BusinessMagazin

Tag: prajituri

  • Topul celor mai nefericite bonusuri acordate de companii angajaţilor performanţi

    Angajaţii sunt de multe ori tentaţi să muncească mai mult decât li se cere, în speranţa că vor fi recompensaţi pentru entuziasmul. Din păcate pentru ei, acesta lucru nu se întâmplă întotdeauna.

    Ce se întâmplă atunci când bonusul primit este inutil, uneori chiar jignitor? Cei de la Quora au realizat o listă a celor mai proaste recompense primite de angajaţii merituoşi.

    David Hood, angajat al unei case de îngrijire, a beneficiat de o adevărată “serie” de bonusuri, unul mai inutil decât celălalt. “Într-un an am primit şuncă. Eu nu mănânc şuncă, iar cei mai mulţi colegi ai mei sunt evrei”, povesteşte Hood. “Cu altă ocazie, am primit un tricou cu sigla firmei, dar care avea cu patru numere mai mult decât măsura mea. Am mai primit şi o scrisoare din partea şefului meu în care mi-a greşit numele de mai multe ori, numindu-mă Danny. A fost ciudat, pentru că lucram de mulţi ani acolo şi eram doar câţiva angajaţi.” Povestea lui Hood nu se termină, însă, aici: “Am primit, cu ocazia sărbătorilor, un cupon pentru o masă gratis la cantina instituţiei la care chiar eu eram bucătar. A fost stupid, pentru că angajaţii oricum nu îşi plătesc mesele. Cel mai rău a fost însă când am primit un card de benzină în valoare de 15$ valabil la o benzinărie care era închisă de şase luni”, mai povesteşte bărbatul.

    Steve Johnson, lucrător în cadrul unei baze militare americane, era obişnuit să primească în fiecare an un curcan drept bonus pentru sărbători. “Am trecut apoi în subordinea celor mai zgârgiţi oameni pe care i-am întâlnit. Primul an, de Crăciun, am primit doar o poză cu un curcan. A fost penibil. Anul următor, n-am mai primit nimic.”

    Jay Bazzinoti, un tânăr angajat în Boston, s-a bucurat atunci când a primit din partea conducerii un plic pe care scria “Bonus pentru munca depusă”. Bucuria sa nu a durat însă mult: când a deschis plicul, Bazzinoti a găsit numai cupoane cu valoare de câţiva dolari trimise de la sediul central din California. “Evident, nu am avut ce să fac cu ele în Boston”, povesteşte Bazzinoti.

    Poate cel mai amuzant exemplu este cel al lui Andy Warwick, un traducător care avea sarcina de a scrie cursuri de engleză pentru angajatorul său. Cu ocazia sărbătorilor, el a primit prin poştă un discount de 20% la cursurile scrise chiar de el. “Poate angajaţii chinezi s-au bucurat de bonus, dar în cazul meu a fost chiar stupid”, comentează Warwick.

    Corrie Hausman, îşi aminteşte de anii petrecuţi în retail, când în loc de bonus compania trimitea o cutie cu 5-6 prăjituri ce trebuiau împărţite între la 25 de oameni. “Partea cea mai bună? Prăjiturile ajungeau de cele mai multe ori zdrobite la birou”, spune Hausman.

  • Tânăra care transformă prăjiturile în opere de artă – GALERIE FOTO

    Judit Czinke Poor este o artistă din Ungaria care creează ceva ieşit din comun: prăjituri de artă. 
     
    Poor este extrem de populară pe Facebook, având aproape 300.000 de fani. De curând ea şi-a făcut cont şi pe Instagram, iar fanii au început deja să se strângă.
     
    Sursă foto: Twistedsifter.com

  • Un fost concurent la Masterchef face 25.000 de euro din prăjituri

    Vlad Mureşan, 30 de ani, şi-a deschis propria cofetărie în Cluj-Napoca imediat după participarea la concursul Masterchef în 2013, iar pariul „dulce“ l-a costat 20.000 de euro, bani proveniţi din surse proprii.

    Tânărul nu a reuşit să prindă finan­ţă­rile acordate de către stat, dar s-a amibiţio­nat să pună pe piaţa clujeană brandul „Un dulce de la Vlad Mure­şan“, care foloseşte în toate reţetele ciocolata în proporţie de 80%.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • O familie de antreprenori a investit 100.000 de euro într-o cofetărie cu prăjituri tradiţionale

    Alin Chivu şi familia sa au investit 100.000 de euro în deschiderea unei cofetării dedicate prăjiturilor tradiţionale, cea mai mare parte din aceasta fiind direcţionată în amenajarea şi designul noului spaţiu, cât şi în utilaje şi echipamente performante. Potrivit antreprenorilor, investiţia se va amortiza în aproximativ trei ani.

    Localizată în zona Dorobanţi-Floreasca pe Strada Banul Antonache numărul 59, cofetăria este a treia deschisă de familia Chivu sub brandul Casa Victoria, după locaţiile din Piaţa Domenii  şi Bucureştii Noi.

    Familia Chivu a început să facă afaceri încă din anul 1990.  În 2002, s-au lansat afacerii cu cofetării Casa Victoria. Ideea de a deschide o cofetărie axată pe produse tradiţionale a venit în urma experienţei prăjiturilor făcute în casă. “Povestea noastră a început de la o idee simplă: am fost curioşi să aflăm dacă senzaţionalul cozonac făcut de mama ar avea acelaşi succes şi în afara familiei. Reacţiile primilor clienţi ne-au depăşit toate aşteptările. Cozonacii mamei au devenit în scurt timp atât de populari încât am început să luăm în serios ideea”, au declarat antreprenorii.


     

  • Topul celor mai nefericite bonusuri acordate de companii angajaţilor performanţi

    Angajaţii sunt de multe ori tentaţi să muncească mai mult decât li se cere, în speranţa că vor fi recompensaţi pentru entuziasmul. Din păcate pentru ei, acesta lucru nu se întâmplă întotdeauna.

    Ce se întâmplă atunci când bonusul primit este inutil, uneori chiar jignitor? Cei de la Quora au realizat o listă a celor mai proaste recompense primite de angajaţii merituoşi.

    David Hood, angajat al unei case de îngrijire, a beneficiat de o adevărată “serie” de bonusuri, unul mai inutil decât celălalt. “Într-un an am primit şuncă. Eu nu mănânc şuncă, iar cei mai mulţi colegi ai mei sunt evrei”, povesteşte Hood. “Cu altă ocazie, am primit un tricou cu sigla firmei, dar care avea cu patru numere mai mult decât măsura mea. Am mai primit şi o scrisoare din partea şefului meu în care mi-a greşit numele de mai multe ori, numindu-mă Danny. A fost ciudat, pentru că lucram de mulţi ani acolo şi eram doar câţiva angajaţi.” Povestea lui Hood nu se termină, însă, aici: “Am primit, cu ocazia sărbătorilor, un cupon pentru o masă gratis la cantina instituţiei la care chiar eu eram bucătar. A fost stupid, pentru că angajaţii oricum nu îşi plătesc mesele. Cel mai rău a fost însă când am primit un card de benzină în valoare de 15$ valabil la o benzinărie care era închisă de şase luni”, mai povesteşte bărbatul.

    Steve Johnson, lucrător în cadrul unei baze militare americane, era obişnuit să primească în fiecare an un curcan drept bonus pentru sărbători. “Am trecut apoi în subordinea celor mai zgârgiţi oameni pe care i-am întâlnit. Primul an, de Crăciun, am primit doar o poză cu un curcan. A fost penibil. Anul următor, n-am mai primit nimic.”

    Jay Bazzinoti, un tânăr angajat în Boston, s-a bucurat atunci când a primit din partea conducerii un plic pe care scria “Bonus pentru munca depusă”. Bucuria sa nu a durat însă mult: când a deschis plicul, Bazzinoti a găsit numai cupoane cu valoare de câţiva dolari trimise de la sediul central din California. “Evident, nu am avut ce să fac cu ele în Boston”, povesteşte Bazzinoti.

    Poate cel mai amuzant exemplu este cel al lui Andy Warwick, un traducător care avea sarcina de a scrie cursuri de engleză pentru angajatorul său. Cu ocazia sărbătorilor, el a primit prin poştă un discount de 20% la cursurile scrise chiar de el. “Poate angajaţii chinezi s-au bucurat de bonus, dar în cazul meu a fost chiar stupid”, comentează Warwick.

    Corrie Hausman, îşi aminteşte de anii petrecuţi în retail, când în loc de bonus compania trimitea o cutie cu 5-6 prăjituri ce trebuiau împărţite între la 25 de oameni. “Partea cea mai bună? Prăjiturile ajungeau de cele mai multe ori zdrobite la birou”, spune Hausman.

  • A creat în România un brand de la zero. Acum îl duce la Paris

    Alexandre Gorj, tânărul de 27 ani, care a construit de la zero brandul Madame Lucie, va deschide anul acesta primul magazin la Paris, în timp ce dezvoltarea reţelei pe piaţa locală prin sistem de francize va fi oprită.
     
    In urma cu trei ani, Madame Lucie aducea in Romania, pentru prima data, celebrele macarons frantuzesti. Cu o investiţie de 50.000 de euro, Gorj a deschis un laborator de cofetărie, şapte magazine, parteneriate cu restaurante, cafenele şi cluburi premium din Bucureşti.

    Inspirat de pasiunea pentru gătit a mamei lui, doamna Lucia, el a creat brandul Madame Lucie, prezent pe piaţa locală printr-un laborator de producţie de macarons şi reţeaua de magazine: trei în Bucureşti şi câte unul în Cluj, Iaşi,  Sibiu, Chişinău – dintre care ultimul a fost inaugurat în Centrul Vechi al Capitalei.

    După trei ani de la lansare, Gorj a reuşit să crească vânzarea de la zece macarons pe zi la circa 3.000 de bucăţi, la un cost de producţie de 2,5 lei pentru o prăjitură. 

    Printre planurile lui Gorj se numără acum deschiderea magazinelor în afara graniţelor. Primul oraş unde se va extinde Madame Lucie va fi chiar cel de unde vin le macarons, Parisul. Spania, Italia şi SUA sunt alte ţări unde antreprenorul plănuieşte să inaugureze magazine.  Mesajul pe care îl transmite celorlalţi antreprenori este “să fie perseverenţi şi să asculte sfaturi de la oamenii din business cu experienţă”.

  • Reportaj: Târgul de dulciuri de la Paris – cum ar trebui să fie deserturile din restaurante

    ADRIANA SOHODOLEANU
    (CĂLĂTOR PASIONAT, GASTRONOM ÎN TRAINING ŞI ANTREPRENOR, PROPRIETAR AL BOUTIQUE-ULUI ONLINE DE DESERTURI ŞI CADOURI WWW.BISCUIT.RO)

    PRIMELE PAGINI DIN BIG BROTHER, DE LIONEL SHRIVER, VORBESC DESPRE MÂNCARE ŞI SATISFACŢIA PE CARE ACEASTA O OFERĂ. Teoria care m-a făcut să aprob şi să scriu aceste rânduri spune că mâncarea în sine nu aduce (multă) plăcere. Romanul analizează obezitatea în relaţie cu responsabilitatea familială şi gradul în care aceasta din urma este sau nu utilă şi dezirabilă.

    Citind cele câteva rânduri prin care personajul îşi face introducerea construind eşafodajul povestirii sale (despre obezitate şi relaţii de familie) am regăsit verbalizat un gând avut destul de des în ultima vreme. Ceea ce ne face să salivăm se întâmplă de fapt în afara momentului masticării, înainte şi după, respectiv anticiparea, aţâţarea papilelor şi apoi amintirea experienţei. Rememorarea ei amplifică impactul.

    ESTE MOTIVUL CARE M-A ADUS LA ACEST TÂRG: vreau să aflu noi tehnici şi echipamente prin care experienţa pe care o ofer clienţilor prin deserturile noastre să fie intensă şi generatoare de amintiri, anticipări, savurări şi iar amintiri – un fel de şarpe care-şi înghite coada, o mişcare ciclică nesfârşită, pe care, da, unii ar numi-o dependenţă. Eu i-aş spune loializare.

    Cele şapte hale ale parcului expoziţional din Villepinte sunt dedicate unor categorii precum brutărie, artizanal, industrial, şcoli de gastronomie, concursuri şi show-uri. Aici au loc întreceri precum Mondial des arts sucres şi Masters de la boulangerie artisanal la care participă concurenţi din toată lumea. Tot aici îşi prezintă expozanţii performanţele produselor lor – maşini, utilaje, făinuri sau arome, forme de copt etc. – şi o fac tot la fel prin vitrine în care au înregimentat mii de prăjituri pastelate. Privirea îţi aleargă către ele, se îmbată cu aromă, se împleticeşte în decoruri, se lipeşte, înghite hulpavă tot, cu discriminări minore.

    Preţ de o oră eşti în extaz, dar apoi urmează căderea: privirea, tot ea săraca, se târâie, şchioapătă, îşi trage pleoapa pavăză şi imploră milă. Intervine greaţa vizuală. Stomacul nu are nimic, nu a gustat nimic. Aici desertul se mănâncă cu ochii, aproape nimic nu se degustă fizic. O binecuvântare. Această supradoză de zahăr a făcut ca în cele patru zile în Paris să mănânc efectiv doar trei deserturi şi pe acelea din curiozitate profesională, nu poftă.

    În afara târgului, este linişte. Parisul este de data aceasta tăcut, pare că oamenii şi maşinile merg în vârful degetelor. Maşini nu prea sunt şi când apar nu fac zgomot. Nu sunt silenţioase, fantomatic-inexistente, ci doar puţine şi nu fac zgomot mare, lucru care are de-a face cu nivelul poluării în oraş şi încercările guvernului de a-l diminua.

    Sâmbătă seara Parisul a fost cuminte, duminică pustiu, iar luni adormit. Doar pe Champs Élysées e o agitaţie tăcută, turişti mişcându-se ca o turmă spre sau dinspre Arcul de Triumf.

    Zgomotul este însă în bistrouri şi magazine. Perdele fonice invizibile îl reţin acolo şi doar răzleţ răzbate câte un murmur. E ciudat, căci nu pluteşte nimic în aer, nu e o respiraţie reţinută, nici tăcere impusă. Nu te aştepţi să izbucnească o furtună sau o gaşcă de prieteni să urle „Surpriză!„. Cei care trec pe stradă sunt puţini şi normali. Câini nu sunt, iar cerşetorii tac înveliţi în saci de dormit, în uşile de la Printemps şi Lafayette.

    Ziua nu e altfel; în grădinile Tuileries şi pe peticele de iarbă paralele cu Champs Élysées oamenii stau descălţaţi în iarbă. Stau şi eu şi mă gândesc cât de diferit ne purtăm în vacanţe faţă de ceea ce suntem acasă.
    Mă mai gândesc la cele de la târg şi la faptul că în dimineaţa aceasta la Fauchon (magazin de lux de delicatese) erau 40 de oameni la ora 11; toţi aveau coşuri în mână şi căutau probabil să refacă stocul de provizii terminate peste weekend.

  • Povestea bancherului care face bani din prăjituri home-made

    De la opt seara până la 1 noaptea reuşeşte să facă 36 de brioşe pe care le vinde la 10 lei bucata, în condiţiile în care „în cofetăriile specializate preţurile se plasează între 12 şi 15 lei”. Sunt săptămâni în care coace dulciuri zilnic, dar şi perioade mai puţin încărcate. În lunile cu sărbători – Crăciun, Paşte, sau luna martie – încasările lunare pot ajunge la 2.000 de euro, însă marja de profit e mică, „pentru că vreau să fac cunoscut brandul”.

    „Îmi plac foarte mult dulciurile şi în copilărie nu-mi plăceau prăjiturile din cofetării”, spune Dana Toma, care a venit la interviu direct de la examenul de cofetari patiseri pe care l-a urmat pentru a avea „patalamaua” necesară întemeierii unei firme. De doi ani a început să facă „mai mult decât ca amuzament” cupcakes, biscuiţi, macarons şi torturi, iar de un an şi jumătate a început să le vândă firmelor care le trimit clienţilor sau chiar celor care vor dulciuri altfel decât pot găsi pe piaţă. Adică din ingrediente naturale, fără aditivi, fără gelatină şi personalizate. Are deja un nume pentru brandul pe care vrea să-l dezvolte „Dulce by Dana Toma” şi visează să facă, la un moment dat, un butic cu dulciurile sale. Butic şi nu o afacere de „linie”, punctează ea, povestind că la un moment dat un investitor i-a propus să o finanţeze, cu zeci de mii de euro, având ca ţintă să dezvolte, în câţiva ani, o reţea de cofetării. „Dar eu nu asta îmi doresc.”

    Visul ei este să aibă un laborator propriu, iar pentru utilarea cu echipamente profesionale bugetul ajunge la aproape 10.000 de euro. „Mi-a plăcut dintotdeauna să fac prăjituri, în casă la noi se găteşte mereu”, povesteşte ea despre înclinaţia pe care o are pentru prepararea dulciurilor. O dovadă în plus este chiar faptul că Dana Toma a participat la sezonul anterior al MasterChef, unde a trecut de două preselecţii. A primit şorţul, adică a trecut de primul filtru al selecţiei, cu un piept de pui în crustă de nucă, cu sos de ardei copt şi mentă, cu garnitură de ciuperci cu smântână şi mirodenii.

     

  • Povestea bancherului care face bani din prăjituri home-made

    De la opt seara până la 1 noaptea reuşeşte să facă 36 de brioşe pe care le vinde la 10 lei bucata, în condiţiile în care „în cofetăriile specializate preţurile se plasează între 12 şi 15 lei”. Sunt săptămâni în care coace dulciuri zilnic, dar şi perioade mai puţin încărcate. În lunile cu sărbători – Crăciun, Paşte, sau luna martie – încasările lunare pot ajunge la 2.000 de euro, însă marja de profit e mică, „pentru că vreau să fac cunoscut brandul”.

    „Îmi plac foarte mult dulciurile şi în copilărie nu-mi plăceau prăjiturile din cofetării”, spune Dana Toma, care a venit la interviu direct de la examenul de cofetari patiseri pe care l-a urmat pentru a avea „patalamaua” necesară întemeierii unei firme. De doi ani a început să facă „mai mult decât ca amuzament” cupcakes, biscuiţi, macarons şi torturi, iar de un an şi jumătate a început să le vândă firmelor care le trimit clienţilor sau chiar celor care vor dulciuri altfel decât pot găsi pe piaţă. Adică din ingrediente naturale, fără aditivi, fără gelatină şi personalizate. Are deja un nume pentru brandul pe care vrea să-l dezvolte „Dulce by Dana Toma” şi visează să facă, la un moment dat, un butic cu dulciurile sale. Butic şi nu o afacere de „linie”, punctează ea, povestind că la un moment dat un investitor i-a propus să o finanţeze, cu zeci de mii de euro, având ca ţintă să dezvolte, în câţiva ani, o reţea de cofetării. „Dar eu nu asta îmi doresc.”

    Visul ei este să aibă un laborator propriu, iar pentru utilarea cu echipamente profesionale bugetul ajunge la aproape 10.000 de euro. „Mi-a plăcut dintotdeauna să fac prăjituri, în casă la noi se găteşte mereu”, povesteşte ea despre înclinaţia pe care o are pentru prepararea dulciurilor. O dovadă în plus este chiar faptul că Dana Toma a participat la sezonul anterior al MasterChef, unde a trecut de două preselecţii. A primit şorţul, adică a trecut de primul filtru al selecţiei, cu un piept de pui în crustă de nucă, cu sos de ardei copt şi mentă, cu garnitură de ciuperci cu smântână şi mirodenii.

     

  • Atenţie, colegii de serviciu îngraşă!

    Studii recente arată că aceşti colegi, fără să vrea, constituie de fapt motivul pentru care cei care ţin regim de slăbire au probleme în a-l respecta din cauza atmosferei pe care le-o creează la serviciu.

    Aceştia sunt presaţi de către colegii lor să mănânce, ceea ce îi poate face să se îngraşe în loc să slăbească. Cei care-i presează nu o fac cu intenţii rele, ei fiind de fapt colegii care vin cu ceva de mâncare la serviciu ca să-i trateze şi pe ceilalţi pentru că au vreo reţetă care le iese bine, ori aduc prăjituri pentru a sărbători împreună cu cei alături de care lucrează o promovare, o zi de naştere sau pentru a şi-i apropia.

    Atunci când sunt refuzaţi de cei care ţin regim, colegii care au adus mâncare sau prăjituri fie se supără, fie încearcă să le explice că dacă se abat un pic de la regimul urmat nu păţesc nimic. Mulţi din ei încetează cu insistenţele atunci când colegul care încearcă să slăbească le răspunde explicându-le că pe un alcoolic care s-a lăsat de băutură nu l-ar îmbia cu ceva de băut.

    Uneori presiunile vin de la colegi care se simt părăsiţi de cei ce obişnuiau să le ţină companie la masă, de la alţii care au încercat să slăbească şi n-au reuşit ori de la unii care consideră colegul sau colega mai slabă drept o ameninţare pentru cariera lor. Alteori, pericolul vine de la clienţii cu care cel aflat la regim trebuie să iasă la restaurant şi care sunt greu de refuzat fără a-i jigni atunci când se apucă să comande tot ce e mai apetisant în meniu.