Tag: sport

În vara acestui an, Ana Maria Brânză (34 de ani, nume de căsătorie şi de competiţie Ana Maria Popescu) şi-a mai adăugat o medalie în palmares, argintul la campionatul mondial de la Wuxi (China), performanţa dovedindu-i că locul ei încă este pe planşa de scrimă. Dincolo de această revenire însă, cea mai bună spadasină din lume a deschis mai multe fronturi pe care obţine victorii cu paşi mici, analizaţi, ca în orice luptă bine gândită.

„Încă de la prima vizită în sala de scrimă am fost fascinată de sportivii îmbrăcaţi în costume albe care se duelau”, spune Ana Maria Popescu.
Scrima nu a fost prima opţiune, ci tenisul de câmp, sport care însă nu a pasionat-o. Dintr-o pură întâmplare, fratele său mai mare, care juca fotbal la secţia de juniori a CSA (Clubul Sportiv al Armatei) Steaua, a dus-o într-o zi în sala de scrimă.

Spada însă nu a fost o alegere la fel de întâmplătoare, ci unica opţiune, în contextul în care era singura armă din sală cu mâner pentru stângaci.
„Am simţit, deşi aveam doar 10 ani pe atunci, că acolo este locul meu şi am rămas. Iniţial a fost dorinţa părinţilor de a-mi consuma energia într-un cadru organizat, iar după o perioadă am hotărât că vreau să urmez calea performanţei.”

Medalii după medalii

 Pentru Ana Maria Popescu performanţa a însemnat un argint la Jocurile Olimpice de la Beijing în 2008 (individual), o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro în 2016 (pe echipe), două medalii de aur la campionatele mondiale de la Paris (2010) şi Catania (2011), argint la Moscova (2015), 7 medalii de aur, individuale sau pe echipe, la campionate europene desfăşurate în perioada 2006-2016 şi multe altele. În plus, Ana Maria Popescu a fost declarată cea mai bună spadasină a lumii în anii 2008, 2009 şi 2013. La acest palmares, anul acesta s-a mai adăugat o medalie, un argint obţinut la campionatele mondiale din Wuxi (China), după un an de muncă.

„Fiecare competiţie îţi aduce o emoţie aparte, dar medalia de aur câştigată la Campionatul Mondial din 2001, la Gdansk, în Polonia, cred că a avut cea mai mare încărcătură emoţională. Eram pentru prima dată pe cea mai înaltă treaptă a podiumului şi imnul cânta pentru mine. De acolo a început cu adevărat drumul meu. Cu siguranţă, printre momentele dragi se regăsesc medalia de bronz cucerită în 2002 la campionatul mondial de seniori, deşi abia terminasem perioada junioratului, medalia de argint obţinută la Jocurile Olimpice de la Beijing 2008, aurul de la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro 2016 şi, nu în ultimul rând, medalia de argint de la Campionatul Mondial din Wuxi, din 2018, care a fost răsplata pentru un an întreg de pregătire, speranţe şi totoodată confirmarea că locul meu este încă pe planşa de scrimă.”

Cum se clădeşte un campion

Sportiva spune că ia lucrurile treptat, aşa că deşi mai toată lumea vorbeşte despre Jocurile Olimpice din Tokio din 2020, politica Anei Maria Popescu este cea a paşilor mici, unul după altul, bine analizat fiecare, ca în orice luptă. „Jocurile Olimpice de la Tokio din 2020 sunt încă departe.

Mi-am dorit ca în acest sezon să revin în elita mondială şi am reuşit. Acum pot să respir puţin şi apoi voi începe pregătirea noului sezon alături de domnii antrenori şi de colege.” În funcţie de perioada de pregătire, şi antrenamentele diferă destul de mult. „În sezonul precompetiţional se pune accentul mai mult pe pregătirea fizică generală şi specifică, iar odată cu începerea competiţiilor, procentul creşte în favoarea pregătirii tehnico-tactice. Pe lângă antrenamentele alături de lotul naţional, încerc pe cât posibil să variez pregătirea, incluzând în programul zilnic sesiuni de alergare, înot şi yoga.”

În toată această călătorie, Ana Maria Popescu spune că oamenii au contat cel mai mult, iar dintre aceştia antrenorul Dan Podeanu este cel care şi-a pus amprenta puternic asupra carierei sale. Relaţia cu colectivul tehnic a avut la rândul ei o importanţă mare, dar în drumul spre podium a contat ceva înainte de toate.

„Sportul m-a învăţat că toată munca se întoarce într-un final în favoarea celui care nu renunţă. Pentru mine, un campion este acel om care crede în visul lui şi munceşte pentru el până ajunge să-l împlinească! Datorită sportului şi oamenilor cu care am lucrat, am ajuns unde poate nici nu aş fi visat, iar asta îmi dă ocazia să le spun oamenilor că în fiecare dintre noi există un campion. Ţine de fiecare în parte cum îl ajută ca el să performeze.”

Orgoliile deoparte, echipa contează
Antrenamentele comune cu sportivii mai tineri îi permit să facă transferul de know-how, puterea exemplului având o încărcătură motivaţională greu de egalat. „Sunt deschisă la discuţii şi ori de câte ori au întrebări încerc să îi ajut. Important este ca ei să conştientizeze de ce se află acolo şi unde vor să ajungă.”

Dincolo de sport, Ana Maria Popescu luptă pe mai multe fronturi. Este un speaker care a dovedit că are un mesaj de transmis şi anume că reuşitele vin după foarte multă muncă, niciodată un campion nefiind creat doar prin vise. Este implicată în mai multe proiecte sociale şi este parte a platformei Sports HUB, alături de sportivi precum Mihai Leu (box), Cătălina Ponor (gimnastică), Camelia Potec (înot) sau Cristina Neagu, singura hadbalistă din istorie care a câştigat de trei ori premiul pentru cea mai bună jucătoare din lume.

În linii mari, obiectivul platformei este de a uni mediul de business şi sportul prin crearea unui mix de marketing focusat pe dezvoltare personală şi management de brand.

„Sunt câteva proiecte ambiţioase la care lucrez de ceva timp alături de echipa mea, Sports HUB. Momentan nu pot dezvolta foarte mult acest subiect, dar sunt proiecte care au strânsă legătură cu sportul şi sper ca aceastea să fie o sursă de inspiraţie pentru viitorii campioni. Pe de altă parte, mă bucur că am ocazia să cunosc oameni şi să învăţ lucruri noi prin intermediul echipei Sports HUB.“

Mai departe, Ana Maria Popescu spune că în ceea ce priveşte sportul românesc în general a venit momentul luării unor decizii şi canalizării eforturilor şi a finanţărilor spre domeniile în care România încă mai poate face performanţă.

Pentru unele însă, deja este prea târziu.

„S-au pierdut generaţii întregi şi se vor mai pierde. Cumva, urmărind pregătirea altor delegaţii, ajungi să te întrebi cum de mai reuşeşti. Din punctul meu de vedere, sunt sporturi în care am pierdut trenul şi este greu să mai ţinem pasul cu elita mondială, dar sunt şi alte ramuri sportive în care mai putem salva ceva. Tehnologia şi ştiinţa îşi pun amprenta în acest domeniu, sportul a devenit o industrie şi nu mai merge «şi aşa». Sunt atâtea lucruri care pot fi făcute, trebuie doar să ne hotărâm dacă mai vrem performanţă şi să acţionăm. Lăsăm orgoliile la o parte şi ne concentrăm pe obiectiv, eu aşa am învăţat că funcţionează o echipă.”