Fondurile de private equity sau cele de tip venture capital sunt gândite ca nişte „maşinării“ capabile să multiplice banii investitorilor. Mai exact, aceste structuri strâng capital de la instituţii sau persoane fizice „generoase“, bani pe care apoi îi plasează în companii cu potenţial mare de creştere. Fondurile intră în acţionariatul businessurilor cu gândul de a sta, în medie, 3-5 ani, perioadă în care pompează cash şi know-how în dezvoltare, pentru ca apoi să vândă compania în câştig. Nu întotdeauna însă planul de acasă se potriveşte cu cel din târg.
♦ La fel ca în antreprenoriat, unde nu toate ideile se dovedesc a fi bune sau nu toate ajung afaceri de succes, nici în domeniul fondurilor de investiţii sau al multinaţionalelor, nu toate pariurile sunt câştigătoare.
Fondurile de private equity sau cele de tip venture capital sunt gândite ca nişte „maşinării“ capabile să multiplice banii investitorilor. Mai exact, aceste structuri strâng capital de la instituţii sau persoane fizice „generoase“, bani pe care apoi îi plasează în companii cu potenţial mare de creştere. Fondurile intră în acţionariatul businessurilor cu gândul de a sta, în medie, 3-5 ani, perioadă în care pompează cash şi know-how în dezvoltare, pentru ca apoi să vândă compania în câştig. Nu întotdeauna însă planul de acasă se potriveşte cu cel din târg.
Cel mai recent exemplu este cel al fondului de investiţii Greenbridge din Suedia, care în 2019 a cumpărat pachetul majoritar (75%) din grupul Rus Savitar-Casa Rusu, activ în producţia şi retailul de mobilă, pentru ca în 2022 să preia şi restul de acţiuni. Investitorul a ieşit recent din această afacere, asumându-şi eşecul şi pierderea suferite.
„Am avut de ales între a declara falimentul şi a lăsa 1.000 de oameni fără loc de muncă şi a vinde către foştii acţionari (fondatorii businessului – n.red.)“, a răspuns un reprezentant al fondului la solicitările ziarului suedez Dagens Industri (di.se).
Cristian Rusu, antreprenorul care a răscumpărat grupul Casa Rusu-Rus Savitar de la fondul de investiţii Greenbridge, căruia i-l vânduse în 2019, spune că de la finalul lunii octombrie anul trecut, de când a reintrat în acţionariat, a luat o serie de măsuri prin care treptat să readucă businessul pe o pantă ascendentă. Rus Savitar, divizia de producţie a grupului, intrase în concordat preventiv la jumătatea anului trecut, şi a fost timp de doi ani, în 2022 şi 2023, pe pierderi. Reţeaua Casa Rusu, divizia de retail, mai are şase magazine şi 200 de angajaţi, faţă de circa 1.000 de oameni în anii de creştere a businessului.
Fondatorul afacerii, Cristian Rusu, împreună cu familia sa au răscumpărat businessul după ce l-au vândut în 2019 pentru câteva zeci de milioane de euro, conform informaţiilor de la acea vreme. Fondul de investiţii şi-a asumat eşecul şi a trecut tranzacţia la categoria pierderi.
Nu toate pariurile fondurilor de investiţii sunt câştigătoare. Uneori, contextul de piaţă se schimbă. Alteori, relaţia dintre cumpărător şi acţionarul minoritar – antreprenorul fondator – e dificilă. Există şi cazuri când fondul nu poate să iasă la timp pentru că nu găseşte cumpărător. Sau nu la preţul pe care el îl spera.
Spre exemplu, evoluţia pieţei a făcut ca nici estimările fondului Innova Capital în ceea ce priveşte businessul EnergoBit să nu se îndeplinească.
Innova şi BERD au cumpărat iniţial pachetul majoritar în companie, acesta fiind modelul practicat de fond. Asta se întâmpla în 2012. Fondatorii au rămas şi ulterior puternic implicaţi în business, dar compania a avut management separat. În perioada în care cei trei fondatori ai EnergoBit au fost minoritari, grupul a avut nu mai puţin de patru directori executivi.
Apoi, cinci ani mai târziu, piaţa s-a schimbat şi fondatorii au injectat bani în firmă, astfel că au fost ajustate participaţiile, ajungând ca Innova şi BERD să aibă 25%, iar Ştefan Gadola, Peter Pal, Ioan Socea – 75%. Ei s-au întors şi la conducerea EnergoBit. „Asta e dovada că dacă ai o relaţie bună cu fondatorii, poţi găsi soluţii. Acum situaţia la EnergoBit s-a îmbunătăţit“, spunea anterior trecut Krzysztof Kulig, senior partner la Innova.
În 2022, Innova şi BERD au făcut exitul de la EnergoBit. Fondatorii au preluat din nou 100% businessul.
Vânzarea ultimelor acţiuni la EnergoBit a venit la un deceniu de la achiziţie, în contextul în care, în mod normal, Innova Capital stă în medie 3-5 ani într-o companie, conform datelor transmise anterior.
Ba mai mult, sursele din piaţă spun că Innova nu a încasat niciun ban din această vânzare, fondatorii preluând în contul pachetului minoritar creditele de la bănci ale Innova.
Aceste exemple nu sunt singulare. Dar nu sunt nici specifice doar fondurilor de investiţii.
La începutul acestui an, antreprenorul Mihai Simiuc a răscumpărat brandurile Frufru şi Urban Monkey de la gigantul anglo-olandez Unilever, după cinci ani de la momentul în care a cedat controlul lor.

Antreprenorul nu a preluat însă şi fabrica sau reţeaua de magazine pe care tot el le-a dezvoltat. În acest context, unitatea de producţie s-a închis.
Închiderea vine după ce grupul a avut mai multe încercări de eficientizare şi vânzare fără succes a businessului „la pachet“, spun sursele ZF.
Mai exact, Unilever a încercat să vândă atât producţia, cât şi retailul şi brandurile împreună, însă nu a reuşit să convingă niciun cumpărător.
Şi în această situaţie, ca şi la Casa Rusu sau la Innova, contextul de piaţă a fost cel invocat, în cazul primilor doi fiind vorba de pandemie şi de efectele ei.
În mod normal, fondurile de investiţii şi multinaţionalele vin cu know-how şi forţă financiară şi reuşesc să integreze şi/ sau să crească o companie. Astfel, sunt situaţii în care un exit înseamnă pentru un investitor finaciar că şi-a multiplicat banii de câteva ori.

De regulă, la capătul celălalt al mesei într-o asemenea tranzacţie stă tot un gigant, cu forţă şi mai mare financiară şi de dezvoltare. E vorba de o multinaţională sau alt fond. Rareori se întâmplă ca un antreprenor să revină într-un business pentru a-l răscumpăra, cel puţin în România. Cazurile menţionate anterior au toate ceva în comun, şi anume sunt companii care au fost vândute într-un moment de ananghie.
ZF a identificat însă şi un alt exemplu diferit.
La Fântâna, producătorul de apă în sistem de watercoolere, a trecut în 2016 din portofoliul fondului de investiţii Innova Capital în cel al Oresa Ventures şi al antreprenorului Cristian Amza. Acest acord înseamnă revenirea în acţionariatul La Fântâna a suedezilor de la Oresa Ventures, alături de antreprenorul care de altfel a fondat firma.
La un an după ce a înfiinţat Aqua Natural, antreprenorul s-a asociat cu fondul de investiţii Oresa Ventures, care a preluat 80% din acţiuni. Compania şi-a schimbat atunci numele în La Fântâna şi a inaugurat o nouă unitate de producţie în Bucureşti.
Oresa Ventures a stat şapte ani în acţionariatul companiei româneşti, astfel că în 2007 fondul de investiţii polonez Innova Capital a cumpărat acţiunile La Fântâna. Apoi, în 2016, rolurile s-au inversat.
Totuşi, în acest caz, Amza nu a ieşit niciodată total din acţionariat. El a ajuns la 8% din titluri în „era” Innova, pentru ca apoi să îşi dubleze participaţia.






























El a fondat reţeaua de chirurgie plastică, estetică şi microchirurgie reconstructivă Swiss Clinics în urmă cu aproape un deceniu, businessul ajungând anul trecut la o cifră de afaceri de 18,5 milioane de lei, cu estimări de creştere cu 25% pentru acest an. Potrivit antreprenorului, mulţi dintre pacienţii clinicii, deşi aleg serviciile Swiss Clinics pe zona de chirurgie estetică, se duc în Turcia pentru procedurile de implant de păr. „E frustrant. Eu vreau să oferim aceeaşi calitate la acelaşi preţ competitiv, să nu mai fie nevoie să meargă bărbaţii români să ducă banii afară din ţară. Astfel, pe lângă turismul estetic pe care îl facem acum, vrem să ne extindem şi către turismul pentru implant de păr şi nu doar turism. Cel puţin la implantul de păr e vorba de manualitate, turcii au preţul foarte bun şi au experienţă pe această procedură, notorietate creată în timp şi practică. Dacă putem să oferim acest preţ competitiv sau chiar puţin mai jos – pentru că acum cei care merg acolo se bucură şi de un miniconcediu, o plimbare în Istanbul, mai vizitează ceva – trebuie să fim un pic sub ei ca să fie atractivi, şi aşa vom lua şi noi pacienţi.” De altfel, subliniază că din start ar fi un câştig, pentru că nu ar mai da banii pe transport, cazare, pe alte lucruri pe care care le cheltuie acolo. „Turcii oferă pachete cu totul inclus, cu transport, cu hotel, cu întregul serviciu. Şi noi am făcut chestia asta în România, practic avem turism intern, adică ne putem ocupa de pacienţi din Timişoara, Suceava, Satu Mare, Iaşi, zona Moldovei. Ne ocupăm de transport intern cu avionul, noi cu agenţia, luăm biletele, şi de la aeroport îi preluăm noi, îi aducem la clinică pentru că probabil n-au unde stea şi înnoptează în clinică. Deci ne ocupăm de chestia asta pentru oraşele îndepărtate, iar în perimetrul a 200 de kilometri în jurul Bucureştiului, mergem şi îi luăm de acasă cu maşina, cu şoferi, avem flotă auto, deci facem şi un turism estetic intern. Şi vrem să facem şi turism stomatologic.” În paralel cu clienţii din alte oraşe, compania are şi cliente din alte ţări, un top fiind reprezentat de Italia, Germania şi Marea Britanie, alături de clientele din Bulgaria, care sunt însă mai puţine. Din totalul de persoane care apelează la serviciile businessului, ce a atins în prezent un portofoliu de peste 60.000 de pacienţi unici, circa 10% sunt clienţi din afară, dar „proiecţia e să ducem acest procent undeva la circa 30%, să ajungem cam în doi ani la această proporţie”.







