BusinessMagazin

Tag: promisiune

  • Tranzacţii emblematice

    „Nu am cum să mă retrag de la Allianz. Nu este cazul. Eu de la UniCredit nu m-am retras.În urmă cu zece ani mi-am făcut un calcul cu banca austriacă (UniCredit a cumpărat HVB/Banca Austria), am spus că nu vând totul atunci, dar vând cu o promisiune de cumpărare de la ei peste zece ani. După zece ani ne-am strâns mâinile şi fiecare a plecat pe drumul lui. La Allianz Ţiriac nu este cazul deoarece nici nu am vândut, nici nu am cumpărat, sunt al doilea acţionar cu 47-48% şi aşa rămâne”, spunea în vară Ion Ţiriac, după ce vânduse participaţia sa în cadrul UniCredit.

    Cu toate acestea, în noiembrie a ieşit din acţionariatul Metro Cash & Carry România, vânzând şi participaţia de 15%. Metro a fost primul comerciant străin care a investit în România, deschizând primul magazin în 1996, la Bucureşti, iar decizia de a investi este strâns legată de parteneriatul dintre grupul german şi Ion Ţiriac.

    Grupul UniCredit, care a preluat în iunie participaţia de 45% deţinută de Ion Ţiriac la UniCredit Ţiriac, era obligat, conform opţiunii de vânzare din 2005, să cumpere pachetul de acţiuni al fostului tenisman la un multiplu de 3,6-3,8 din activul net al băncii.

    Ţiriac Holdings are în continuare activităţi variate, în domeniul auto, imobiliare, leasing, aviaţie, energie, administrarea profesională şi managementul operaţional al imobilelor. Divizia auto a grupului, cu afaceri plasate în jurul a 200 de milioane de euro pe an, reuneşte mai multe afaceri, între care reţeaua de distribuţie şi service Ţiriac Auto, importatori, Ţiriac Auto Rulate.

    Ţiriac Imobiliare este un grup de companii care reuneşte proiecte rezidenţiale (precum Clubul Rezidenţial Stejarii), centre de afaceri şi showroom-uri, spaţii comerciale dar şi spaţii intravilane în întreaga ţară. Divizia financiară reuneşte Ţiriac Leasing, Premium Leasing şi Ţiriac Brokers, iar Ţiriac Air este un operator charter specializat în servicii VIP şi corporate, fiind singura companie aeriană privată din România care deţine un terminal business. Omul de afaceri mai deţine participaţii şi în cadrul firmei de asigurări Allianz Ţiriac (44%), dar şi alte pachete de acţiuni – 25% la Globe Ground Bcc şi 35% la Meteor Universal. De asemeni, este de notorietate colecţia de maşini a fostului tenisman, care reuneşte peste 150 de autoturisme.

  • Idei pentru investiţii: Litigiile corporatiste, cea mai nouă piaţă de plasamente

    Miller, producător de echipamente din Marea Britanie, a inventat un dispozitiv de cuplare, denumit Bug,  care nu doar că scurtează timpul de lucru, dar şi eficientizează modul de lucru. Acest dispozitiv le permite operatorilor maşinăriilor hidraulice să schimbe freza sau cupa fără să părăsească niciun moment cabina vehiculului. Astfel, înainte ca Miller să-şi breveteze dispozitivul minune, un operator al unei maşinării de excavare era nevoit să piardă până la 30 de minute când dorea să schimbe freza sau cupa. Dispozitivul brevetat în 1990 de către Miller se numea Magnificul Şapte şi reducea timpul necesar asamblării la doar 7 secunde. În acelaşi timp, o altă problemă era rezolvată: dispozitivul era funcţional şi perfect adaptabil oricărui tip de echipament. Dispozitivele de cuplare rapidă au revoluţionat industria şi au dus la o compatibilitate universală între produse.

    În 1997 un reprezentant al Miller a fost abordat de către Caterpillar în cadrul unui târg de profil din Germania. Cele două companii au început discuţiile legate de un posibil parteneriat. De-a lungul anilor, Caterpillar, potrivit Miller, a cumpărat aproximativ 27.000 de unităţi pe care le-a revândut propriilor clienţi, generând astfel micii companii venituri de 100 de milioane de dolari. Fiecare produs trebuia să se potrivească perfect pe maşinăriile Caterpillar, aşa că inginerii celor două companii au făcut schimb de fişe tehnice. Comenzile Caterpillar reprezentau circa 28% din businessul Miller.

    Conform versiunii lui Miller, în timpul crizei economice din 2008 Caterpillar a întrerupt brusc parteneriatul cu compania britanică, motivând că nu mai au nevoie de acest dispozitiv şi că au dezvoltat un produs asemănător. Caterpillar a negat că ar fi folosit tehnologia Miller pentru a crea acest produs şi a invocat faptul că în contract era stipulat că puteau întrerupe colaborarea oricând doreau. Keith Miller, fondatorul companiei, a fost devastat, realizând că va pierde cel mai mare client al său, lucru ce va avea un impact extrem de negativ asupra veniturilor companiei. Lipsa contractului cu Caterpillar i-a dus direct pe pierdere şi au concediat jumătate dintre angajaţi.
    La un an distanţă, Miller a văzut pentru prima dată produsul celor de la Caterpillar. „Nu numai că era similar, ci era o copie, pur şi simplu“, a spus Keith Miller. A dat în judecată Caterpillar pentru încălcarea contractului, fraudă şi utilizarea de secrete tehnologice. Curând şi-a dat seama ce înseamnă să dai în judecată o astfel de companie.

    Era o luptă între David şi Goliat. Pentru acest proces, Miller s-a gândit la o metodă de plată alternativă. Nu-şi plăteşte avocaţii din propriul buzunar, ci o firmă privată din Illinois, Arena Consulting, plăteşte costurile legale ale procesului. Dacă Miller pierde procesul, Arena nu primeşte nimic, însă, dacă Miller câştigă, Arena primeşte o parte din venituri, ceea ce ar putea fi o sumă de ordinul zecilor de milioane de dolari.

    Potrivit New York Times, cazul Miller vs. Caterplillar este doar un exemplu al unei noi pieţe care se formează din disputele de proprietate intelectuală în valoare de multe milioane de dolari. Noua formă de finanţare a proceselor este izvorâtă atât din posibilitatea de a căuta dreptatea în sala de judecată, cât şi o dovadă a mercantilismului ingenios de care omul dă dovadă. Faptul este demonstrat de înclinaţia americanilor de a face bani din orice, de capacitatea de a transforma orice în bunuri ce pot fi comercializate. Unii susţin că această practică le permite companiilor mai mici, cum ar fi Miller, să se lupte cu jucătorii mai mari. Alţii îşi fac griji că ar putea da naştere la un număr foarte mare de procese, procese ce aduc foarte mulţi bani în joc, bani care ar putea creşte semnificativ costurile deja ridicate ale sistemului juridic american.

    Deşi numărul de litigii finanţate în această manieră este încă mic, industria creşte foarte rapid, condusă de legi permisive şi de promisiunea unui profit gras. În 2013 şi 2014, Burford Capital, o companie din Marea Britanie, şi-a mărit capitalul de investiţii în domeniul legal de la 150 de milioane de dolari la 500 de milioane de dolari. În aceeaşi perioadă, profiturile companiei au crescut cu 89%. În aceeaşi manieră, multe alte companii caută să se extindă pe această piaţă, iar portofoliul deţinut de IMF Bentham numără 39 de cazuri, pe care firma le evaluează la peste 2 miliarde de dolari.

    Ca urmare, doi senatori americani au trimis scrisori către investitori majori pe care îi rugau să detalieze cazurile în care au investit şi alte detalii legate de afacerile acestora. Aceştia au numit această finanţare a litigiilor drept o industrie „în floare”, nereglementată, în care se operează fără licenţiere sau supraveghere.

    Această procedură este întâlnită şi în cadrul companiilor mari, cele care, deşi au propriii avocaţi şi finanţe destule, vând „bucăţi” din procese pentru a nu avea probleme cu fluxul de numerar şi, totodată, pentru a scăpa de o parte din risc. Juridica Investments, un fond din Miami, ce are în gestiune 650 milioane de dolari, s-a specializat în a lucra cu companii din topul Fortune 500, acestea reprezentând cam 80-85% din investiţiile sale, potrivit lui Richard Fields, directorul executiv al companiei. Acesta spune că finanţarea din afara companiei implicate în proces vine în interesul reclamanţilor.

    Revenind la disputa dintre Miller şi Caterpillar, avocaţii companiei americane au încetinit desfăşurarea procesului prin intentarea de noi procese prin care reclamau  că Miller a oferit produse „substandard“ şi că nu a reuşit să aprovizioneze în mod regulat Caterpillar. În această situaţie, avocaţii lui Miller au cheltuit repede milioanele de dolari disponibile, iar pentru a putea continua procesul dincolo de prima fază ar fi avut nevoie de alte milioane de dolari. Keith Miller şi cei doi fraţi ai săi şi-au ipotecat casele pentru a putea face rost de bani, însă tot nu au reuşit să strângă fonduri suficiente pentru a continua procesul. O persoană din Londra i-a pus în contact cu Reed Oslan, un avocat din Chicago care este specializat în finanţarea litigiilor.

    Termenii afacerii dintre Miller şi finanţatorii procesului nu au fost făcuţi publici, dar investitorii cumpără de obcei între 20 şi 60% din suma pe care compania ar trebui să o primească, dacă decizia curţi îi este favorabilă. Însă procentul poate creşte şi mai mult. Luna aceasta, când procesul dintre Miller şi Caterpillar va ajunge în faţa unui juriu, avocaţii companiei britanice vor cere 100 de milioane de dolari daune. „Fără această metodă de finanţare nu am fi reuşit să ajungem atât de departe în acest proces“, a spus Keith Miller.
    Miller susţine că de-a lungul anilor Caterpillar a negat zvonurile în legătură cu faptul că îşi construia propria versiune a Bug-ului, în acelaşi timp asigurându-i pe cei de la Miller că relaţia dintre companii e foarte bună. Disputa dintre Caterpillar şi Miller nu se rezumă doar la bani, în opinia lui Miller: „Vreau să se facă dreptate”.

    Finaţarea litigiilor nu este o invenţie nouă, ci îşi are rădăcinile în antichitate. Membrii cluburilor politice ateniene se sprijineau reciproc în procesele lor contra rivalilor, potrivit lui Max Radin, istoric. Apollodorus, fiul unui bancher, a cumpărat acţiuni într-un proces şi a angajat oratori profesionişti să scrie discursuri pentru proces. De asemenea, în secolul XIII, în Anglia medievală era ceva obişnuit ca cei implicaţi într-o dispută să angajeze „campioni“, luptători care să-i reprezinte.

    Fondurile de hedging, băncile sau companiile de asigurări au finanţat ocazional procese, dar nicio firmă nu se specializase în aşa ceva până în 2007 când a fost înfiinţată Juridica Investments. Naşterea acestei companii, precum şi creşterea industriei se datorează, în parte, şi recesiunii, pentru că avocaţii marilor companii erau dornici să scape de risc, dar şi datorită faptului că cererea a crescut în rândul investitorilor ce căutau o sursă de profit care să nu depindă de oscilaţiile bursei.

    Problema este că nu tot timpul interesul investitorilor şi al celor implicaţi în proces este acelaşi. În funcţie de structura înţelegerii, de multe ori reclamanţii pot câştiga foarte puţini bani, mult mai puţini decât avocaţii şi investitorii.

    În 2007 Altitude Capital a investit 8 milioane de dolari într-o dispută pe drepturi de autor dintre DeepNines şi McAfee. DeepNines a avut câştig de cauză şi a primit 25 de milioane de dolari de la McAfee, dar asta înainte să se facă împărţirea. Suma a fost distribuită în felul următor: 2,1 milioane de dolari s-au dus pe cheltuieli diverse, avocaţii au primit 11 milioane, iar Altitude a luat 10 milioane de dolari. DeepNines a rămas doar cu 800.000 de dolari, 3% din suma totală. Lucrurile nu s-au oprit aici pentru că Altitude a considerat că a primit prea puţini bani, aşa că i-au dat în judecată pe cei de la DeepNines. În cele din urmă s-a renunţat la proces.

    O astfel de întâmplare este neobişnuită, dar când vine vorba de împărţirea banilor, compania mică se poate vedea înfruntând un alt Goliat, cel care înainte îi era prieten.

    Când finanţatorii litigiilor vorbesc despre lărgirea accesului la justiţie al individului mic, defavorizat, cu acces la mai puţine resurse, aceştia se referă la ajutorarea milionarilor în lupta cu miliardarii. În unele privinţe, creşterea acestui business este un simptom a ceea ce a devenit sistemul de justiţie american: un sistem lent, costisitor şi complicat pentru medierea litiigiilor între corporaţii. Judecătorii din sistem ar putea fi văzuţi ca nişte arbitri, dar mai degrabă se îndreaptă spre contabilitate.

    Se apropie ziua când procesele devin asemănătoare Bug-ului, complicate, scumpe şi transformate în comodităţi transferabile? Da, pentru că tot mai mulţi avocaţi sunt plătiţi de oameni al căror interes în dispută este speculativ, nu personal.  

  • Doi tineri ingineri români de software au pornit un business care a atras mii de clienţi din toată lumea

    Doi tineri ingineri de software şi-au promis în timpul unui curs la Harvard că nu se vor lăsa până nu vor deveni antreprenori, iar businessul pe care l-au dezvoltat a atras deja mii de clienţi din toată lumea.

    Povestea de antreprenoriat a lui Daniel Pascariu şi a soţiei sale, Raluca Afloarei, a început de aproape cinci ani. Între timp, cei doi au renunţat la corporaţii şi dezvoltă exclusiv appdemostore.com, un site care permite dezvoltatorilor de aplicaţii să aibă în câteva minute un demo funcţional şi care a adunat până acum 15.000 de clienţi din toată lumea.

    Însă Daniel Pascariu şi Raluca Afloarei nu au devenit antreprenori nici peste noapte şi nici din întâmplare, ci toată povestea lor profesională se leagă de planul de a dezvolta, într-o zi, ceva pe cont propriu. Daniel Pascariu şi Raluca Afloarei au fost colegi la Facultatea de Informatică Economică din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza de la Iaşi, iar după absolvire, în 2003, au plecat în Germania cu internshipuri AIESEC: Daniel Pascariu la HP în Stuttgart şi Raluca Afloarei la SAP în Heidelberg.

    După cele şase luni de internship, li s-au oferit joburi de software developeri la HP, respectiv SAP, iar după ce s-au căsătorit, în 2005, Daniel Pascariu s-a mutat şi el la SAP, iniţial pe aceeaşi poziţie, fiind ulterior promovat ca team lead. Experienţa germană a celor doi a durat 10 ani, până în 2013, când s-au mutat înapoi în România, la Iaşi. „A fost o experienţă culturală deosebită, mai ales pentru că am întâlnit şi ne-am împrietenit cu oameni din foarte multe ţări. Pe de altă parte însă, e greu să te adaptezi unui mediu care e foarte diferit şi, după ce euforia primelor zile trece, urmează şocul cultural, când îţi vine să-ţi faci bagajele şi să te duci acasă“, povesteşte Daniel Pascariu despre adaptarea la viaţa şi la munca din Germania, la care mulţi tineri români din domeniu visează.

    Cei doi povestesc despre faptul că au avut noroc cu AIESEC, care poartă sistematic de grijă celor veniţi în Germania cu internshipuri – „au creat o comunitate cu toţi studenţii străini, care organiza tot felul de activităţi, de la petreceri şi până la excursii pe la obiective turistice“. Pe lângă comunitatea AIESEC, cei doi au avut ocazia să călătorească mult în toată lumea şi s-au integrat rapid şi în comunitatea de români de la SAP, care totaliza cam 80 de persoane – „ne întâlneam o dată pe săptămână la masă şi eram cea mai gălăgioasă gaşcă din cantină :)“.

    Daniel Pascariu şi Raluca Afloarei definesc experienţa la SAP ca fiind „extraordinară“ şi detaliază de ce nu se feresc de cuvinte mari când vine vorba de cei 10 ani germani din viaţa lor: „la SAP am lucrat la headquarters lângă Heidelberg, care este un oraş superb; campusul SAP e gigantic, un minioraş, unde lucrează cam 11.000 de softişti în câteva zeci de clădiri legate între ele cu un minibus (SAP shuttle); pentru petrecerile de Crăciun închiriau un stadion de hochei ca să încapă toată lumea; ne-am perfecţionat engleza şi germana, am interacţionat cu oameni din Asia (India, China, Japonia) şi din toată Europa şi America (SUA, Canada, Brazilia), am participat la conferinţe internaţionale – unul dintre cele mai inspiraţionale momente a fost să îl vedem pe Jimmy Wales în deschiderea celei mai mari conferinţe SAP din Las Vegas explicând cum a creat Wikipedia, iar profesional ne-am specializat din punct de vedere tehnic şi de business“.

    pecializarea despre care vorbesc cei doi nu a ţinut doar de partea efectivă de învăţare, ci şi de responsabilitatea businessului: „Am învăţat ce înseamnă să fii responsabil de un proiect, ce înseamnă să serveşti clienţii şi ce înseamnă să livrezi rezultate şi să aduci valoare firmei. De exemplu, când un software de 200 milioane de dolari nu face ce este programat să facă sau când un client nu poate să vândă sau să factureze din cauză că aplicaţia ta nu funcţionează sau când ai câteva milioane de clienţi care nu îşi pot face treaba chiar şi pentru câteva ore înţelegi câtă responsabilitate ai şi îţi dai seama că modalitatea prin care poţi să faci ca lucrurile să funcţioneze la scară mare este să faci fiecare lucru mic corect“.

    Toate lucrurile pe care le-au învăţat şi experienţa din cadrul SAP i-a făcut pe cei doi softişti să îşi dorească să înveţe businessul IT. Un moment important în tranziţia către mentalitatea de business a fost în 2007, când cei doi au făcut un curs de vară la Harvard University în domeniul Innovation Management în Multinational Companies. Şi-au luat două luni concediu de la SAP („din fericire în Germania e posibil“) şi s-au mutat în State. Experienţa de la Harvard i-a marcat însă pe cei doi: „Cursul de vară de la Harvard a fost momentul decisiv din carieră în care ne-am hotărât că vrem să avem afacerea noastră la un moment dat. Atunci am făcut o promisiune cu noi înşine (pe care am denumit-o «promisiunea Harvard») că nu o să renunţăm până nu o să avem şi noi afacerea noastră. Am lucrat la ea timp de 7 ani – perioadă în care am învăţat şi am încercat diverse proiecte antreprenoriale, unele în parteneriat şi cu alte persoane. Cred că noi am avut mereu antreprenoriatul în sânge“.

  • Cronică de film: “Promisiunea”, o poveste despre familie, tragedie şi speranţă din Primul Război Mondial

    Russell Crowe îşi face debutul ca regizor cu „Promisiunea“, o dramă despre un bărbat din Australia care pleacă să îşi caute cei trei fii daţi dispăruţi în timpul bătăliei de la Gallipoli.

    Lansarea filmului coincide cu împlinirea a 100 de ani de la bătălia Gallipoli, unde aproape 9.000 de australieni şi-au pierdut viaţa, iar ”Promisiunea„ vine ca un remember al faptului că lupta a fost o dramă pentru ambele tabere şi pune partea turcă într-o lumină oarecum favorabilă. ”Promisiunea„ nu seamănă cu genul de filme lansate în ziua de azi la Hollywood: este lent şi se concentrează pe călătoria personajului principal, fără a face prea mare uz de efecte speciale. Publicul ştie în fiecare moment încotro se îndreaptă acţiunea, dar acest lucru este uşor de acceptat fiind vorba de un film cu tentă istorică.

    Stilul lui Crowe este unul interesant, dar oarecum neşlefuit. Scenele normale se suprapun cu amintiri din timpul războiului, efect care devine, pe alocuri, obositor. Personajele nu sunt suficient de bine definite, iar prima parte a filmului, care ar trebui să creeze o legătură emoţională între personajul lui Crowe şi spectator, este uşor grăbită.
    Russell Crowe se alătură unui şir lung de actori deveniţi regizori, precum Ben Affleck, care a fost recom-pensat cu premiul Oscar pentru ”Argo„. Un alt nume important care a reuşit să se impună atât în faţa cât şi în spatele camerei de filmat este Clint Eastwood, recompensat cu cea mai importantă distincţie din industrie pentru ”Unforgiven„ şi ”Million Dollar Baby„. Există, desigur, şi actori care au eşuat în încercarea de a regiza; exemple recente sunt Angelina Jolie sau Drew Barrymore.

    ”Promisiunea„ este un film independent, iar acest lucru se reflectă în numeroase aspecte. Bugetul redus al filmului a afectat în bună măsură scenele de luptă din timpul bătăliei. În al doilea rând, deşi au reuşit interpre-tări surprinzător de bune, actorii din plan secund sunt cvasinecunoscuţi, acesta fiind probabil unul din mo-tivele pentru care filmul nu a avut un impact semnificativ la box-office. Până la jumătatea lunii aprilie, filmul a avut încasări globale de doar 11 milioane de dolari.

    Titlul original al filmului, ”The Water Diviner„, face trimitere la dispozitivul folosit de Crowe pentru a localiza zonele cu apă din uriaşul deşert australian. Este o metaforă, dacă vreţi, a modului cum personajul principal foloseşte metode neortodoxe pentru a-şi găsi copiii.

    Olga Kurylenko se potriveşte personajului Ayshe, o mamă singură care judecă un om în funcţie de senti-mentele acestuia faţă de familie. Relaţia de pe ecran dintre Crowe şi Kurylenko este una credibilă, cu excep-ţia câtorva clişee hollywoodiene. Steve Bastoni, în rolul cumnatului oportunist, este o altă surpriză plăcută.

    Câteva momente ies în evidenţă de-a lungul filmului, cum ar fi scena în care Connor îi învaţă pe soldaţii turci să joace cricket în tren. De asemenea, ideea că în Turcia totul se decide la cafea apare de mai multe ori. Interpretarea lui Crowe este una de calitate, poate cea mai bună din ultimii ani. Deşi s-a remarcat în roluri de forţă, precum ”Gladiatorul„ sau ”Noe„, Crowe exprimă cele mai bune calităţi ale sale atunci când este distribuit în filme în stilul ”A Beautiful Mind„.

    Chiar dacă nu reprezintă o reuşită cinematografică de excepţie, ”Promisiunea„ este un film binevenit în peisajul producţiilor care ajung pe marile ecrane. Foloseşte un scenariu bun şi nu are nevoie de efecte spe-ciale sau actori cunoscuţi pentru a transmite o idee.

    Fiind dedicat zecilor de mii de soldaţi căzuţi în timpul bătăliei de la Gallipoli (sau Canakkale, aşa cum este geografic corect), ”Promisiunea„ reuşeşte în bună măsură să reînvie un moment extrem de delicat din timpul primului război mondial, concentrându-se asupra unui singur personaj. 


    Notă: 7/10

  • A început campania de recucerire a electoratului în perspectiva alegerilor din 2016

    Până atunci, poziţia unor posibili rivali ai lui Ponta din partid va fi slăbită şi mai mult, având în vedere rezoluţia aprobată de Consiliu, promovată de Ponta, prin care se interzice ocuparea funcţiilor politice şi a demnităţilor pub-lice numite numite de către membrii de partid aflaţi în diferite stadii de cercetare penală sau care sunt condamnaţi pentru cazuri de corupţie.

    Rezoluţia face parte din campania PSD de recucerire a electoratului în perspectiva alegerilor din 2016 (alături de scăderea TVA, noul Cod fiscal şi măsuri de protecţie socială), mai ales în condiţiile în care acelaşi Ponta le-a explicat colegilor că, în lipsa altei căi de acces legal la putere, PNL va aştepta pur şi simplu ca DNA să dea jos de la putere guvernul PSD, deschizând adică pe rând procese de corupţie contra miniştrilor sau a parlamen-tarilor partidului.

    În acelaşi timp, rezoluţia răspunde uneia asemănătoare promovate de PNL, care a propus de curând suspendarea din funcţiile deţinute în partid a membrilor contra cărora justiţia dispune măsuri preventive şi retragerea sprijinului PNL pentru membrii cu funcţii în administraţie contra cărora a început urmărirea penală.
     

  • Un francez şi-a făcut o afacere de 40 de milioane de euro cu 1.000 de angajaţi din cel mai sărac judeţ al Moldovei

    Gerard Losson s-a născut în urmă cu 46 de ani într-o familie de agricultori francezi, dar nu a dus mai departe tradiţia agricolă a familiei, mai ales că şi părinţii l-au încurajat să facă mai mult. A decis să meargă la facultate, să devină inginer textilist de meserie şi încă de la absolvire a lucrat în domeniu pentru o firmă franceză. Jobul pe care l-a avut timp de trei ani l-a purtat în SUA, China sau Coreea, dar în 1993, când industria de textile din Franţa a început să cedeze la presiunea pieţelor mai ieftine, mai ales pe nişa pentru bărbaţi, Losson a decis să folosească spiritul antreprenorial din familia sa şi să pornească un business.

    L-a cooptat pe fostul său coleg de cameră din facultate (Thomas) care avea experienţă ca buyer de costume şi au început afacerea cu textile în afara graniţelor Franţei, întâi în Portugalia şi apoi în Tunisia, dar costurile erau prea mari, iar tunisienii nu aveau tradiţie în confecţii.

    Apoi au vizitat România pentru prima dată, în 1997, şi au ales să rămână aici şi să facă afaceri. Sunt în România şi acum. „Am ajuns pe aeroportul din Otopeni şi m-am îndreptat direct către zona de nord, către Botoşani, căci ştiam că judeţul are o mare tradiţie în industria textilă şi că încă sunt oameni care mai ştiu această meserie. Din anii ’80 Franţa avea o legătură cu Botoşaniul prin firmele care cumpărau ţesături de aici“, spune Gerard Losson.

    Iniţial, cei doi francezi erau intermediari care preluau comenzi de la jucători din Franţa şi le plasau la textilierii locali. În 1999 compania deschisă de ei în Botoşani avea afaceri de 15 milioane de euro, cu 12 angajaţi, motiv pentru care ofertele de cumpărare de la investitori străini, francezi în special, nu au întârziat să apară. Dar fiecare a fost refuzată de Gerard Losson pentru că nu i-a plăcut niciodată să lucreze pentru alţii şi mai ales în entităţi organizaţionale prea stricte.

    Propunerile făcute de investitori i-au dat însă o idee – să renunţe la activitatea de intermediere şi să devină producători. Astfel, au înfiinţat prima lor companie de producţie din România şi în 1999 au cumpărat primii câţiva mii de metri pătraţi dintr-o fostă filatură din Botoşani – astăzi „inima şi creierul“ businessului Formens. Au utilat fabrica din Botoşani cu echipamente cumpărate la licitaţie în Franţa, de la foste fabrici care se închiseseră. „La nici 30 de ani ne aflam la o licitaţie cu oameni care aveau mult mai multă vechime ca noi în industrie şi cumpăram tot din fostele fabrici. Am plecat de acolo cu 27 de tiruri de echipamente.“

    Producţia fabricii a început în primăvara anului 2000, iar doi ani mai târziu au deschis o altă fabrică la Dărăban, pentru care au folosit aceeaşi reţetă de utilare, dar de data aceasta cu echipamente provenite din fabrici scoţiene. Gerard Losson avea pe atunci 33 de ani şi 1.250 de angajaţi în cele două fabrici.

    După alţi trei ani verişorul lui Thomas (partenerul său de afaceri), care avea şi el o fabrică de confecţii în Botoşani în care lucrau 400 de oameni, le-a propus să-şi unească forţele într-un singur grup. Deja-vu: Losson a refuzat iar oferta, ceea ce a dus la separarea de asociatul său. Gerard Losson a rămas cu fabrica de la Botoşani, iar Thomas cu cea de la Dărăban pe care a alipit-o businessului pe care îl avea verişorul său în România.

    Practic, ceea ce astăzi se numeşte Formens a luat naştere în 2005, când cei doi francezi care au venit împreună în România au ales să o ia pe drumuri diferite.

    „Eu am avut atunci altă viziune. În 2005 piaţa a fost liberalizată şi toată industria de costume pentru bărbaţi din Europa Centrală a murit. În doi ani s-au desfiinţat sute de mii de locuri de muncă şi pentru a nu fi afectaţi de această criză eu mi-am dorit să ne îndreptăm şi spre nişa «made to measure» pentru că nu mai puteam ţine pieptul doar cu serii mari şi fără valoare adăugată“, explică Losson. Aşa că toţi banii pe care i-a câştigat în 2005 i-a investit în echipamente mai bune şi a început să caute clienţi care să aibă nevoie de serii mai mici de costume, dar la o calitate mai bună.

    Linia made to measure a fost însă lansată abia în 2010, când Losson a adus un director tehnic francez, care rămăsese fără loc de muncă după prăbuşirea industriei din Franţa.

  • Udrea: Promisiunea Guvernului de a-i sprijini pe cei care au rate la bănci este discriminatorie

     “Guvernul face pomeni electorale pe banii noştri. Iar dacă dumneavoastră veţi primi direct pomana electorală de la USL, în campania pentru europarlamentare sau pentru prezidenţiale, să ştiţi că plătiţi pomenile electorale pe care Guvernul Ponta le face în an electoral. Au trecut de la pomană electorală cu sacoşa, nu mai merg cu ligheanul, ori cu găleata în mediul rural pentru a câştiga voturi, pentru că au descoperit o metodă mult mai subtilă: pomana electorală direct de la Guvern”, a precizat Udrea într-o conferinţă de presă.

    Ea a arătat că, în acest moment, în Guvernul Ponta există o competiţie între miniştri pentru a identifica mai multe modalităţi de a păcăli electoratul în scopul de a obţine voturi pentru europarlamentare sau pentru prezidenţiale.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Udrea: Promisiunea Guvernului de a-i sprijini pe cei care au rate la bănci este discriminatorie

     “Guvernul face pomeni electorale pe banii noştri. Iar dacă dumneavoastră veţi primi direct pomana electorală de la USL, în campania pentru europarlamentare sau pentru prezidenţiale, să ştiţi că plătiţi pomenile electorale pe care Guvernul Ponta le face în an electoral. Au trecut de la pomană electorală cu sacoşa, nu mai merg cu ligheanul, ori cu găleata în mediul rural pentru a câştiga voturi, pentru că au descoperit o metodă mult mai subtilă: pomana electorală direct de la Guvern”, a precizat Udrea într-o conferinţă de presă.

    Ea a arătat că, în acest moment, în Guvernul Ponta există o competiţie între miniştri pentru a identifica mai multe modalităţi de a păcăli electoratul în scopul de a obţine voturi pentru europarlamentare sau pentru prezidenţiale.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • EXCLUSIV – Promisiunea Guvernului la FMI: Taxele locale pentru persoane fizice, urcate cât vor primarii

     “Nivelul taxelor pe proprietate pentru persoane fizice poate fi majorat la latitudinea autorităţilor locale”, este asigurarea transmisă de Guvern către FMI, în scrisoarea de intenţie convenită în această lună şi obţinută de MEDIAFAX.

    Săptămâna trecută, agenţia MEDIAFAX a prezentat un proiect de modificare a Codului Fiscal elaborat la nivelul Guvernului, care stabileşte că impozitele şi taxele locale vor putea fi majorate suplimentar pentru persoanele fizice cu mai mult de 20%, această limită-maximă la care primarii sunt obligaţi în prezent să se raporteze urmând să fie eliminată de Guvern pentru proprietarii persoane fizice şi menţinută doar pentru firme.

    Modificarea va fi argumentată prin “dificultăţile financiare” ale autorităţilor locale şi necesitatea protecţiei mediului de afaceri.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • EXCLUSIV – Marie Jeanne Ion: Aducerea lui Hayssam este un pas normal. Era să mor în 2005, aş vrea să ştiu de ce

     “Pentru mine, ceea ce s-a întâlmplat în această dimineaţă este doar un pas normal din punctul de vedere al unui sistem de justiţie şi de ordine publică şi siguranţă care funcţionează într-o societate civilizată. Şi, este adevărat, trebuie să remarc că a fost făcută o promisiune şi s-a respectat, deşi foarte puţină lume credea”, a declarat, vineri, Marie Jeanne Ion.

    Ea a subliniat că speră să fie aflate “dedesubturile acestei drame”. “Vom vedea ce se întâmplă pe viitor, am văzut declaraţiile oficiale şi este clar că îşi va ispăşi pedeapsa. Sper şi eu, ca toată lumea, ca şi colegii mei, să se afle dedesubturile acestei drame. Pentru noi asta a fost, o dramă”, a declarat Marie Jeanne Ion.

    Ea a adăugat că tot ce s-a întâmplat în 2005 a fost acoperit, din păcate, “de tot felul de speculaţii”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro