Da, am decis să îmi scriu mie, pentru că oricum ceilalţi sunt ocupaţi, unii cu scrisul, alţii cu cititul. Este un exerciţiu pe care vi-l recomand, mai ales că momentele în care stau faţă în faţă cu mine şi conversăm, de exemplu în cazul bărbieritului, sunt cam rare şi durează puţin. O scrisoare poate limpezi, îţi poate arăta cum stai şi la ce să te aştepţi.
Aşadar:
„Dragul meu, bla, bla, bla, care sănătate ţi-o doresc şi ţie. M-am gândit să îţi scriu pentru ca, furat de anumite entuziasme, să nu rişti mai târziu să fii dezamăgit.
Dezamăgit pentru că schimbarea pe care o doreşti, pe care o doreşte o mare parte din societatea românească, între graniţe sau în afara acestora, s-ar putea să întârzie. Nu-ţi scriam aceste rânduri dacă nu vedeam la televizor o defilare de ziua naţională ţinută, într-un oraş destul de important, într-un supermarket – tinere majorete fluturând pompoane, o fanfară, başca trupele de militari bătând pas de defilare printre rafturile cu sticle de băutură, detergent şi murături -, nu-i asta definiţia României de astăzi?! Ţara care acum te face să te simţi plin de mândrie, acum te trânteşte cu capul în pământ de nu te vezi. Domnul Iohannis a izbutit să coalizeze o sumă de oameni, dar adu-ţi aminte că ai mai văzut de cel puţin două ori valuri de entuziasm popular care au purtat, entuziaste, oameni ce păreau a avea la ei cheia schimbării; nu după mult timp constatai că, din păcate, cheia lor nu se potrivea în broasca schimbării, iar schimbarea rămânea un soi de Fata Morgana.
Aş vrea să îţi reamintesc o povestire a lui Ray Bradbury, pe care îl socoteam amândoi unul dintre cei mai inteligenţi şi adevăraţi oameni care au populat planeta, mai ales pentru sufletul său, pentru înţelegerea şi compasiunea care puteau fi intuite dincolo de literatură. Povestirea vorbeşte de o lume a viitorului în care rachetele zburau oriunde în spaţiu, spre Lună, spre Marte sau spre Saturn, dar călătoriile erau accesibile doar celor avuţi. Eroul este un ins care are o mică afacere de reciclare a metalelor şi care primeşte, pentru a fi topită, un model la scara 1/1 al unei rachete.
Pentru că sintetiza toată nemulţumirea sa, toate neîmplinirile, toate speranţele pierdute, omul îşi varsă întâi furia pe rachetă, şi porneşte să o distrugă. Se răzgândeşte, văzând privirile copiilor săi, pierduţi în admiraţie şi visare la vederea navei cosmice. Aşa că eroul nostru ia o decizie şi îşi cheltuie economiile de-o viaţă pentru o aparentă utilare a rachetei şi le promite copiilor o uluitoare, dar unică, excursie în spaţiul cosmic. Îi cheamă în rachetă, cu toată opoziţia nevestei, şi pleacă; puştii sunt răvăşiţi de imaginea spaţiului, de craterele de pe Lună, de culoarea roşie a planetei Marte, de luminile universului şi de sclipirea stelelor.
Copiii sunt lipiţi de hublouri, iar omul nostru se furişează spre uşa navei, pe care o deschide spre… Nu spre spaţiul infinit, ci spre curtea sa plină de vechituri metalice. Le oferise copiilor, cu ajutorul unui amalgam de ecrane tridimensionale, cu un pachet de filme şi cu un set de motoare de automobil vechi, o iluzie, iluzia spaţiului, a stelelor şi a planetei Marte.
Îţi aduc aminte de povestire pentru că mă uit în jur şi văd numai ecrane, ecrane care ne oferă doar iluzia unei lumi. Ecranele ne arată infractori care pozează în fecioare sau care se îmbracă în piei de funcţii oficiale, ne spun ce trebuie să simţim, ce trebuie să auzim şi ce trebuie să citim. În spatele ecranelor, în locul filmelor 3D şi al motoarelor de automobil stau însă interese şi egoism şi nepăsare.
Într-o lume globalizată, cel mai important lucru este individul şi satisfacţia, mulţumirea sa, modul în care interesele unui stat se îmbină cu cele ale cetăţeanului. În cazul în care se suprapun şi sunt direct proporţionale, rezultatul este cum nu se poate mai fericit. Altfel, individul îşi va căuta împlinirea pe alte meleaguri – vezi cazul celor trei milioane de români care de voie, de nevoie au ales să lucreze în alte ţări. Şi culmea este că nemulţumirea lor s-a transformat în mulţumirea de astăzi a României, fie pentru că s-au încolonat la uşile secţiilor de votare, fie pentru că trimit acasă an de an, neabătuţi, miliarde de euro.
Acum, ca de obicei, mingea este în terenul celor care îşi permit rachete. Şi tare mi-e teamă că noi vom rămâne, din nou, doar cu ecranele.”
Gata.
Ilustrez cu o fabuloasă arcă a maestrului Viorel Mărginean.
