, pentru care a primit CV-ul celei care avea să-i devină parteneră de viaţă.
    „Iniţial, din CV părea supracalificată pentru ce căutam noi, dar am vrut să «investighez» mai departe. Andreea s-a dovedit a fi candidatul ideal pentru poziţia aceea.”

    Astfel, din motive personale, a ajuns să se mute la Timişoara, la circa şase luni de la momentul în care s-au cunoscut. S-a angajat atunci la Nokia, prin compania Accenture. „Eram responsabil de zona MENA (Orientul Mijlociu şi Nordul Africii – n.red.) pentru centrele Nokia – recrutând de la tech support engineers la software şi systems engineers.” Nu a durat mult şi a fost contactat de gigantul irlandez Voxpro pentru a-i ajuta cu deschiderea unui call center în Bucureşti. 

    Poziţia a fost în Cork, Irlanda, la sediul central al Voxpro, iar Andrei Câmpean avea deplasări o dată la două săptămâni în Bucureşti. „Am recrutat tot stafful cu circa două luni înainte de time-line-ul prevăzut. A fost vorba de 155 de angajaţi – de la agenţi în call center, team leaderi, la manageri de operaţiuni, HR şi IT. A fost un proiect senzaţional să pot avea ocazia de a construi o echipă de la zero.”
    Experienţa Cork nu a fost exact ce şi-au dorit însă. E vorba de un oraş frumos, însă prea mic pentru un bucureştean. Atunci, executivul român a primit o propunere pentru o poziţie la Verizon Connect, divizia de telematics a Verizon. Acolo a recrutat 80% personal de vânzări, dublând echipa de profil din EMEA, mai exact 150 oameni.

    „Întotdeauna am avut această pasiune pentru a construi echipe, de a aduce oamenii împreună, aşa că am acceptat următoarea ofertă, cea a AWS (divizia de cloud computing a Amazon).” Lucrează pentru companie din decembrie 2018 şi, spune el, ajută la construirea unor echipe tehnice pentru diversele produse ale companiei, precum CloudWatch, Redshift, Pinpoint, Elasticache sau AuroraDB.
    „În prezent sunt senior technical recruiter în cadrul AWS Dublin, iar poziţiile pentru care recrutez sunt de software engineers (front şi backend), systems engineers, DBA, TPM.” În ultimii cinci ani executivul român a recrutat nu doar pentru România, ci şi pentru ţări precum Marea Britanie, Irlanda, Franţa, Germania, Olanda, Portugalia, Spania sau Polonia. Şi povestea continuă.

    Cum arată o zi la birou?

    De regulă ajung la birou în jur de 8:30 ca să pot mânca micul dejun şi să mă bucur de cafeaua de dimineaţă. Apoi, după ce îmi citesc mailurile, îmi fac un to do list şi îmi prioritiez activităţile.
    O zi obişnuită mă găseşte în interviuri, discutând cu candidaţi, în meeting-uri cu managerii pentru a stabili planul de atac pentru următoarea perioadă sau în meeting-uri operaţionale cu echipa mea.
    Ţinând cont că recrutăm din toată lumea pentru echipele din Dublin, în fiecare zi ai ceva nou de învăţat. Standardul în Amazon este probabil cel mai înalt din zona tech (drept dovadă, AWS – divizia de cloud computing a Amazon este market leader detaşat faţă de ceilalţi competitori), aşa că o zi obişnuită mă găseşte întotdeauna lucrând la noi soluţii pentru a atrage şi reţine cei mai buni angajaţi în zona tech.

     

  • Radu Plăvănescu a renunţat la cariera de IT-ist pentru apicultură şi a ajuns în 2018 la o producţie în valoare de 100.000 de euro

    „Am crescut cu albinele la bunici, la ţară, iar după ce am studiat în domeniul IT, simţeam că nu mă regăsesc şi am hotărât să mă mut acasă, unde am achiziţionat 18 familii de albine cu 5.000 de euro. După un an, bunicul meu a văzut că mă descurc şi mi i-a dat şi pe cei zece ai lui. Acum avem 300 familii de albine, împărţite în două stupine, şi o producţie anuală de aproximativ cinci tone de miere“, povesteşte Radu Plăvănescu, fonda­torul brandului Prisaca Bârnova.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro