Tag: povesti

  • Oraşul din România care îi impresionează pe americani: “Un oraş ca-n basme, parcă desprins din poveştile cu zâne”

    O americancă a fost extrem de impresionată de oraşul Sighişoara pe care l-a lăudat în textele scrise pe blogul ei.
     
    ”Eu vin dintr-o ţară unde asemenea locuri pur şi simplu nu există. Biserici vechi, un centru istoric înconjurat de ziduri, mii de ani de istorie… aşa ceva nu găseşti în Statele Unite”, este textul scris de Amanda.

    Tânăra a venit în ţara noastră, în urmă cu câţiva ani, şi a fost pur şi simplu uimită de frumuseţea locurilor.

    ”E un oraş cetate parcă desprins din poveştile cu zâne. Are străzi pietruite, clădiri colorate, un centru istoric pietonal… nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de Sighişoara”, mai spune Amanda pe blogul ei. De altfel, ea a mai scris un articol pe blogul ei, numit “De ce ar trebui să vizitezi România”.

    Ea spune că ţara noastră este foarte frumoasă şi cu preţuri bune. În plus, Amanda, care este din statul american Ohio, punctează că a întâlnit mulţi oameni care ştiu să vorbească engleză, dar şi că nu a avut parte de aglomeraţie, ca în alte ţări.

    Oraşul Sighişoara se află în inima Transilvaniei, în judeţul Mureş, pe malul Târnavei Mari, la 95 de kilometri de Sibiu. Este una din puţinele cetăţi medievale care sunt încă locuite, iar Centrul istoric al oraşului, este inclus în patrimoniul mondial UNESCO.

     

     

  • Cine sunt oamenii pe spatele cărora se sprijină lumea modei internaţionale. Poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare

    Italia este o ţară membră a zonei euro de fix şase decenii şi un pilon al zonei euro din 1999. Italia face parte încă de la început din transformările politice şi economice postbelice care fac din Europa un continent al păcii şi valorilor comune. Însă Italia în sine este o ţară cu rezistenţă la reformă, la progres, iar acest lucru este vizibil pe piaţa muncii. Din când în când, de acolo vin poveşti de groază cu sclavi, abuzuri şi mafioţi. Mai comune sunt însă poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare. Aceasta este economia gri a Italiei. Despre ea scrie The New York Times.

    Într-un apartament de la etajul doi din oraşul Santeramo in Colle din sudul Italiei, într-o zi de vară, o femeie de vârstă mijlocie stătea pe un scaun cu căptuşeală neagră, concentrată pe ce lucra la masa de bucătărie. Ea coase cu atenţie la o haină sofisticată de lână în genul celor ce s-ar vinde la preţuri cuprinse între 800 şi 2.000 de euro când vor ajunge în magazine, poate chiar luna aceasta, ca parte a colecţiei de toamnă şi iarnă a brandului de modă de lux italian MaxMara. Însă femeia, care a cerut să nu-i fie publicat numele de teamă că îşi poate pierde mijloacele de trai, primeşte de la fabrica pentru care lucrează doar 1 euro pentru fiecare metru de ţesătură pe care îl termină.

    „Îmi trebuie aproximativ o oră pentru a coase un metru, deci aproximativ patru până la cinci ore pentru a face o haină completă“, a spus femeia, care lucrează fără contract sau asigurare şi este plătită în numerar o dată pe lună. „Încerc să fac două haine pe zi.“ Munca nereglementată pe care o face în apartamentul ei este o formă de externalizare făcută de o fabrică locală care produce, de asemenea, articole de îmbrăcăminte pentru unele dintre cele mai cunoscute nume din moda de lux, printre care Louis Vuitton şi Fendi. Cel mai mult a câştigat, spune ea, 24 de euro pentru o haină întreagă.

    Munca la domiciliu – lucrul de acasă sau într-un mic atelier, spre deosebire de o fabrică – este o piatră de temelie a lanţului de aprovizionare rapid. Este o tendinţă vizibilă mai ales în ţări precum India, Bangladesh, Vietnam şi China, unde milioane de muncitori slab plătiţi – în cea mai mare parte femei – sunt unii dintre cei mai neprotejaţi din industrie, din cauza statutului lor nereglementat, a izolării şi a lipsei de acţiune legislativă.

    Condiţii similare există şi în Italia şi ajută la producerea unora dintre cele mai scumpe articole de îmbrăcăminte care pot fi cumpărate. Situaţia i-ar putea şoca pe cei ce văd în eticheta „Made in Italy“ o expresie a meşteşugului sofisticat. Presiunile sporite din cauza globalizării şi creşterea concurenţei la toate nivelurile pieţei înseamnă că ceea ce lumea presupune că ar oferi un articol de lux – certitudinea că este făcut în cele mai bune condiţii de către lucrători cu înaltă calificare care sunt plătiţi echitabil – este uneori pus în pericol.

    Deşi nu sunt expuşi la ceea ce majoritatea oamenilor ar considera a fi condiţii de atelier ieftin, angajaţii la domiciliu primesc salarii normale pentru astfel de forme de organizare a muncii. Italia nu are un salariu minim la nivel naţional, însă aproximativ 5-7 euro pe oră este considerat un nivel standard adecvat de către multe sindicate şi firme de consultanţă. În cazuri extrem de rare, un lucrător cu înaltă calificare poate câştiga până la 8-10 euro pe oră. Muncitorii la domiciliu câştigă mult mai puţin, indiferent dacă lucrează cu piele, fac broderie sau orice altceva ce poate fi considerat muncă artizanală.
    În oraşul Ginosa, un alt oraş din Puglia, Maria Colamita, în vârstă de 53 de ani, povesteşte că acum un deceniu, când cei doi copii ai ei erau mici, lucra de acasă pentru fabrici locale la rochii de mireasă brodate cu paiete şi mărgele pentru 1,50 – 2 euro pe oră. Pentru o rochie lucra în medie între 10 şi 50 de ore. Doamna Colamita îşi aminteşte că muncea între 16 şi 18 ore pe zi. Şi era plătită numai atunci când rochia era completă.
    „Făceam pauze doar pentru a avea grijă de copii şi de membrii familiei mele şi atât“, spune ea, adăugând că în prezent lucrează ca femeie de serviciu şi câştigă 7 euro pe oră. „Acum, copiii mei au crescut şi pot să-mi iau un loc de muncă unde pot câştiga un salariu real.“

    Ambele femei au spus că ştiu în zona lor cel puţin 15 alte croitorese care fac acasă articole de îmbrăcăminte de lux, individual, pentru fabricile locale. Toate trăiesc în Puglia, călcâiul rural al cizmei italiene, care amestecă sate de pescuit risipite pe litoral şi apele cristaline, iubite de turişti, cu unul dintre cele mai mari centre de producţie din ţară.

    Puţini sunt dispuşi să îşi rişte mijloacele de trai pentru a-şi spune poveştile, deoarece pentru ei flexibilitatea şi posibilitatea de a-şi îngriji familiile în timp ce lucrează justifică salariul slab şi lipsa de protecţie.

    „Ştiu că nu sunt plătită cât merit, dar salariile sunt foarte scăzute aici, în Puglia şi, până la urmă, îmi place ce fac“, explică o altă croitoreasă din atelierul din mansarda apartamentului ei. „Am făcut-o toată viaţa mea şi nu am putut face altceva.“

    Deşi avea o slujbă la o fabrică pentru care era plătită cu 5 euro pe oră, a lucrat trei ore pe zi la negru de acasă, în mare parte la articole de îmbrăcăminte de înaltă calitate pentru designeri italieni. Primea de obicei cam 50 de euro pentru un produs.

    „Toţi acceptăm că aşa stau lucrurile“, a spus femeia într-o pauză luată de la maşina de cusut. Ea este înconjurată de rulouri de pânză şi benzi de măsurare.

    Construite pe nenumăratele întreprinderi de producţie mici şi mijlocii orientate spre export care formează coloana vertebrală a celei de-a patra economii ca mărime a Europei, fundaţiile vechi de secole ale legendei „Made in Italy“ s-au zguduit în ultimii ani sub greutatea birocraţiei, a creşterii costurilor şi a şomajului.

    Întreprinderile din nord, unde există, în general, mai multe oportunităţi de angajare şi salarii mai mari, au suferit mai puţin decât cele din sud, care au fost afectate de explozia de forţă de muncă străină ieftină care a determinat multe companii să-şi mute operaţiunile de producţie în străinătate.

    Puţine sectoare se bazează pe prestigiul producţiei italiene aşa cum o face comerţul de lux, mult timp un punct de sprijin al creşterii economice a Italiei. Acesta este responsabil pentru 5% din Produsul Intern Brut italian şi aproximativ 500.000 de persoane au fost angajate direct şi indirect de către sectorul bunurilor de lux din Italia în 2017, potrivit datelor unui studiu realizat de Universitatea din Bocconi şi Altagamma.

    Aceste cifre reflectă şi perspectivele pieţei globale de lux, aşteptate de Bain & Company să crească cu 6 până la 8%, până la 276-281 de miliarde de euro, în 2018, şi apetitul sănătos pentru produsele „Made in Italy“ de pe pieţele mature şi cele emergente.

    Însă pretinsele eforturi ale unor branduri de lux şi furnizori de top pentru scăderea costurilor fără a afecta calitatea au avut un impact asupra celor care lucrează în partea cea mai de jos a industriei.

    Câte persoane sunt afectate este dificil de calculat. Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (Istat), 3,7 milioane de lucrători din toate sectoarele au muncit fără contract în 2015. Mai recent, pentru 2017, Istat a numărat 7.216 lucrători la domiciliu, dintre care 3.647 în sectorul de producţie.

    Cu toate acestea, nu există date oficiale referitoare la cei care muncesc cu contracte nereglementate şi nimeni nu a încercat să cuantifice această categorie timp de zeci de ani. În 1973, economistul Sebastiano Brusco estima că Italia avea un milion de lucrători la domiciliu cu contract în producţia de îmbrăcăminte, cu o cifră aproximativ egală cu a celor fără contract. De atunci, s-au făcut puţine eforturi cuprinzătoare pentru a examina datele.

    Această investigaţie a New York Times a adunat dovezi despre aproximativ 60 de femei numai din regiunea Puglia care lucrau individual de acasă fără un contract reglementat în sectorul textilelor. Tania Toffanin, autorul „Fabbriche invisibili“, o carte despre istoria muncii acasă în Italia, estimează că în prezent există între 2.000 şi 4.000 de muncitori în sectorul gri al producţiei de îmbrăcăminte.

    „Cu cât mergem mai mult în jos pe lanţul de aprovizionare, cu atât este mai mare abuzul“, apreciază Deborah Lucchetti, de la Abiti Puliti, braţul italian al Campaniei Haine Curate, care luptă pentru descurajarea acestui gen de muncă.

    Potrivit lui Lucchetti, structura fragmentată a sectorului de producţie la nivel mondial, alcătuită din mii de întreprinderi mijlocii sau mici, adesea deţinute de întreprinderi de familie, este un motiv-cheie pentru care practici precum munca nereglementată la domiciliu pot rămâne dominante chiar şi într-o societate din lumea civilizată cum ar fi Italia.

    O mulţime de manageri de fabrică din Puglia au spus că au respectat regulamentele sindicale, că au tratat corect lucrătorii şi că le-au plătit salarii suficient de mari pentru a-şi putea acoperi nevoile de bază. Mulţi proprietari de fabrici au menţionat că aproape toate brandurile de lux – cum ar fi Gucci, deţinut de Kering, cu Louis Vuitton, deţinut de LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton – trimit din când în când personal pentru a verifica condiţiile de muncă şi standardele de calitate.

    Când a fost contactat, LVMH a refuzat să comenteze această poveste. Un purtător de cuvânt al companiei MaxMara a trimis prin e-mail următoarea declaraţie: „MaxMara consideră că un lanţ etic de aprovizionare este o componentă cheie a valorilor de bază ale companiei reflectate în practica noastră de afaceri.“ El a adăugat că LVMH nu a fost informată cu privire la acuzaţiile specifice ale furnizorilor săi care folosesc lucrători la domiciliu, dar a iniţiat o anchetă.

    Potrivit doamnei Lucchetti, faptul că numeroase mărci de lux italiene mai degrabă externalizează cea mai mare parte a producţiei decât să utilizeze fabrici proprii a creat un statu-quo favorabil exploatării – mai ales pentru cei care nu fac parte din sindicate sau ies din câmpul de vedere al mărcii. Cele mai multe mărci angajează un furnizor local care va negocia contracte cu fabrici din zonă în numele lor.

    „Brandurile comandă la primii antreprenori din fruntea lanţului de aprovizionare, care apoi se îndreaptă spre subfurnizori, care, la rândul lor, trec o parte din producţie la fabrici mai mici, sub presiunea timpului şi a preţurilor“, a explicat Lucchetti. „Acest lucru duce la insuficientă transparenţă sau responsabilitate. Ştim că munca la domiciliu există. Dar este atât de ascunsă, încât există mărci care nu au nicio idee că la comenzile lor lucrează muncitori nereglementaţi din afara fabricilor contractate.“

    Cu toate acestea, ea a descris aceste probleme ca fiind binecunoscute şi a spus că „unele branduri trebuie să ştie că ar putea fi complice“. Acesta este şi punctul de vedere al lui Eugenio Romano, fost avocat sindicalist care în ultimii cinci ani a reprezentat-o pe Carla Ventura, proprietara unei fabrici în faliment, Keope Srl (fost CRI), care se judecă cu gigantul italian al încălţămintei de lux Tod’s and Euroshoes, o companie folosită de Tod’s ca furnizor principal pentru producţia de încălţăminte.

    Iniţial, în 2011, doamna Ventura a atacat în instanţă Euroshoes, spunând că întârzierea plăţilor, scăderea ratelor comisioanelor pentru comenzi şi facturile restante care-i sunt datorate de societatea respectivă făceau imposibile menţinerea fabricii profitabilă şi plata unor salarii corecte angajaţilor. O instanţă locală a hotărât în favoarea sa şi a obligat Euroshoes să-şi plătească datoriile, ceea ce, după un apel fără succes, compania a făcut. Comenzile au dispărut în urma acestor proceduri judiciare. În cele din urmă, în 2014, Keope a dat faliment.

    Acum, în cel de-al doilea proces, care durează de ani fără o hotărâre decisivă, doamna Ventura a adus o altă acţiune împotriva Euroshoes şi Tod’s, despre care ea spune că ştie direct de practicile comerciale ilegale ale Euroshoes. (Tod a anunţat că nu a jucat niciun rol şi nici nu a avut cunoştinţă despre problemele de contractare ale Euroshoes cu Keope.)

    „O parte din problema de aici este că angajaţii sunt de acord să renunţe la drepturile lor pentru a lucra“, spune domnul Romano din biroul său din oraşul Casarano, înaintea următoarei şedinţe de judecată. El a povestit despre „metoda Salento“, un termen local binecunoscut care înseamnă, în esenţă: „Fii flexibil, foloseşte metodele tale, ştii cum să faci asta aici“. Regiunea Salento are o rată ridicată a şomajului, ceea ce face forţa de muncă vulnerabilă şi, deşi mărcile nu ar sugera oficial niciodată ca producătorii să profite de angajaţi, unii proprietari de fabrici i-au spus domnului Romano că există un îndemn tăcut pentru folosirea unei game largi de mijloace, inclusiv angajaţii slab plătiţi şi plata acestora pentru a lucra de acasă.

    Zona a fost mult timp un centru de producători terţi de încălţăminte pentru branduri de lux, printre care Gucci, Prada, Salvatore Ferragamo şi Tod’s. În 2008, doamna Ventura a încheiat un acord exclusiv cu Euroshoes pentru a deveni un subfurnizor pentru Tod’s. În procesul doamnei Ventura s-a arătat că aceasta a început apoi să se confrunte cu întârzierea plăţilor în mod constant, precum şi cu o reducere inexplicabilă a preţurilor pe unitate, de la 13,48 euro la 10,73 euro pentru fiecare produs livrat din 2009 până în 2012.

    În timp ce multe fabrici locale aleg s-o ia pe scurtătură, inclusiv prin angajarea unor oameni care lucrează de acasă, doamna Ventura a declarat că plăteşte totuşi salariile întregi şi permite accesul la sistemul naţional de asigurări. Deoarece contractul a necesitat exclusivitate, nu s-au putut face alte înţelegeri pentru producţie, care ar fi putut echilibra conturile, cu mărci rivale ca Armani şi Gucci.

    Compania a ajuns să nu mai poată acoperi costurile producţie, iar promisiunile legate de creşterea numărului de comenzi de la Tod’s via Euroshoes nu au fost respectate niciodată, potrivit documentelor juridice depuse în procesul doamnei Ventura.

    În 2012, comenzile de la Tod’s via Euroshoes s-au oprit complet, la un an după ce doamna Ventura a chemat prima dată Euroshoes în instanţă pentru facturile neachitate. Doamna Ventura a spus că, în cele din urmă, n-a mai avut ce face decât să ceară falimentul Keope. Doamna Ventura a fost declarată în insolvenţă în 2014.

    Când companiei sale i-a fost cerut un punct de vedere, purtătorul de cuvânt al Tod a declarat: „Keope a deschis un proces împotriva unuia dintre furnizorii noştri, Euroshoes, şi împotriva Tod’s, pentru a recupera daunele legate de presupusele acţiuni sau omisiuni ale Euroshoes. Tod’s nu are nimic de-a face cu faptele menţionate în cauză şi nu a avut niciodată o relaţie comercială directă cu Keope. Keope este un subcontractant al Euroshoes, iar Tod’s este complet străină de relaţia lor.“

    Declaraţia mai arată că Tod’s a plătit către Euroshoes toate sumele facturate în timp util şi în mod regulat şi nu este responsabil dacă Euroshoes nu a plătit un subcontractant. Tod’s a insistat ca toţi furnizorii să-şi îndeplinească serviciile în conformitate cu legea şi că acelaşi standard trebuie aplicat şi subcontractanţilor.

    „Tod’s îşi rezervă dreptul de a-şi apăra reputaţia împotriva încercării calomnioase a lui de a o implica în chestiuni care nu au de-a face cu Tod’s“, a spus purtătorul de cuvânt al Keope. Un raport al lui Abiti Puliti, care include o investigaţie făcută de Il Tacco D’Italia, un ziar local, în cazul doamnei Ventura, a constatat că şi alte companii din regiune plătesc femei să lucreze de acasă manual la acelaşi tip de produse livrate de Keope. Acestea sunt remunerate cu 70-90 de eurocenţi perechea, ceea ce înseamnă că în 12 ore un lucrător ar câştiga între 7 şi 9 euro.

    Lucrul la domiciliu, care necesită o muncă intensivă sau de specialitate, nu este ceva nou în Italia. Însă mulţi observatori din industrie consideră că lipsa unui salariu minim pe economie stabilit de guvern face mult mai uşor ca mulţi lucrători la domiciliu să fie plătiţi sub standard. Salariile sunt în general negociate pentru lucrători de către reprezentanţii sindicatelor, care variază în funcţie de sector şi de uniune. Potrivit Studio Rota Porta, consultant italian pentru piaţa muncii, salariul minim în industria textilă ar trebui să fie de aproximativ 7,08 euro pe oră, mai mic decât cel din alte sectoare, inclusiv alimentar (8,70 euro), construcţii (8 euro) şi finanţe (11,51 euro ).

    Însă lucrătorii care nu sunt membri ai sindicatelor sunt în afara sistemului şi vulnerabili la exploatare, o sursă de frustrare pentru mulţi reprezentanţi ai sindicatelor. „Ştim că în Puglia sunt croitorese care lucrează de la domiciliu fără contract. Este vorba mai ales de cele care cos ornamente, însă niciuna nu vrea să se apropie de noi pentru a vorbi despre condiţiile lor, iar subcontractarea le face în mare parte invizibile“, a declarat Pietro Fiorella, reprezentant al CGIL – Confederaţia Generală Italienă a Muncii, cea mai mare uniune sindicală naţională a ţării.

    Multe dintre lucrătoare sunt pensionare, a precizat Fiorella, sau doresc o muncă flexibilă cu jumătate de normă pentru a-şi îngriji membrii familiei sau pentru a-şi completa veniturile şi se tem să piardă banii adiţionali. În timp ce rata şomajului din Puglia a scăzut la 19,5% în primul trimestru din 2018 de la aproape 21,5% în aceeaşi perioadă a anului trecut, locurile de muncă rămân dificil de găsit. Un alt sindicalist, Giordano Fumarola, a subliniat un alt motiv pentru care salariile din sectorul îmbrăcămintei şi textilelor din această zonă din sudul Italiei au rămas atât de scăzute atât de mult timp: transferul producţiei în Asia şi Europa de Est în ultimele două decenii, care a făcut mai intensă concurenţa locală pentru mai puţine comenzi şi a forţat proprietarii de fabrici să scadă preţurile.

    În ultimii ani, unele branduri de lux au început să aducă producţia înapoi în Puglia, a spus Fumarola. El crede însă că puterea este încă ferm în mâinile brandurilor, nu a furnizorilor care operează deja cu marje mici. Astfel, tentaţia proprietarilor de fabrici de a utiliza subfurnizori sau lucrători la domiciliu sau de a economisi bani prin fraudarea muncitorilor sau a guvernului este mare.

    Dacă la aceasta se adaugă antipatia faţă de reglementare, şomaj neregulat, sisteme fragmentate de protecţie a forţei de muncă şi faptul că munca nonstandard a fost liberalizată semnificativ de reformele succesive pe piaţa muncii de la mijlocul anilor 1990, rezultă şi mai multă izolare a celor care lucrează la periferia pieţei muncii.

  • 14 ani în care am încercat „să îmblânzim“ Excelul

    Nu am putut să nu mă întreb – asta avea să fie activitatea mea de atunci încolo? La fel ca mulţi alţii, credeam pe atunci că presa de business, economică, ar fi „aridă”, împânzită cu cifre. Aveam şi eu să aflu cu Business MAGAZIN că cifrele din Exceluri sunt cele mai frumoase atunci când reuseşti să desluşeşti povestea din spatele lor. Am atenuat „şocul cifrelor” în aceeaşi săptămână: în drum spre muncă, în fosta parcare Ciclop dintre Piaţa Romană şi Universitate, „nişte băieţi” vindeau biciclete Pegas. Votul de încredere acordat de Dorin Oancea, coordonatorul de atunci al revistei, şi transformarea subiectului cu care m-am întors în redacţie într-unul de copertă m-au ajutat să înţeleg fascinaţia poveştilor din spatele cifrelor şi modul în care acestea sunt repere ale succesului în business. Am înţeles atunci unul dintre principalele roluri ale revistei – cel de „căutător de talente” în lumea businessului. În cei şase ani şi trei luni în care am continuat să lucrez aici, am observat cum „Bicicletele Pegas din zodia Capitalismului”, cum am intitulat atunci articolul despre Atelierele Pegas, au evoluat de la investiţia de 70.000 de euro, bani strânşi de la părinţi şi prieteni, la un business „serios“, cu investiţii de la Iulian Stanciu şi planuri pentru deschiderea unei fabrici, cum îmi povestea în primul interviu Andrei Botescu, care voia încă de pe atunci să depăşească producţia de altădată de la Tohan de 14.000 de biciclete pe an.


    Primul număr al revistei însă, scris de Dorin Oancea, publicat la începutul lui octombrie 2008, oferea un răspuns la o întrebare validă şi astăzi, relevant în continuare pentru atenţia cu care Business MAGAZIN a realizat radiografia economiei locale: Cât costă România? Articolul prezenta situaţia domeniului public al statului. Fondatorul Microsoft, Bill Gates, ar fi putut cumpăra întreaga zestre a statului român, la valoare de inventar – aceasta era concluzia la care a ajuns Businesss MAGAZIN după ce a analizat aproape 12.000 de pagini ale declaraţiei de avere a României.
    De atunci, Business MAGAZIN a publicat mii de poveşti, analize de afaceri, fenomene interne sau internaţionale. A încercat mereu să aducă politicul cu picioarele pe pământ, a fost o sursă de inspiraţie pentru cei care vor să realizeze ceva şi să se realizeze, a scris despre tineri antreprenori care au construit afaceri şi au făcut bani buni, a scris despre români care conduc afaceri din străinătate, dar şi despre expaţi care au ales România pentru dezvoltarea lor – şi, de cele mai multe ori, a familiilor lor.

    De asemenea, de-a lungul anilor, sub umbrela Business MAGAZIN, nume ce a pornit la drum ca o revistă, am dezvoltat şi alte produse – cataloagele anuale – 100 Tineri Manageri de Top, 100 cei mai admiraţi CEO, Cele mai puternice femei din business, Cele mai inovatoare companii din România, am organizat conferinţe, dezbateri şi gale. Poveştile Business MAGAZIN nu au cum să lipsească din mediul online. De 9 ani, site-ul revistei facilitează accesul cititorilor la subiectele pe care le dezvoltăm în print, dar şi la cele mai importante ştiri ale zilei. Din 2010, revista Business MAGAZIN este prezentă şi pe Facebook, iar de un an prezentăm lumea din ce în ce mai alertă a businessului şi în formate video. Totuşi, indiferent de proiectele derulate, menţinem filosofia ilustrată de Dorin Oancea într-unul din materialele sale: „Jurnalismul  nu este pe hârtie sau online – este despre cum îţi respecţi interlocutorul şi cititorul despre normalitatea unei societăţi”.
    Dacă în septembrie 2004 redacţia Business MAGAZIN scria primul material la ultimul etaj al unei clădiri de birouri din strada Tudor Arghezi, în spatele Teatrului Naţional, şi număra 15 oameni, între timp birourile redacţiei s-au schimbat de vreo cinci ori, iar echipa, cel puţin pe atât. Suntem mai puţini şi avem mai multe proiecte ca niciodată, însă ne asumăm să continuăm proiectul ambiţios început de predecesorii noştri.
    ​După Laurenţiu Ispir, Mona Dîrţu, Ionuţ Bonoiu, Dorin Oancea şi Ioana-Mihai Andrei, preiau, împreună cu talentaţii (şi workaholicii mei colegi), misiunea de a îmblânzi în continuare Excelul.

    Vă mulţumim că sunteţi alături de noi!

  • O cuşcă pentru angajaţi: un nou scandal legat de condiţiile de muncă de la Amazon

    Mai multe poveşti despre condiţiile grele de muncă de la Amazon au ajuns, de-a lungul timpului, în presa internaţională. Compania s-a confruntat anul acesta cu proteste şi chiar angajaţi care au intrat în grevă.
     
    Un patent înregistrat în 2016 pare să arate însă lipsa totală de respect a companiei faţă de angajaţi. Potrivit celor de la Fortune, Amazon a înregistrat un proiect care descria o cuşcă în care lucrătorii ar fi trebuit să stea atunci când se aflau în apropierea roboţilor industriali sau a utilajelor grele.


    Atunci când cei de la The Seattle Times au relatat întâmplarea, reacţiile venite de pe social media au fost unele virulente. Amazon a trebuit să reacţioneze prin vocea vicepreşedintelui Dave Clark, care a scris pe Twitter că “uneori se obţin brevete şi pentru ideile proaste.”

    Clark a explicat că soluţia nu a fost şi nu va fi niciodată implementată, compania recurgând la o altă metodă: lucrătorii din fabrici vor purta nişte veste cu senzori, astfel încât roboţii se vor opri automat atunci când se află în apropierea unei persoane.

    Retailerul online Amazon a devenit, recent, a doua companie, după Apple, a cărei valoare a depăşit 1.000 de miliarde de dolari, transmite Reuters. Preţul acţiunilor Amazon s-a dublat în ultimul an, după ce i s-au majorat accelerat vânzările de retail şi activiăţile de cloud computing.

    Fondat în 1994, Amazon este în prezent cel mai mare retailer online, iar CEO-ul companiei, Jeff Bezos, este cel mai bogat om din lume, cu o avere estimată la peste 160 de miliarde de dolari. Compania este listată pe Bursa de la New York din 1997, dar cu o listare publică iniţială considerată modestă, pentru piaţa americană, de 54 de milioane de dolari, astfel că evaluarea acesteia a fost stabilită atunci la 438 de milioane de dolari.

  • Cronică: Un alt fel de film despre mafie – VIDEO

    Pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, regizorul Thierry de Peretti a ales ca temă violenţele din Corsica de la începutul anilor ’90. E un proiect ambiţios, care urmăreşte creşterea şi în cele din urmă decăderea unui tânăr  o desfăşurare similară cu cea din Naşul, dacă vreţi, deşi asemănările se opresc aici.

    Principala diferenţă faţă de filmele clasice cu mafioţi vine din felul în care Peretti şi echipa prezintă scenele: cadrele sunt mai lungi, invitând mai degrabă la distanţarea faţă de personaje. Cadrele nu mai sunt intime, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele semnate de Coppola sau Scorsese.

    În ciuda unei poveşti extrem de ofertante, mai ales în condiţiile în care întâmplările din Corsica nu au ajuns prea des pe marele ecran, Une vie violente nu reuşeşte să îşi atingă potenţialul. Firul narativ se încurcă parcă în prea multe detalii şi devine greu de urmărit, iar personajul principal pare de multe ori că nu ştie exact ce anume trebuie să facă. Revin la comparaţia cu Naşul: şi în filmul lui Francis Ford Coppola personajele ajung în stări conflictuale, dar dilemele lor sunt de cele mai multe ori de natură morală. Aici, Stephane (un militant de 20 de ani) pare să se întrebe de multe ori dacă trebuie să continue lupta, nu dacă lupta e una corectă.

    Aş spune că este o problemă a echipei tehnice, pentru că actorul Jean Michelangeli (Stephane) semnează un rol excelent; şi restul distribuţiei, formată din actori relativ necunoscuţi, se achită bine de sarcinile primite.

    Aflăm încă de la început că Frontul Naţional de Eliberare a Insulei Corsica (FLNC) a luptat încă din anii ’70 pentru a obţine independenţa faţă de Franţa, apogeul acestui conflict fiind atins două decenii mai târziu. Acţiunea filmului începe însă în 2001, iar primele scene sunt elocvente pentru modul în care Peretti tratează subiectul: doi tineri sunt executaţi de mafie la Paris, cadrul fiind unul lung, filmat de departe.

    Cinematografia semnată de Claire Mathon este excelentă şi prezintă contrastul dintre Parisul cenuşiu şi culorile vii ale insulei.

    Cea mai bună parte a filmului Une vie violente este felul în care Peretti descrie climatul cultural şi social al insulei Corsica, un loc unic împărţit cumva între Franţa şi Italia.

    În concluzie, Une vie violente merită din plin laudele pe care le-a primit în timpul proiecţiei de la Cannes. Nu este un thriller, aşa cum poate şi-ar fi dorit producătorii, dar evocă într-un mod excepţional o perioadă mai puţin cunoscută din istoria Europei.

    Notă: 8,5/10


    Une vie violente
    Regia: Thierry de Peretti
    Distribuţie: Jean Michelangeli, Henri-Noel Tabary, Cedric Appietto, Marie-Pierre Nouveau, Delia Sepulcre-Nativi
    Durată: 1 oră 47 minute
    Data lansării: 10 august

  • Poveşti în zbor

    În loc de ecrane, aceasta a pus în buzunarele de pe spătarele scaunelor din avioanele sale caiete cu coperţi cartonate împreună cu bileţele care invită pasagerii să scrie ceva despre călătoria lor, care să poată fi citit apoi de alţi pasageri.

    A apărut astfel proiectul Shared Stories, în care persoane de diverse naţionalităţi, vârste sau meserii povestesc în scris sau cu desene câte ceva despre călătoria lor ori despre ei, ca şi cum ar scrie în propriul jurnal.

    Caietele rămân în avion, pentru a putea fi citite, pe durata zborului, de alţi pasageri care ar putea dori şi ei să adauge ceva, continuând povestea.

  • Oraşul din România care îi impresionează pe americani: “Un oraş ca-n basme, parcă desprins din poveştile cu zâne”

    O americancă a fost extrem de impresionată de oraşul Sighişoara pe care l-a lăudat în textele scrise pe blogul ei.
     
    ”Eu vin dintr-o ţară unde asemenea locuri pur şi simplu nu există. Biserici vechi, un centru istoric înconjurat de ziduri, mii de ani de istorie… aşa ceva nu găseşti în Statele Unite”, este textul scris de Amanda.

    Tânăra a venit în ţara noastră, în urmă cu câţiva ani, şi a fost pur şi simplu uimită de frumuseţea locurilor.

    ”E un oraş cetate parcă desprins din poveştile cu zâne. Are străzi pietruite, clădiri colorate, un centru istoric pietonal… nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de Sighişoara”, mai spune Amanda pe blogul ei. De altfel, ea a mai scris un articol pe blogul ei, numit “De ce ar trebui să vizitezi România”.

    Ea spune că ţara noastră este foarte frumoasă şi cu preţuri bune. În plus, Amanda, care este din statul american Ohio, punctează că a întâlnit mulţi oameni care ştiu să vorbească engleză, dar şi că nu a avut parte de aglomeraţie, ca în alte ţări.

    Oraşul Sighişoara se află în inima Transilvaniei, în judeţul Mureş, pe malul Târnavei Mari, la 95 de kilometri de Sibiu. Este una din puţinele cetăţi medievale care sunt încă locuite, iar Centrul istoric al oraşului, este inclus în patrimoniul mondial UNESCO.

     

     

  • Parcă e desprins din poveşti. Satul unicat in România ce fascinează turiştii din toată lumea – FOTO

    Vorbim de Charlottenburg, singurul sat rotund din Romania, care in ultimii ani a fost calcat ceva mai des de vizitatori, cu totii sedusi de farmecul locului.

    Filmata de la inaltime, localitatea Charlottenburg, sau Sarlota, varianta romanizata a numelui sau, isi dezvaluie splendoarea, iar primavara si toamna este un adevarat spectacol.

    Ascuns intre dealuri, pe drumul spre Lipova, Charlottenburgul s-a cladit in 1772 in vremea celui de-al doilea val de colonizari germanice. Guvernatorul de atunci al Banatului, contele de Aldringen, aduce in zona 32 de familii, iar legenda spune ca numele asezarii a fost inspirat de cel al sotiei sale Charlotte.

    Colonistii proveneau din Tirolul de Sud, astazi Trentino, Lorena si Baden-Wurttemberg, iar dupa 1880 localitatea era populata si cu familii de romani si unguri.

    Planul satului a fost intocmit de inginerul Carl Samuel Neumann Edler von Bucholt. La inceput, in mijlocul localitatii exista o plantatie de duzi ce inconjurau o fantana.

    Vreme de aproape 150 de ani, locul a avut mai multi proprietari, dupa ce imparatul Iosif al II-lea a oferit zona spre vanzare nobilimii, prin licitatie.

    In 1890, contele Siegfried Graf von Wimpffen construieste o casa de vanatoare, iar apoi transforma padurea din vecinatate intr-un parc de vanatoare. Locul a fost populat cu cerbi adusi din Boemia.
    Dupa Primul Razboi Mondial, proprietatile contelui sunt preluate de statul roman, iar parcul devine rezervatie de vanatoare a Casei Regale a Romaniei.
    Inca de la finele anilor ’40, parcul ajunge in administrarea Ocolului Silvic Timisoara.

    Locuitorii satului rotund, majoritatea nemti, au plecat in valuri, dupa AL Doilea Razboi Mondial, apoi in anii ’80 si dupa Revolutie, majoritatea caselor fiind cumparate de timisoreni care le folosesc drept case de vacanta, scire opiniatimisoarei.ro

     

  • Tineri manageri de top 2018: Oana Manoilă, head of functional services, MOL România

    Oana Manoilă coordonează echipa de functional services înfiinţată recent în cadrul departamentului accounting & tax al MOL România, având scopul de a îmbunătăţi şi eficientiza colaborarea cu departamentele comerciale, de a revizui şi simplifica procedurile de lucru în vederea creşterii gradului de acurateţe a informaţiilor furnizate.

    Din acest rol, ea coordonează o echipă formată din patru membri, dar care va creşte în curând, în contextul în care pentru alte trei poziţii au fost demarate procedurile de recrutare. Oana Manoilă a absolvit Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Management, în 2001 şi deţine un  master în business development management în cadrul aceleiaşi universităţi. De asemenea, a participat la Leadership Competency Development Program MOL România organizat în perioada 2015-2016, iar în prezent urmează cursurile ACCA (Association of Chartered Certified Accountants). 

    Cariera ei în cadrul MOL România a început în urmă cu 14 ani, în cadrul departamentului financiar-contabilitate retail staţii. Un an mai târziu, în 2005, a schimbat puţin direcţia şi s-a transferat către biroul trezoreriei, în poziţia de treasury representative. În 2008 a devenit treasury manager, responsabilă cu coordonarea activităţilor de trezorerie şi credit management, iar din februarie 2018 este head of functional services.

    Manoilă spune că în cariera sa s-au ivit de-a lungul anilor mai multe situaţii dificile – inerente de altfel – însă a reuşit să le gestioneze şi să le depăşească cu ajutorul colegilor din echipă.

    „Am observat peste ani că aceste momente dificile care ne-au testat caracterele şi competenţele au fost cele care au contribuit în mod hotărâtor la sudarea echipei din care am făcut parte”, spune Oana Manoilă. În ce priveşte perspectiva asupra carierei sale, Manoilă îşi va continua activitatea în domeniul financiar pentru următorii 2-3 ani, după care şi-ar dori să fie implicată în sectorul de business. „Cred că este o direcţie care îţi oferă o viziune mai amplă şi totodată mai profundă asupra domeniului în care activezi.”


    39 de ani  
    head of functional services  
    MOL România

    Mai multe astfel de poveşti au apărut în catalogul 100 Tineri Manageri de Top, ajuns anul acesta la a 13-a ediţie.


     

     

  • Tineri manageri de top 2018: Maria Chelemen, marketing&digital manager, MOL România

    Maria Chelemen coordonează departamentul de marketing & digital al MOL România, care acoperă ariile de comunicare B2C şi toate activităţile care au ca scop atragerea de noi clienţi, loializarea celor existenţi prin programul Multibonus, retenţia clienţilor şi gestionarea relaţiei cu aceştia, cercetări de piaţă, proiecte speciale pentru diviziile de carburanţi şi produse non-fuel.

    O dimensiune nouă pe care o capătă acest departament ţine de transformarea digitală a întregului grup MOL, programată să se desfăşoare în următorii ani, parte dintr-o strategie amplă structurată în 180 de proiecte noi. Coordonează o echipă formată din cinci angajaţi, iar 2017 a fost un an plin pentru departamentul pe care îl conduce, spune ea, fiind marcat de un proces complex de rebranding al carburanţilor şi de toate acţiunile pe care le-a presupus procesul de comunicare şi implementare în cele peste 200 de staţii pe care MOL România le deţine în acest moment.

    Pentru Maria Chelemen, unul dintre cele mai dificile momente cu care s-a confruntat în carieră a fost atunci când a trebuit să facă alegeri între planul personal şi cel profesional. „Se ivise o oportunitate de a lucra într-un context multicultural care mi-ar fi oferit perspective grozave asupra activităţii şi rolului meu. Dar câteodată viaţa ne pune în faţă alegeri şi, în final, sunt sigură că am făcut-o pe cea corectă.” Maria Chelemen a absolvit Facultatea de Studii Europene din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, linia de studiu management, deţine un master în marketing internaţional în cadrul ASE Bucureşti şi o diplomă în Professional Marketing obţinută la Chartered Institute of Marketing UK.

    Peste 10 ani, crede Maria Chelemen, ar putea coordona o divizie de digital retail, în ideea de abordare a consumatorilor în era digitală sau în ce va urma acesteia. „Nu am o preferinţă pentru o industrie anume, deşi mă pasionează businessurile complexe, unde trebuie să sari de la un produs la altul cu totul diferit, cu obiceiuri de consum diferite, cu target diferit. În cadrul MOL România am găsit această provocare pe măsură ce compania deschide noi linii de business.”


    35 de ani  

    marketing & digital manager  

    MOL România

    Mai multe astfel de poveşti au apărut în catalogul 100 Tineri Manageri de Top, ajuns anul acesta la a 13-a ediţie.