BusinessMagazin

Tag: supravietuire

  • Una dintre cele mai vechi industrii este în pragul dispariţiei. Este un exod în masă spre Internet, iar efectul este dramatic

    În ultimii ani, industria jurnalistică a fost lovită de multe falimente. Ziarele care încă funcţionează a trebuit să treacă prMai peste tot în lume ziarele dispar. Se vorbeşte de extincţia lor, deoarece exodul în masă spre Internet are un efect dramatic asupra tirajelor, care se prăbuşesc. Veniturile din reclame scad. Banii se duc la coloşii internetului Google şi Facebook, acum sursa preferată de ştiri, divertisment şi opinii. Ca să supravieţuiască, jurnalismul de calitate trebuie să se adapteze sau să se reinventeze.

    in transformări uneori dramatice şi să facă disponibilizări, în special la birourile din străinătate. De astfel de transformări nu au fost ocolite nici agenţii de ştiri cu greutate, cum este Reuters.

    În SUA, numărul jurnaliştilor angajaţi cu normă întreagă a scăzut cu 20% din 2001, după cum remarcă Shashi Tharoor, contributor la The Project Syndicate. Shashi Tharoor este fost subsecretar general al ONU, fost ministru de stat pentru resurse umane şi dezvoltare din India, iar acum parlamentar în cea mai mare democraţie a lumii. În India, ziarele sunt încă o afacere prosperă, spune el.

    Însă în Occident, mai multe nume mari şi-au încetat activitatea sau au migrat în online. La urma urmei, asupra spaţiului cibernetic sunt acum aţintite toate privirile. Astfel, alte nume mari, cum ar fi The New York Times, The Washington Post şi The Guardian, din Marea Britanie, şi-au construit o prezenţă masivă pe internet. Se pare că nu este suficient. În cazul The Guardian, site-ul primeşte numărul impresionant de 38 de milioane de vizitatori unici pe zi, în timp ce tirajul ziarului este de numai 200.000 de exemplare. Însă aceşti vizitatori virtuali citesc conţinutul gratuit; prin urmare, The Guardian pierde bani.

    The New York Times oferă un număr limitat de accesări gratuite ale materialelor de pe site. The Washington Post face la fel. Mai nou, şi Bloomberg. Cine vrea mai mult trebuie să plătească. The Guardian cere timid contribuţii băneşti. Acestea sunt adaptări ale jurnalismului ca business la noua realitate.

    Despre aceste adaptări şi despre viitorul jurnalismului vorbeşte, într-o opinie publicată sub titlul „Un rămas bun jurnalismului la liber” în The Washington Post, jurnalista Megan McArdle: „Bloomberg, fostul meu angajator, se pare că se îndreaptă spre un paywall. Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, nu pot spune că o să fiu surprinsă.

    Când am anunţat că părăsesc Bloomberg View pentru secţiunea de opinii a Washington Post în februarie, mulţi dintre cititorii care mă urmăresc de mult timp mi-au reproşat cu blândeţe că mi-am mutat articolele în spatele unei platforme de plată prin abonament. Unii dintre ei nu au fost atât de blânzi. Cum să mă îndepărtez de cititori de genul acesta? Sunt oare atât de arogantă încât să cred că ei ar trebui să plătească pentru privilegiul de a mă citi?

    Nu-i puteam învinovăţi că sunt scoşi din sărite; la urma urmei, unii dintre ei mi-au fost cititori fideli de când eram o bloggeriţă tânără. Internetul fără limite mi-a oferit literalmente cariera şi ani de zile am încercat să mă achit pentru acest cadou căutând angajatori care mi-au făcut scriitura gratuită pentru cititori. Chiar credeam în motto-ul că «informaţia vrea să fie liberă».

    Dar, când The Washington Post m-a abordat, ajunsesem deja la concluzia că lupta pentru internetul deschis a fost pierdută. Mai devreme sau mai târziu, practic toată lumea din industria media îşi va pune conţinutul în spatele unei platforme de abonamente, al unui paywall. Şi, în general, ar trebui să pariaţi mai degrabă pe «mai devreme» decât pe «mai târziu». Vanity Fair a devenit cea mai recentă dintr-o lungă serie de publicaţii care spun: «Dacă doriţi să ne citiţi, va trebui să vă abonaţi».

    După cum a remarcat Jay Rosen, profesor de jurnalism al Universităţii New York, Bloomberg are deja „unul dintre cele mai mari sisteme de plată pentru conţinut inventate vreodată”: terminalele pe care le vinde companiilor financiare la un cost de 20.000 de dolari pe utilizator pe an. Dacă ei mai doresc încă un paywall, ar trebui să fim pesimişti în ceea ce priveşte şansele ca oricine altcineva din afacerile cu ştiri să insiste pe un model cu «conţinut gratuit».

    Deci, cum a făcut industria mea ca acest model să funcţioneze atât de mult timp? Răspunsul este că nu a reuşit, motiv pentru care atât de multe ziare şi reviste se luptă să rămână pe linia de plutire şi multe publicaţii web ard grămezi din banii investitorilor în timp ce vânează un model de afaceri viabil. O întrebare mai interesantă este de ce nu am reuşit să-l facem să funcţioneze. Iar răspunsul la această întrebare are de-a face cu structura afacerii media tradiţionale.

    Criticii «mass-media mainstream» (sau, dacă preferaţi, ai «mass-media lamestream» – adică una al cărei scop nu este să impresioneze) sunt mulţumiţi să spună că vom fi puşi pe linie moartă de concurenţa din new media. Într-adevăr, în calitate de tânără bloggeriţă aş fi putut chiar eu face câteva astfel de declaraţii. Şi eu, şi acei critici am greşit. Mass-media tradiţională poate supravieţui foarte bine concurenţei pentru cititori. Competiţia pentru publicitate este cea care ne omoară.

    Timp de mai bine de un secol, revistele şi ziarele au fost cunoscute sub numele de «piaţă cu două părţi»: v-am vândut abonamente vouă, cititorilor noştri, iar odată ce v-aţi abonat, v-am vândut ochii celor care-şi fac reclamă la noi.

    Acest lucru a fost necesar pentru că, fără ca voi să ştiţi, banii obţinuţi de la voi prin abonamente adesea nici măcar nu acoperă costul tipăririi şi livrării ziarelor fizice, din hârtie. Acestea acoperă foarte rar costul ieşirii pe teren şi al scrierii poveştilor tipărite pe acele pagini. Şi probabil aţi fi uimiţi de cât de scump este de pus în ziar o poveste relativ simplă.

    Însă şi aşa era bine, deoarece controlam o conductă valoroasă către ochii cititorilor – o conductă prin care cei care doreau să-şi facă publicitate puteau transmite informaţii despre produsele lor. Cititorii primeau jurnalism la preţuri mici, iar clienţii de publicitate aveau ocazia să le spună despre pachetul fantastic de stimulente disponibil cumpărătorilor potriviţi pentru nou-nouţul model Chevy Impala din 1985.
    Apoi a venit internetul şi, brusc, noi nu mai aveam monopolul asupra conductei. Oricine poate arunca pe internet o pagină web. Şi în ultimii 20 de ani au apărut atât de multe platforme media online, încât a fost depăşită cererea pentru publicitate.

    Companiile care au câştigat această grămadă ca de rugby nu au fost vechile nume cu experienţă îndelungată în a alătura anunţuri cu conţinuturi media atrăgătoare. Nu au câştigat nici măcar noile companii de presă cu brigăzile lor frenetice de tineri angajaţi care produc materiale provocatoare. Companiile care câştigă – mai ales Google şi Facebook – obţin conţinut gratuit de la utilizatorii lor sau de la alte persoane de pe internet. Inclusiv de la noi.

    Aducerea coardei cu care altcineva te spânzură nu este, evident, un model de afacere foarte bun. Şi, după cum spune economistul Herb Stein, „Dacă ceva nu poate continua pentru totdeauna, se va opri”. Fie că vom găsi pe altcineva care să plătească pentru ştirile şi opiniile şi caricaturile pe care le consumaţi, fie vom ieşi din afaceri.

    Acel cineva nu trebuie să fie cititorul. O parte a jurnalismului poate funcţiona ca un fel de produs de sacrificiu pentru o afacere mai cuprinzătoare sau pentru un alt produs asociat, cum ar fi cărţi sau excursii.

    Unele articole de opinie pot fi livrate de oameni care le folosesc ca produse de sacrificiu personale pentru brandurile lor de «lider de opinie» sau de «intelectual public» – sau pur şi simplu să le producă din hobby, pentru a le livra altora. În afara modelului cu «produs de sacrificiu» mai există alte câteva opţiuni: unele articole pot fi finanţate de donatori ca un proiect filantropic; un anumit jurnalism de promovare a produselor de consum poate fi sprijinit prin programe afiliate care oferă recompense pentru vânzarea produselor; iar unele articole pot fi susţinute de «publicitatea nativă» presărată din loc în loc. Este greu să diferenţiezi între aceste soluţii. Toate aceste modele de afaceri pot produce jurnalism bun.

    Însă toate aceste strategii au şi defecte. Pentru ca strategia «produsului de sacrificiu» să funcţioneze, este nevoie de un brand prestigios şi cu mare priză la public. Iar în timp ce articolele în genul opiniilor sunt foarte importante, aceasta nu este singurul tip de muncă pe care-l fac jurnaliştii.

    Deşi formatorii de opinie sunt cei care se remarcă cel mai repede. Oamenii din mediul academic şi executivii nu se vor da în vânt după reportajele specializate, necesare, dar deloc strălucitoare. Jurnalismul filantropic poate aduce un pic de avânt, dar va fi limitat într-un alt mod: jurnalismul finanţat de donatori tinde să fie în mare parte ideologic, donatorii căutând poveşti care le măgulesc opiniile şi produc un impact politic măsurabil, pe lângă faptul că ţin cititorii informaţii.

    O bună parte din acest jurnalism este foarte valoros – dar nu este tot ce ne trebuie. Şi, în ceea ce priveşte ultimele două modele, probabil că nu trebuie să explic ce stimulente periculoase conţin.

    Dar dacă nu îţi plac aceste opţiuni, atunci, dragă cititorule, va trebui să oferi mai mult. Din păcate, mulţi dintre voi v-aţi obişnuit cu ideea că ştirile ar trebui să fie gratuite şi vă enervaţi când vi se cere să plătiţi pentru ele.

    În momentul de faţă, ca o concesie pentru sentimentele dumneavoastră faţă de acest subiect, majoritatea paywallurilor au şi găuri. Şi da, ştim despre trucurile pe care le folosiţi pentru a trece pe sub aceste platforme de plată. Dar, pe măsură ce tot mai multe publicaţii adoptă accesul la articole contra plată, ar trebui probabil să vă aşteptaţi ca lucrurile să se schimbe. Cu cât va trebui să ne îngrijorăm mai puţin de concurenţa site-urilor gratuite, cu atât va fi mai strict accesul la materialele jurnalistice. (Pentru a lămuri situaţia, acest lucru reflectă opinia mea bazată pe analiza economiei la nivel de industrie şi nu ceva ce-aş putea şti despre strategia de afaceri a angajatorului, actual sau fost.)
    Şi acesta va fi un lucru trist, pentru că vechiul internet deschis a fost un dar minunat pentru cititori, o vastă abundenţă de jurnalism măreţ din care ne-am ospătat în ultimele două decenii. Dar există o limită în ceea ce priveşte cât de mult timp putem continua să oferim daruri fără nicio reciprocitate. La sfârşitul zilei, oricât de multă informaţie ar vrea să fie liberă, jurnaliştii va trebui să fie plătiţi.“

  • Un rămas bun jurnalismului la liber

    În ultimii ani, industria jurnalistică a fost lovită de multe falimente. Ziarele care încă funcţionează a trebuit să treacă prin transformări uneori dramatice şi să facă disponibilizări, în special la birourile din străinătate. De astfel de transformări nu au fost ocolite nici agenţii de ştiri cu greutate, cum este Reuters.

    În SUA, numărul jurnaliştilor angajaţi cu normă întreagă a scăzut cu 20% din 2001, după cum remarcă Shashi Tharoor, contributor la The Project Syndicate. Shashi Tharoor este fost subsecretar general al ONU, fost ministru de stat pentru resurse umane şi dezvoltare din India, iar acum parlamentar în cea mai mare democraţie a lumii. În India, ziarele sunt încă o afacere prosperă, spune el.

    Însă în Occident, mai multe nume mari şi-au încetat activitatea sau au migrat în online. La urma urmei, asupra spaţiului cibernetic sunt acum aţintite toate privirile. Astfel, alte nume mari, cum ar fi The New York Times, The Washington Post şi The Guardian, din Marea Britanie, şi-au construit o prezenţă masivă pe internet. Se pare că nu este suficient. În cazul The Guardian, site-ul primeşte numărul impresionant de 38 de milioane de vizitatori unici pe zi, în timp ce tirajul ziarului este de numai 200.000 de exemplare. Însă aceşti vizitatori virtuali citesc conţinutul gratuit; prin urmare, The Guardian pierde bani.

    The New York Times oferă un număr limitat de accesări gratuite ale materialelor de pe site. The Washington Post face la fel. Mai nou, şi Bloomberg. Cine vrea mai mult trebuie să plătească. The Guardian cere timid contribuţii băneşti. Acestea sunt adaptări ale jurnalismului ca business la noua realitate.

    Despre aceste adaptări şi despre viitorul jurnalismului vorbeşte, într-o opinie publicată sub titlul „Un rămas bun jurnalismului la liber” în The Washington Post, jurnalista Megan McArdle: „Bloomberg, fostul meu angajator, se pare că se îndreaptă spre un paywall. Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, nu pot spune că o să fiu surprinsă.

    Când am anunţat că părăsesc Bloomberg View pentru secţiunea de opinii a Washington Post în februarie, mulţi dintre cititorii care mă urmăresc de mult timp mi-au reproşat cu blândeţe că mi-am mutat articolele în spatele unei platforme de plată prin abonament. Unii dintre ei nu au fost atât de blânzi. Cum să mă îndepărtez de cititori de genul acesta? Sunt oare atât de arogantă încât să cred că ei ar trebui să plătească pentru privilegiul de a mă citi?

    Nu-i puteam învinovăţi că sunt scoşi din sărite; la urma urmei, unii dintre ei mi-au fost cititori fideli de când eram o bloggeriţă tânără. Internetul fără limite mi-a oferit literalmente cariera şi ani de zile am încercat să mă achit pentru acest cadou căutând angajatori care mi-au făcut scriitura gratuită pentru cititori. Chiar credeam în motto-ul că «informaţia vrea să fie liberă».

    Dar, când The Washington Post m-a abordat, ajunsesem deja la concluzia că lupta pentru internetul deschis a fost pierdută. Mai devreme sau mai târziu, practic toată lumea din industria media îşi va pune conţinutul în spatele unei platforme de abonamente, al unui paywall. Şi, în general, ar trebui să pariaţi mai degrabă pe «mai devreme» decât pe «mai târziu». Vanity Fair a devenit cea mai recentă dintr-o lungă serie de publicaţii care spun: «Dacă doriţi să ne citiţi, va trebui să vă abonaţi».

    După cum a remarcat Jay Rosen, profesor de jurnalism al Universităţii New York, Bloomberg are deja „unul dintre cele mai mari sisteme de plată pentru conţinut inventate vreodată”: terminalele pe care le vinde companiilor financiare la un cost de 20.000 de dolari pe utilizator pe an. Dacă ei mai doresc încă un paywall, ar trebui să fim pesimişti în ceea ce priveşte şansele ca oricine altcineva din afacerile cu ştiri să insiste pe un model cu «conţinut gratuit».

    Deci, cum a făcut industria mea ca acest model să funcţioneze atât de mult timp? Răspunsul este că nu a reuşit, motiv pentru care atât de multe ziare şi reviste se luptă să rămână pe linia de plutire şi multe publicaţii web ard grămezi din banii investitorilor în timp ce vânează un model de afaceri viabil. O întrebare mai interesantă este de ce nu am reuşit să-l facem să funcţioneze. Iar răspunsul la această întrebare are de-a face cu structura afacerii media tradiţionale.

    Criticii «mass-media mainstream» (sau, dacă preferaţi, ai «mass-media lamestream» – adică una al cărei scop nu este să impresioneze) sunt mulţumiţi să spună că vom fi puşi pe linie moartă de concurenţa din new media. Într-adevăr, în calitate de tânără bloggeriţă aş fi putut chiar eu face câteva astfel de declaraţii. Şi eu, şi acei critici am greşit. Mass-media tradiţională poate supravieţui foarte bine concurenţei pentru cititori. Competiţia pentru publicitate este cea care ne omoară.

    Timp de mai bine de un secol, revistele şi ziarele au fost cunoscute sub numele de «piaţă cu două părţi»: v-am vândut abonamente vouă, cititorilor noştri, iar odată ce v-aţi abonat, v-am vândut ochii celor care-şi fac reclamă la noi.

    Acest lucru a fost necesar pentru că, fără ca voi să ştiţi, banii obţinuţi de la voi prin abonamente adesea nici măcar nu acoperă costul tipăririi şi livrării ziarelor fizice, din hârtie. Acestea acoperă foarte rar costul ieşirii pe teren şi al scrierii poveştilor tipărite pe acele pagini. Şi probabil aţi fi uimiţi de cât de scump este de pus în ziar o poveste relativ simplă.

    Însă şi aşa era bine, deoarece controlam o conductă valoroasă către ochii cititorilor – o conductă prin care cei care doreau să-şi facă publicitate puteau transmite informaţii despre produsele lor. Cititorii primeau jurnalism la preţuri mici, iar clienţii de publicitate aveau ocazia să le spună despre pachetul fantastic de stimulente disponibil cumpărătorilor potriviţi pentru nou-nouţul model Chevy Impala din 1985.
    Apoi a venit internetul şi, brusc, noi nu mai aveam monopolul asupra conductei. Oricine poate arunca pe internet o pagină web. Şi în ultimii 20 de ani au apărut atât de multe platforme media online, încât a fost depăşită cererea pentru publicitate.

    Companiile care au câştigat această grămadă ca de rugby nu au fost vechile nume cu experienţă îndelungată în a alătura anunţuri cu conţinuturi media atrăgătoare. Nu au câştigat nici măcar noile companii de presă cu brigăzile lor frenetice de tineri angajaţi care produc materiale provocatoare. Companiile care câştigă – mai ales Google şi Facebook – obţin conţinut gratuit de la utilizatorii lor sau de la alte persoane de pe internet. Inclusiv de la noi.

    Aducerea coardei cu care altcineva te spânzură nu este, evident, un model de afacere foarte bun. Şi, după cum spune economistul Herb Stein, „Dacă ceva nu poate continua pentru totdeauna, se va opri”. Fie că vom găsi pe altcineva care să plătească pentru ştirile şi opiniile şi caricaturile pe care le consumaţi, fie vom ieşi din afaceri.

    Acel cineva nu trebuie să fie cititorul. O parte a jurnalismului poate funcţiona ca un fel de produs de sacrificiu pentru o afacere mai cuprinzătoare sau pentru un alt produs asociat, cum ar fi cărţi sau excursii.

    Unele articole de opinie pot fi livrate de oameni care le folosesc ca produse de sacrificiu personale pentru brandurile lor de «lider de opinie» sau de «intelectual public» – sau pur şi simplu să le producă din hobby, pentru a le livra altora. În afara modelului cu «produs de sacrificiu» mai există alte câteva opţiuni: unele articole pot fi finanţate de donatori ca un proiect filantropic; un anumit jurnalism de promovare a produselor de consum poate fi sprijinit prin programe afiliate care oferă recompense pentru vânzarea produselor; iar unele articole pot fi susţinute de «publicitatea nativă» presărată din loc în loc. Este greu să diferenţiezi între aceste soluţii. Toate aceste modele de afaceri pot produce jurnalism bun.

    Însă toate aceste strategii au şi defecte. Pentru ca strategia «produsului de sacrificiu» să funcţioneze, este nevoie de un brand prestigios şi cu mare priză la public. Iar în timp ce articolele în genul opiniilor sunt foarte importante, aceasta nu este singurul tip de muncă pe care-l fac jurnaliştii.

    Deşi formatorii de opinie sunt cei care se remarcă cel mai repede. Oamenii din mediul academic şi executivii nu se vor da în vânt după reportajele specializate, necesare, dar deloc strălucitoare. Jurnalismul filantropic poate aduce un pic de avânt, dar va fi limitat într-un alt mod: jurnalismul finanţat de donatori tinde să fie în mare parte ideologic, donatorii căutând poveşti care le măgulesc opiniile şi produc un impact politic măsurabil, pe lângă faptul că ţin cititorii informaţii.

    O bună parte din acest jurnalism este foarte valoros – dar nu este tot ce ne trebuie. Şi, în ceea ce priveşte ultimele două modele, probabil că nu trebuie să explic ce stimulente periculoase conţin.

    Dar dacă nu îţi plac aceste opţiuni, atunci, dragă cititorule, va trebui să oferi mai mult. Din păcate, mulţi dintre voi v-aţi obişnuit cu ideea că ştirile ar trebui să fie gratuite şi vă enervaţi când vi se cere să plătiţi pentru ele.

    În momentul de faţă, ca o concesie pentru sentimentele dumneavoastră faţă de acest subiect, majoritatea paywallurilor au şi găuri. Şi da, ştim despre trucurile pe care le folosiţi pentru a trece pe sub aceste platforme de plată. Dar, pe măsură ce tot mai multe publicaţii adoptă accesul la articole contra plată, ar trebui probabil să vă aşteptaţi ca lucrurile să se schimbe. Cu cât va trebui să ne îngrijorăm mai puţin de concurenţa site-urilor gratuite, cu atât va fi mai strict accesul la materialele jurnalistice. (Pentru a lămuri situaţia, acest lucru reflectă opinia mea bazată pe analiza economiei la nivel de industrie şi nu ceva ce-aş putea şti despre strategia de afaceri a angajatorului, actual sau fost.)
    Şi acesta va fi un lucru trist, pentru că vechiul internet deschis a fost un dar minunat pentru cititori, o vastă abundenţă de jurnalism măreţ din care ne-am ospătat în ultimele două decenii. Dar există o limită în ceea ce priveşte cât de mult timp putem continua să oferim daruri fără nicio reciprocitate. La sfârşitul zilei, oricât de multă informaţie ar vrea să fie liberă, jurnaliştii va trebui să fie plătiţi.“

  • Ţara unde sărăcia a atins noi culmi: oamenii au început să facă troc. O tunsoare? Câteva banane şi ouă

    Schimbul unui produs pe care îl ai în surplus cu un altul de care ai nevoie, cunoscut încă din Antichitate sub numele de troc, a devenit cea mai des întâlnită metodă prin care venezuelenii îşi procură cele trebuincioase.  
     
    Astfel, porumbul este schimbat cu orez, ouăle sunt date pe ulei de gătit şi, de multe ori, oamenii se duc la vânzătorii ambulanţi de pe străzile oraşelor pentru a-şi cumpără un kilogram de făină în schimbul aceleiaşi cantităţi de zahăr. 
     
    S-au creat inclusiv pagini de Facebook şi grupuri unde oamenii negociază între ei schimbul diverselor produse, cum ar fi articolele de igienă şi curăţenie. 
     
    Chiar şi serviciile sunt plătite cu alimente. Unii frizeri din anumite sate şi comune acceptă să tundă clienţii pentru câteva banane sau ouă. Poţi plăti inclusiv o cursă cu taxiul cu un cartuş de ţigări. Totodată, unele restaurante oferă un meniu complet contra câtorva pachete de şerveţele. 
     
    O altă metodă intens folosită este aceea de a cumpăra pe datorie. De asemenea, actele de caritate şi activităţile de voluntariat au început să câştige popularitate printre venezueleni, oamenii solidarizându-se în faţa crizei în care se află întreaga naţiune. 

  • Google sau Facebook decid cine supravieţuieşte sau nu

    Pentru cei care nu ştiţi, Agroserv Măriuţa exploatează 3.200 de hectare de teren agricol în Ialomiţa şi deţine 2.600 de capete de vaci de lapte. Compania, deţinută de fermierul Nicuşor Şerban şi fiica lui, Ioana Cocan, vrea să atace piaţa de lactate cu o fabrică construită de la zero  o investiţie de 7 milioane de euro, din care 2,5 milioane de euro fonduri europene.

    Pe lângă faptul că se bate cu Danone la raft, Agroserv Măriuţa se bate cu multinaţionalele pe piaţa forţei de muncă pentru a atrage talente.

    Ceea ce spune Adrian Cocan este valabil pentru toate companiile antreprenoriale româneşti care au pus pe ultimul loc construcţia brandului, considerând-o, mai ales în perioada de criză, o cheltuială inutilă care nu are o rentabilitate imediată.

    eJobs, cel mai mare portal de recrutare online din România, spune că şase din zece angajaţi români îşi aleg viitorul angajator în funcţie de reputaţie.

    Conform unui sondaj realizat de eJobs, reputaţia unei companii este unul dintre cele mai importante criterii în funcţie de care românii decid să îşi depună CV-ul în vederea angajării. Doar 2,3% dintre candidaţi cred că brandul de angajator nu contează în alegerea viitorului loc de muncă.

    Reputaţia unei companii, care contează pentru aproape 98% dintre candidaţi, începe să câştige teren tot mai mult în decizia de angajare. Pe primele locuri sunt pachetul salarial, distanţa dintre casă şi birou şi programul flexibil.

    Conform eJobs, prin reputaţie 71% dintre candidaţi înţeleg recenzii bune pe companie de la actualii şi foştii angajaţi, 58% spun că un brand bun de angajator se bazează pe pachetul de salarii şi beneficii pe care îl oferă, iar 35% cred că reputaţia porneşte de la un nume şi un logo care să fie recunoscut.

    Ce îţi dă Google la o căutare reprezintă principalul cenzor.

    Pe proprietarii multor companii antreprenoriale româneşti nu îi interesează ce rezultate apar pe internet atunci când cineva caută după numele lor sau după numele companiei.

    Înainte să audă care sunt salariile într-o companie, candidaţii caută comentariile despre firmă, despre patron sau antreprenor sau despre mediul de lucru.

    Cu cât imaginea propagată este mai bună pe reţelele sociale, cu atât cresc şansele ca un candidat bun să-şi depună CV-ul pentru un job, spune Bogdan Badea de la eJobs România. 52% dintre cei care au răspuns la sondajul eJobs susţin că nu ar aplica la o companie care are o reputaţie proastă.

    Google, Facebook, LinkedIn, Instagram au devenit nişte monştri care decid, prin comentariile puse de utilizatori, încotro se duce un candidat.

    Pentru multinaţionale  care au un brand venit din afară, care şi-au construit o imagine, care sunt prezente acolo unde sunt viitorii candidaţi  este uşor să atragă forţă de muncă şi talente.

    Pentru companiile româneşti care nu au avut grijă la povestea lor, care au lăsat cel mult în sarcina unei secretare să se ocupe de imagine, să vadă ce scrie lumea pe reţelele sociale despre ei, şansele de a atrage talente se reduc în fiecare zi.

    La început, ca să poţi să iei pe cineva de la Danone, trebuie să-i oferi mai mulţi bani. Pachetul salarial este singurul criteriu în care se pot lupta firmele româneşti antreprenoriale cu multinaţionale.

    Foarte multe companii româneşti şi foarte mulţi patroni nu se uită la datele statistice referitoare la forţa de muncă, considerând că ea vine de la sine. Din păcate, o bună parte din forţa de muncă este în afară şi pleacă în continuare; în al doilea rând, multinaţionalele care sunt în România nu au ridicat piciorul de pe pedala de pe acceleraţie în privinţa câştigării de teren, ci dimpotrivă, vor să-şi adjudece o felie chiar mai mare.

    România este pe ultimul loc în Europa în privinţa populaţiei ocupate care are studii superioare. Conform ultimelor date Eurostat, doar 19% din populaţia ocupată din România are studii superioare, faţă de o medie a Uniunii Europene de 33%.

    Asta înseamnă că bazinul de talente este foarte, foarte mic, iar din acest bazin de talente multinaţionalele iau cel puţin două treimi.

    Toate companiile româneşti vor o valoare adăugată mai mare, vor să nu fie doar un prestator de servicii pentru multinaţionale, dar nu au cu cine şi cu ce să iasă din acest cerc.

    Dacă nu lucrează la brand, dacă nu investesc în reputaţie, companiile antreprenoriale româneşti şi proprietarii lor vor simţi din plin ce înseamnă că Google şi Facebook şi alte reţele sociale vor decide cine trăieşte sau nu.

    Până să câştige roboţii teren, tot angajaţii fac treaba, în special cei cu studii superioare.

  • Cine sunt cei care investesc în artă într-o ţară în care chiriile sunt cât salariile şi multor români le este greu să supravieţuiască de la o lună la alta?

    Potrivit reprezentanţilor companiilor cu activităţi în domeniu, arta nu mai reprezintă un lux, ci a devenit o nişă accesibilă publicului larg. ”Statutul financiar nu este neapărat un criteriu. Pentru a fi colecţionar nu trebuie să fii multimilionar, îţi poţi achiziţiona artă contemporană şi cu câteva sute sau mii de euro“, declară Ioana Ciocan, directorul general al Art Safari Bucureşti, eveniment care găzduieşte an de an, într-un muzeu temporar situat în diferite locaţii din Capitală, opere importante aduse din muzee din toată ţara.

    Tot ea adaugă că numărul de colecţionari tineri interesaţi de artă românească este în creştere semnificativă. În plus, colecţionarii au un rol foarte important în dezvoltarea profesională a artiştilor contemporani şi în susţinerea dezvoltării pieţei de artă.

    Reprezentanţii casei de licitaţii Artmark susţin, de asemenea, această idee: ”Avem colecţionari de toate vârstele şi din toate categoriile sociale. Există pe de o parte cumpărătorul care îmbină pasiunea cu interesul financiar, trăirile emoţionale cu afacerile. Este o lume foarte eterogenă, ceea ce într-un fel este bine, pentru că mesajul se adresează tuturor. Sunt colecţionari tineri, de 20 de ani, dar şi mai vârstnici, de 80 de ani“, afirmă Veronica Leca, senior editor marketing, PR & communication la Artmark. Potrivit ei, până în 2008, 98% dintre cumpărători erau colecţionari, dar raportul s-a schimbat de-a lungul anilor, 50% fiind în prezent investitori nou-veniţi. ”Cu toate acestea, piaţa este încă în formare“, adaugă ea. 

    În schimb, Ionuţ Stanimir, director de comunicare şi marketing în cadrul BCR, vede în colecţionarul de artă un ”client pasionat, cunoscător, cu standarde şi aşteptări ridicate, care aparţine, cumva, unei comunităţi destul de restrânse, dar în plină expansiune, şi arată un interes din ce în ce mai mare către arta contemporană. Mai sunt, bineînţeles, şi colecţionarii de ocazie, cei fără experienţă, care acţionează, în cele mai multe ocazii, instinctual“, spune acesta.

    Trendul ascendent al pieţei de artă se observă în primul rând pe plan internaţional. Un studiu realizat în luna septembrie 2017 de Knight Frank Luxury Investment (KFLII) arăta că arta este pe cale să devină cel mai performant activ al anului trecut. Până la data respectivă, valoarea artei vândute la licitaţie crescuse cu 16%, potrivit analizei de piaţă Art Market Research.

    Creşterea se reflectă şi pe plan local. ”Simt o creştere a interesului pentru valorile naţionale şi pentru moştenirea noastră culturală, aşa că preconizez că piaţa va evolua pozitiv. Sunt optimist, fiindcă văd o evoluţie constantă, chiar dacă, pe alocuri, lentă. O mică parte dintre artiştii noştri, predominant cei contemporani, au reuşit să penetreze pieţe internaţionale, dar, din motive birocratice, este încă foarte greu ca tablouri româneşti să fie expuse în străinătate sau să fie cumpărate de colecţionari străini, aşa cum se obişnuieşte, în general“, spune Cristian Preotu, deţinătorul grupului Le Manoir şi colecţionar pasionat de arta clasică.

    Ionuţ Stanimir observă, la rândul său, tendinţa de creştere a pieţei: ”Cu toate că este, în continuare, subdezvoltată, în ciuda potenţialului de care dispune, atât din perspectiva patrimoniului, cât şi din cea a noului val de artişti contemporani de valoare certă, din care mulţi au obţinut deja recunoaştere internaţională, ne bucurăm să vedem, în ultima perioadă, o efervescenţă pe piaţa de artă din România. Suntem într-o perioadă de creştere de cel puţin două cifre procentuale“.

    În ceea ce priveşte cumpărătorii străini, potrivit reprezentantei Artmark, numărul acestora este încă mic, sub 5%, în ciuda faptului că artiştii români sunt apreciaţi pe piaţa internaţională. Ea pune această situaţie pe seama faptului că piaţa este încă emergentă, în formare, şi este încă puternic conectată la nostalgii, afecţiune, datini. ”|ncă nu suntem orientaţi către o piaţă internaţională, este o chestiune de pregătire, de timp“, afirmă Veronica Leca.

    La nivel de investiţii, în opinia lui Ionuţ Stanimir, arta este un activ cu potenţial, care devine din ce în ce mai interesant. ”|n condiţiile în care piaţa de artă a cunoscut în ultimii ani creşteri procentuale de câte două cifre, nu poţi să nu fii atent la o astfel de dinamică.“ |n opinia lui, există interes şi preocupare în rândul clienţilor privind plasarea unei părţi din resursele financiare în astfel de active, capabile să le ofere oportunităţi de investiţie, fie ele artistice sau financiare. ”Ce este la fel de adevărat e că industria bancară din România mai are ceva de lucrat până să integreze acest activ în fluxurile sale financiare şi de investiţii“, susţine reprezentantul BCR. Ioana Ciocan afirmă că valoarea artei creşte în timp, nu scade niciodată.

    De asemenea, Veronica Leca consideră arta de patrimoniu o investiţie sigură, nu doar din punct de vedere financiar, ci şi din punct de vedere educaţional şi cultural. Cele mai mari investiţii se îndreaptă, în continuare, spre operele de patrimoniu ale marilor artişti clasici, iar printre cei mai valoroşi se numără Grigorescu, Tonitza, Luchian, Aman. Motivele nu ţin doar de pasiunea cumpărătorilor pentru artă, ci sunt, mai ales, de ordin pragmatic. ”Lucrările lor reprezintă o investiţie sigură, fiind cele mai dorite atât de colecţionarii consecvenţi care vor să îşi întregească colecţia, cât şi de nou-intraţii în piaţă, care fie caută să îşi plaseze banii într-o investiţie sigură, fie doresc să înceapă o colecţie şi aleg varianta consacrată“, spune reprezentanta Artmark.

    Anul trecut, cele mai scumpe cinci tablouri vândute de Artmark au fost: ”Curtezane din Shimabara“ – Samuel Mützner (160.000 de euro), ”Florăreasa“ – Tonitza (150.000 de euro), ”Bretonă la Brolle“ – Grigorescu (140.000 de euro), ”După petrecere (Natură statică cu fructe şi vin franţuzesc)“ –Aman (130.000 de euro) şi ”Bărăţia din Câmpulung“ – Grigorescu (120.000 de euro). 

    Despre arta contemporană, Veronica Leca spune că poate fi o investiţie pe termen mediu şi lung şi o consideră cel mai accesibil segment al pieţei locale de artă. Ea adaugă că, întotdeauna, alegerea folosind propriile criterii estetice şi de afinitate rămâne cea mai sigură investiţie. Adrian Ghenie, Şerban Savu, Mircea Suciu, Geta Brătescu sau Sabin Bălaşa sunt doar câţiva dintre cei mai apreciaţi artişti contemporani, atât în ţară, cât şi pe plan internaţional. Reprezentantul BCR spune că succesul acestora a adus o dinamică cu randamente investiţionale ce merită luate în calcul la nivel instituţional-bancar.
    |n ceea ce priveşte veniturile, Ioana Ciocan susţine că artiştii români contemporani trăiesc probabil una dintre cele mai prospere perioade, datorată în principal interesului din partea cumpărătorilor internaţionali. Ea spune că tot mai mulţi artişti români sunt urmăriţi pe scena internaţională şi acest lucru contribuie la creşterea pieţei de artă autohtone.

    Cu toate că piaţa de artă este în creştere, românii sunt încă departe de a avea un nivel cultural deplin format. ”Arta este o valoare naţională care a trecut testul timpului, dar care ar putea beneficia de un nivel de apreciere şi mai mare în România. Acest lucru ţine, în primul rând, de nivelul de educaţie,“ afirmă Ionuţ Stanimir. 

    Cristian Preotu consideră că micile galerii şi casele de licitaţii au contribuit mult la ridicarea interesului consumatorilor, fie cei care cumpără, fie cei care vizitează expoziţii, ca activitate de educare şi relaxare. ”După părerea mea, este nevoie ca mai multe entităţi – muzee, galerii, case de licitaţie, curatori – să susţină activităţi care sensibilizează publicul şi, mai mult de atât, care atrag tinerii, crescându-le aprecierea pentru artă.“

    Pe lângă evenimente precum Noaptea Muzeelor, care au ca scop apropierea oamenilor de arta şi cultura naţională, diverse companii organizează şi alte proiecte cu acelaşi obiectiv. Unul dintre acestea este Art Safari, ajuns anul acesta la a cincea ediţie. Proiectul a fost lansat în 2014, în Piaţa George Enescu din Bucureşti (unde va avea loc şi anul acesta – n.red.), şi a apărut, potrivit Ioanei Ciocan, din nevoia de a face un eveniment cultural care să expună artă vizuală. ”Această nevoie a fost ilustrată cel mai bine de către public, pentru că în 2014 am avut 15.000 de vizitatori şi după patru ediţii, în 2017, am avut 29.000 de vizitatori.

    Această creştere dovedeşte clar afinitatea publicului iubitor de artă. Avem un public de toate vârstele, dar în principal este un public tânăr, care îşi doreşte să vadă artă şi care este dispus să facă şi o investiţie în artă, să îşi achiziţioneze o lucrare“, povesteşte Ioana Ciocan, directorul general al Art Safari. Ea precizează că publicul Art Safari are, în proporţie de 68%, vârste sub 45 de ani, iar ponderea femei-bărbaţi este aproape egală. Anul acesta, organizatorii se aşteaptă la circa 50.000 de vizitatori.

    Conform reprezentantei Art Safari, cea mai mare dificultate este, de fiecare dată, găsirea spaţiului necesar expoziţiei. De asemenea, alcătuirea echipei, care se schimbă în fiecare an, reprezintă un pas dificil, deoarece agendele artiştilor şi ale curatorilor sunt, adesea, foarte încărcate. Pe lângă asta, o altă provocare este obţinerea lucrărilor, care, înainte
    de a ajunge la Art Safari, trec printr-un proces extrem de complicat. ”Lucrările trebuie identificate, restaurate dacă este nevoie, asigurate, împachetate într-un mod special specific artei. Lucrările trec printr-un proces foarte lung.“

    Tot ea povesteşte că pe lângă procesul fizic de deplasare în spaţiu a lucrărilor, echipa care lucrează pentru eveniment este uneori nevoită să doarmă în unităţi militare, pentru că lucrările sunt tezaurul ţării. ”Sunt lucrări foarte valoroase şi foarte importante, ca şi cum am transporta diamante, vinuri scumpe sau aur. Şi, pe lângă acest aspect, lucrările nu pot fi însoţite decât de un dosar extrem de stufos, care se face împreună cu Ministerul Culturii, care trebuie să se asigure că lucrările sunt transportate în siguranţă maximă şi că locul în care ele vor fi arătate publicului este, la fel, pregătit pentru a le găzdui“, povesteşte Ioana Ciocan.

    Bugetul alocat evenimentul s-a ridicat anul trecut la peste 430.000 de euro, iar pentru 2018 organizatorii speră să dispună de o sumă mai mare. Ioana Ciocan spune că o mare parte a sumei este folosită pentru asigurare şi pentru ridicarea pavilionului expoziţional, cu o suprafaţă de mii de metri pătraţi. De asemenea, trebuie asigurate condiţii propice pentru exponate, care presupun, printre altele, folosirea luminii la o anumită intensitate şi o umiditate între anumiţi parametri. Şi publicitatea consumă un procent important din fondurile alocate evenimentului, iar restul sunt direcţionaţi spre plăţile curatorilor internaţionali, naţionali, publicarea catalogului şi transportul exponatelor. 

    În cadrul evenimentului vor fi deschise două pavilioane culturale. Unul va fi curatoriat de istoricul de artă Alina Şerban. ”Vom avea foarte multe peisaje care ilustrează România trecută, mai ales că vom sărbători şi Centenarul, cu tradiţiile româneşti. Dar cred că cel mai important este peisajul. Cumva, în tot haosul acesta cotidian uităm să ne bucurăm de natură, aşa că o aducem în centrul oraşului în acest pavilion expoziţional care va însemna de fapt un muzeu temporar“, spune Ioana Ciocan. Tot ea explică faptul că alegerea lucrărilor expuse este făcută de Alina Şerban, care  alege tema, face vizite prin muzeele din ţară şi alege lucrările care se potrivesc temei pe care a decis-o pentru anul acesta, respectiv natural-cultural. ”Subiectul acesta sună foarte interesant şi incitant, pentru că s-a gândit să facă o legătură între cultură şi natură“, susţine Ioana Ciocan.

    În partea opusă pavilionului realizat de Alina Şerban va fi expoziţia curatoriată de Hervé Mikaeloff, unde reprezentanta Art Safari spune că ”nu vom găsi liniştea, ci mai degrabă efervescenţa oraşului, a modei, a trendurilor, pentru că el este curatorul fundaţiei Louis Vuitton din Paris, aşa că întreaga lui expoziţie va fi un fel de scenă deschisă, în care artiştii vor performa, lucrările vor fi extrem de experimentale, vom putea trece printre ele, deoarece vor avea dimensiuni impresionante“.

    Evenimentul se monetizează atât din vânzarea de bilete, cât şi din vânzarea de lucrări de artă contemporană. Valoarea totală a lucrărilor care vor fi expuse anul acesta în cadrul Art Safari depăşeşte 7 milioane de euro. Cea mai valoroasă este o lucrare de Constantin Brâncuşi, luată cu împrumut de la Centre Pompidou. Obiectivul evenimentului este, potrivit Ioanei Ciocan, să apropie lumea de artă.

    Încercări de a atrage publicul spre artă se fac şi la nivel mai mic. Cristian Preotu povesteşte că, în acest scop, a ales să expună tablouri din colecţia sa în restaurantele pe care le deţine. ”Eu simt că îmi joc rolul aici, deoarece am ales să expun o parte importantă a colecţiei mele în restaurantele Le Bistrot Français şi La Vinuri şi chiar să împărtăşesc poveştile tablourilor mele preferate sau informaţii mai puţin cunoscute despre artişti, presărându-le prin meniul bistroului. Oaspeţii noştri sunt entuziasmaţi să descopere fiecare operă, vor să ştie mai multe, pun întrebări, recunosc artişti.“ Omul de afaceri spune că cel mai mult a investit într-un tablou de Tonitza, Tătăroaice, care a costat aproximativ 20.000 de euro şi pe care l-a expus în restaurantul Le Bistrot Français, alături de alte opere ale artistului. 

     

  • Cum reuşeşte un singur om să terorizeze cea mai periculoasă grupare de traficanţi din Columbia

    Acesta este unul dintre jurnalistii care au avut curajul sa scrie despre bandele de traficanti si despre implicarea politistilor si politicienilor in afacerile murdare ce ucid societatea columbiana.
     
    In acest moment, in Columbia sunt peste 150 de jurnalisti ce traiesc sub protectia guvernului. Acestia au paza armata cu ei in permanenta sau diferite forme de protectie, pentru a nu fi asasinati de cei despre care
    scriu.
     
    Leiderman Ortiz este insa in capul listei pentru traficanti. Acesta este o tinta inca din 2010, cand a avut loc prima tentativa la viata lui. Jurnalistul scrie despre cea mai periculoasa banda din Columbia, gherila paramilitara ce controleaza zona Caucasia, o zona bogata in aur.
     
    Spre deosebire de cartelurile cunoscute pentru traficul de droguri, gherila din zona Bajo Cauca este mult mai periculoasa, avand organizarea unei armate si controland o zona semi-independenta din Columbia, unde guvernul are putine sanse sa controleze lucrurile.
     
    Acesta s-a nascut in Caucasia si si-a asumat riscul de a scrie despre cum traficantii de cocaina au pus stapanire pe minele de aur si extrag aurul in mod ilegal, provocand daune imense in zona prin defrisari masive si prin otravirea apei potabile.
     
    Leiderman a ajuns sa traiasca intr-un bunker, cu geamuri antiglont, fiind pazit in permanenta de o masina de militari si 4 bodyguarzi.
     
    “Abia daca ma pot odihni, dorm cate 3-4 ore pe noapte, si atunci foarte greu”, spune jurnalistul pentru colegii sai de la El Mundo, care au venit sa il viziteze, scrie sport.ro

  • Dodon: Republica Moldova nu va fi capabilă să supravieţuiască fără parteneriatul strategic cu Rusia

    ”Republica Moldova nu va fi capabilă să continue, să supravieţuiască fără parteneriatul strategic cu Rusia. Dacă nu vom avea relaţii bune cu Rusia, Moldova nu va mai exista ca stat”, a declarat Dodon, adăugând că ţara sa va trebui să păstreze bune relaţii şi cu Uniunea Europeană.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Boala care omoară zeci de mii de români ce poate fi confundată cu o răceală şi de multe ori nu e depistată la timp

    Un român moare în fiecare oră de cancer pulmonar. Diagnosticul rapid şi accesul la tratamentul potrivit le-ar putea mări bolnavilor şansele de supravieţuire de la 11%, procentul dramatic la care se situează acestea în prezent, la 55%. Cancerul pulmonar provoacă cele mai multe decese dintre toate cancerele din cauza agresivităţii bolii şi a faptului că este depistat în stadii avansate. Dacă boala este depistată în stadiul al III-lea sau mai târziu, şansele de supravieţuire ale unui pacient scad dramatic. Potrivit ultimelor date, în 2015, 10.335 de români au murit din cauza cancerului pulmonar.

    Aceste statistici negre apar, în primul rând, din cauza lipsei de informare a pacientului român. Simptomele cancerului pulmonar sunt greşit interpretate de pacienţi, iar cancerul pulmonar este depistat mai degrabă în stadii avansate pentru că semnele acestuia nu sunt considerate atât de grave încât să impună vizita la medicul specialist. Principalele simptome sunt: tusea (cronică sau, în stadiu avansat, cu sânge), respiraţia îngreunată, dureri în piept sau de oase (ce pot fi confundate cu simptomele unei răceli) şi infecţiile pulmonare sau bronşitele ce reapar frecvent. Şi la nivel mondial, cancerul pulmonar este cel mai frecvent diagnosticat tip de neoplazie.

    „Atât terapiile inovatoare, cât şi tratamentele personalizate, ce au la bază medicamentaţia clasică, ne pot ajuta acum să ţinem cancerul pulmonar sub control. Însă acest lucru nu este valabil decât pentru cazurile în care boala este depistată în stadiu incipient. De aceea, insist ca pacienţii să se prezinte la medic nu doar atunci când apare o schimbare în starea lor de sănătate, oricât de mică, ci şi la consultaţii periodice. O vizită la medic le poate salva viaţa.”, spune Florin Mihălţan, medic pneumolog.

    Citeşte continuarea pe www.gandul.info

  • Care au fost paşii care au transformat Tap Air Portugal dintr-o companie aeriană aflată în picaj într-una cu o decolare rapidă

    200 m lungime, 80 m lăţime şi o înălţime de 30 m – sunt câteva repere care descriu hangarul 5, aflat în centrul de mentenanţă şi inginerie al grupului TAP Portugal, din Lisabona; este cel mai mare hangar de mentenanţă al companiei (alături de altele două, aflate în acelaşi loc) şi poate acomoda 12 corpuri înguste de aeronave sau trei corpuri mari, alături de altele cinci mai mici. La intrarea în hambar se află o poză a aceluiaşi spaţiu din 1945, de la înfiinţarea companiei, iar peisajul nu este cu mult schimbat.

    Departamentul de mentenanţă şi inginerie al TAP Portugal Group deserveşte, în afară de propriul operator aerian, companii din toată lumea şi este relevant pentru rezistenţa peste timp al companiei. Printre serviciile pe care cei 5.000 de angajaţi ai acestui departament le fac (aproape la fel de mult cât numărul celor din personalul navigant şi care lucrează în trei schimburi) se află unele legate de eficientizarea consumului de combustibil – instalarea de aripioare (winglets) care să îmbunătăţească nivelul consumului de combustibil, precum şi revizii de aeronave de tipurile A, B, C, specifice domeniului. Chiar în momentul vizitei, unei aeronave TAP Air şi alteia operate de o companie concurentă li se efectau verificări de tip C – aceasta este cea mai complexă ”revizie“ a unei aeronave şi presupune inspectarea majorităţii componentelor de pe un avion.

    ”Ce puteţi să ne spuneţi despre cutiile negre? Pot să vă spun ceva extrem de interesant: cutiile negre sunt portocalii, pentru vizibilitate, şi în mod normal sunt instalate în spatele aeronavei. Se spune că este cea mai sigură zonă pentru un avion“, dezvăluie Jose Luis Pinto, unul dintre tehnicienii implicaţi în aceste operaţiuni câteva din secretele domeniului. Pinto este şi el reprezentativ pentru longevitatea companiei: lucrează de 30 de ani în cadrul departamentului de mentenanţă şi inginerie al TAP şi face parte din prima generaţie care a intrat în progamul de training dezvoltat de companie pentru absolvenţii de liceu.

    Nu departe de hambarul 5 se află biroul lui Fernando Pinto, CEO-ul companiei, care primeşte delegaţia de jurnalişti români pentru o discuţie de câteva minute, în concordanţă cu stilul de leadership care spune că îl caracterizează: ”mereu deschis“, dar şi motto-ului companiei: ”De braços abertos“ (Cu braţele deschise). El descrie procesul privatizării companiei, încheiat anul trecut, ca fiind o poveste lungă, încheiată cu succes: Pinto a preluat rolul de CEO al companiei în 2000, după cum spune el, ”ca să salvez compania şi să finalizez procesul de privatizare care trebuia să fie făcut cu Swiss Air la vremea aceea.“

    Însă prima încercare de privatizare a companiei portugheze de stat a fost oprit ca urmare a intrării în faliment a operatorului elveţian Swiss Air. Pinto spune că au decis să o ia de la capăt, începând cu reorganizarea activităţilor companiei, printre care şi concentrarea pe crearea unui hub aerian în Lisabona. ”Trebuie să ai o poveste bună ca să fii capabil să privatizezi.“ Au creat astfel o nouă piaţă, legând Brazilia, Africa şi Statele Unite cu Europa prin Lisabona; Brazilia, de pildă, era o piaţă pe care aproape niciun alt operator aerian nu o dezvoltase, potrivit lui Pinto. ”Astfel că atât înainte de privatizare, cât şi astăzi, suntem linia aeriană numărul 1 care operează zboruri între Brazilia şi înapoi; am creat astfel o poveste bună şi am început să avem ce arăta.“ O nouă tentativă de privatizare a companiei a început în 2014, însă, când erau pe punctul finalizării acesteia, au stopat-o din nou, tot din cauza problemelor financiare ale companiei care licita, al cărui nume Pinto nu îl dezvăluie.

    În 2015 însă, au reuşit să vândă 61% din acţiunile companiei consorţiului Atlantic Gateaway, format din investitorul american David Neeleman, care a creat operatorii aerieni JetBlue din Statele Unite şi Azul din Brazilia, precum şi proprietarul companiei care domină piaţa transporturilor din Portugalia, Humberto Pedrosa. Guvernul a acceptat să vândă 61% din compania publică, lăsând astfel responsabilitatea managementului noului grup, însă mai târziu, odată cu schimbarea socialistă de guvern din Portugalia de anul trecut, procentul s-a schimbat: Atlantic Gateway a ajuns la o deţinere de 51% din companie (dintre care 5% le-au fost alocate angajaţilor), iar restul, de 50%, este deţinut de către guvern. Pinto spune că chiar din prima zi a procesului de privatizare, au plasat o comandă de 53 de aeronave noi de la Airbus (obiectul unei investiţii de 83 de milioane de euro), iar valoarea totală a investiţiilor alocate de Atlantic Gateaway dezvoltării companiei se îndreaptă spre 350 de milioane de euro. ”De asta aveam nevoie, de capital. Am fost capabili să supravieţuim fără niciun fel de injecţie de capital de la guvern, aceasta fiind de altfel interzisă de legile europene. Am crescut şi suntem de trei ori mai mari decât în 2000.“

  • Care au fost paşii care au transformat Tap Air Portugal dintr-o companie aeriană aflată în picaj într-una cu o decolare rapidă

    200 m lungime, 80 m lăţime şi o înălţime de 30 m – sunt câteva repere care descriu hangarul 5, aflat în centrul de mentenanţă şi inginerie al grupului TAP Portugal, din Lisabona; este cel mai mare hangar de mentenanţă al companiei (alături de altele două, aflate în acelaşi loc) şi poate acomoda 12 corpuri înguste de aeronave sau trei corpuri mari, alături de altele cinci mai mici. La intrarea în hambar se află o poză a aceluiaşi spaţiu din 1945, de la înfiinţarea companiei, iar peisajul nu este cu mult schimbat.

    Departamentul de mentenanţă şi inginerie al TAP Portugal Group deserveşte, în afară de propriul operator aerian, companii din toată lumea şi este relevant pentru rezistenţa peste timp al companiei. Printre serviciile pe care cei 5.000 de angajaţi ai acestui departament le fac (aproape la fel de mult cât numărul celor din personalul navigant şi care lucrează în trei schimburi) se află unele legate de eficientizarea consumului de combustibil – instalarea de aripioare (winglets) care să îmbunătăţească nivelul consumului de combustibil, precum şi revizii de aeronave de tipurile A, B, C, specifice domeniului. Chiar în momentul vizitei, unei aeronave TAP Air şi alteia operate de o companie concurentă li se efectau verificări de tip C – aceasta este cea mai complexă ”revizie“ a unei aeronave şi presupune inspectarea majorităţii componentelor de pe un avion.

    ”Ce puteţi să ne spuneţi despre cutiile negre? Pot să vă spun ceva extrem de interesant: cutiile negre sunt portocalii, pentru vizibilitate, şi în mod normal sunt instalate în spatele aeronavei. Se spune că este cea mai sigură zonă pentru un avion“, dezvăluie Jose Luis Pinto, unul dintre tehnicienii implicaţi în aceste operaţiuni câteva din secretele domeniului. Pinto este şi el reprezentativ pentru longevitatea companiei: lucrează de 30 de ani în cadrul departamentului de mentenanţă şi inginerie al TAP şi face parte din prima generaţie care a intrat în progamul de training dezvoltat de companie pentru absolvenţii de liceu.

    Nu departe de hambarul 5 se află biroul lui Fernando Pinto, CEO-ul companiei, care primeşte delegaţia de jurnalişti români pentru o discuţie de câteva minute, în concordanţă cu stilul de leadership care spune că îl caracterizează: ”mereu deschis“, dar şi motto-ului companiei: ”De braços abertos“ (Cu braţele deschise). El descrie procesul privatizării companiei, încheiat anul trecut, ca fiind o poveste lungă, încheiată cu succes: Pinto a preluat rolul de CEO al companiei în 2000, după cum spune el, ”ca să salvez compania şi să finalizez procesul de privatizare care trebuia să fie făcut cu Swiss Air la vremea aceea.“

    Însă prima încercare de privatizare a companiei portugheze de stat a fost oprit ca urmare a intrării în faliment a operatorului elveţian Swiss Air. Pinto spune că au decis să o ia de la capăt, începând cu reorganizarea activităţilor companiei, printre care şi concentrarea pe crearea unui hub aerian în Lisabona. ”Trebuie să ai o poveste bună ca să fii capabil să privatizezi.“ Au creat astfel o nouă piaţă, legând Brazilia, Africa şi Statele Unite cu Europa prin Lisabona; Brazilia, de pildă, era o piaţă pe care aproape niciun alt operator aerian nu o dezvoltase, potrivit lui Pinto. ”Astfel că atât înainte de privatizare, cât şi astăzi, suntem linia aeriană numărul 1 care operează zboruri între Brazilia şi înapoi; am creat astfel o poveste bună şi am început să avem ce arăta.“ O nouă tentativă de privatizare a companiei a început în 2014, însă, când erau pe punctul finalizării acesteia, au stopat-o din nou, tot din cauza problemelor financiare ale companiei care licita, al cărui nume Pinto nu îl dezvăluie.

    În 2015 însă, au reuşit să vândă 61% din acţiunile companiei consorţiului Atlantic Gateaway, format din investitorul american David Neeleman, care a creat operatorii aerieni JetBlue din Statele Unite şi Azul din Brazilia, precum şi proprietarul companiei care domină piaţa transporturilor din Portugalia, Humberto Pedrosa. Guvernul a acceptat să vândă 61% din compania publică, lăsând astfel responsabilitatea managementului noului grup, însă mai târziu, odată cu schimbarea socialistă de guvern din Portugalia de anul trecut, procentul s-a schimbat: Atlantic Gateway a ajuns la o deţinere de 51% din companie (dintre care 5% le-au fost alocate angajaţilor), iar restul, de 50%, este deţinut de către guvern. Pinto spune că chiar din prima zi a procesului de privatizare, au plasat o comandă de 53 de aeronave noi de la Airbus (obiectul unei investiţii de 83 de milioane de euro), iar valoarea totală a investiţiilor alocate de Atlantic Gateaway dezvoltării companiei se îndreaptă spre 350 de milioane de euro. ”De asta aveam nevoie, de capital. Am fost capabili să supravieţuim fără niciun fel de injecţie de capital de la guvern, aceasta fiind de altfel interzisă de legile europene. Am crescut şi suntem de trei ori mai mari decât în 2000.“