BusinessMagazin

Tag: port

  • Povestea celui mai mare falsificator de bani din istorie

    După cum povesteşte chiar el într-un interviu acordat revistei GQ, întreaga activitate criminală a lui Frank Bourassa a atârnat în balanţă într-o dimineaţă de decembrie, în 2009, când a petrecut ore întregi într-o parcare privind către portul din Montreal. El aştepta un transport aparent banal: cutii cu foi albe de hârtie.

    Amicii lui Bourassa, în două maşini separate, supravegheau parcarea de două zile şi nu observaseră nimic ieşit din comun; Frank Bourassa era totuşi neliniştit, pentru că în orice moment ar fi putut apărea câţiva poliţişti care să îl înhaţe. Şi avea dreptate să se teamă: într-o bună zi, câţiva poliţişti aveau să apară de nicăieri şi să îl aresteze; dar nu în acea dimineaţă friguroasă de decembrie.

    Simţind că marfa se apropie, Bourassa a sunat un alt prieten, un şofer pe care îl angajase, şi i-a spus să tragă camioneta mai aproape de locul de acostare. La scurt timp, camioneta încărcată deja a ieşit din port în mare viteză – o imagine pe care Frank o aştepta de mai bine de doi ani. Şi-o imagina, de fapt, încă din timpul adolescenţei, atunci când şi-a lansat „cariera“ de răufăcător; până la acel moment, CV-ul său includea furt din magazine, furt de maşini sau trafic de droguri. Dar acel transport din Montreal reprezenta începutul celui mai important moment din viaţa sa de infractor.

    Pe măsură ce camioneta se îndepărta, Bourassa şi complicii său au urmat-o. Şoferul a dus marfa până în Trois-Rivieres, oraşul natal al lui Frank, şi a lăsat-o acolo. El a sunat atunci un alt complice care a venit să se asigure că nu există microfoane sau camere de filmat între foile de hârtie; după ce s-a asigurat că totul e în regulă, Frank a răsuflat uşurat: „Nimeni nu mă mai poate opri de acum“.

    Foile albe nu erau însă simple foi de scris: realizate din acelaşi material folosit la tipărirea bancnotelor americane, ele aveau gravate faţa lui Andrew Jackson – principalul ingredient pentru producerea unor bancnote false de înaltă calitate. Bourassa avea acum lucrurile necesare pentru a falsifica sute de milioane de dolari în bancnote de 20 şi era pe cale să devină cel mai prolific falsificator din istoria modernă.

    Ambiţiile criminale ale lui Frank Bourassa, ajuns astăzi la 44 de ani, au început să se dezvolte când el era în clasa a VIII-a: „Am dezvoltat o reţea de hoţi din magazine“, povesteşte bărbatul. „Am început să fac bani, sute de dolari pe săptămână, era foarte mult pentru un puşti!“ La 15 ani s-a mutat din casa părinţilor, a renunţat la şcoală şi şi-a închiriat propriul apartament. Şi-a găsit chiar şi job cinstit, lucrând la un atelier auto; în acelaşi timp însă el vindea şi maşini furate. „Aveam câţiva băieţi pe care îi sunam, le spuneam de ce maşini am nevoie şi ei mi le aduceau. Câte maşini am furat? Nu ştiu, cred că vreo 500.“
    Când avea 28-29 de ani, Frank Bourassa a comis ceea ce descrie ca fiind cea mai mare greşeală a vieţii lui: a încercat să se îmbogăţească prin mijloace legale. În partea de vest a oraşului natal, el a deschis o mică fabrică specializată în producţia de pantofi şi plăcuţe şi frână. Unitatea a avut un oarecare succes, dar acest succes „cinstit“ nu i-a adus nicio satisfacţie. „Lucram douăzeci de ore pe zi, nici nu mai apucam să dorm. Era o nebunie“, povesteşte bărbatul în cadrul interviului pentru GQ. Nu după mult timp, el a fost diagnosticat cu o tulburare legată de stres şi a primit tratament. A vândut fabrica, dar experienţa l-a dus la o concluzie simplă: „La naiba cu asta, nu o să mai lucrez niciodată cinstit!“.

    Aşa că Frank Bourassa s-a întors la activitatea sa preferată: încălcarea legii. „Oamenii câştigau destul de mult din traficul de marijuana în acea perioadă, aşa că m-am gândit să încerc şi eu.“ Noul „business“ a mers destul de bine până în 2006, când poliţia a descoperit laboratorul unuia dintre distribuitorii săi; Frank a fost condamnat la 12 luni de închisoare, dar legile canadiene i-au permis să stea doar trei luni în arest la domiciliu.

    În acele luni, Bourassa a început să se întrebe ce se va alege de viaţa lui; ştia că afacerea cu marijuana nu poate rezista la nesfârşit, pentru că traficanţii mexicani aduceau marfă mult mai ieftină. Şi atunci i-a picat fisa: „Rezultatul final e întotdeauna acelaşi: faci tot felul de lucruri pentru a obţine bani. Aşa că la naiba cu asta – de ce să nu sari peste majoritatea paşilor şi să treci direct la obţinutul banilor?“

     

  • Mihaela Feodorof, executive coach & business consultant: Care-i treaba?

    Pe de o parte sunt angajatorii care-şi caută cei mai potriviţi coechipieri, împărtăşindu-şi reuşitele, dar şi experienţele care au eşuat. De cealaltă parte sunt candidaţii prospecţi, cei care se gândesc sau chiar au făcut demersuri pentru a se alătura unei noi echipe.

    De fiecare dată ajungem la aceeaşi temă. Alegerea. Căutarea aceasta formală are însă şi aspecte care merită o atenţie sporită, pe lângă un proces de introspecţie rafinat. Şi aici mă refer, desigur, la procesul individual, indiferent de care parte ne aflăm.

    Un CTO îmi povestea de curând păţaniile profesionale generate de alegeri care au ţinut cont, în principal, de competenţele profesionale, acele ”hard skills“ mult căutate. |ntr-un domeniu care suferă de o lipsă acută de resursă umană specializată, cum este cel tehnic-IT, e tare greu, spunea el. Şi are dreptate. Să cerni candidaţii care au competenţe şi îţi acceptă oferta după criterii ”soft“ este ca şi cum ţi-ai tăia craca de sub picioare. Dar ce te faci când lipsa de implicare, demotivarea şi egocentrismul angajatului decompensează tot setul de cunoştinţe şi abilităţi pentru care ai ales să-l aduci în echipă? Cât de mult costă, cât durează şi cu ce şanse de reuşită se produce o aliniere a valorilor personale? De ce nu faci acest sondaj din procesul de selecţie şi recrutare?

    Această întâmplare, replicată în diverse contexte, mi-a amintit de o experienţă din procesul de recrutare. Proiectul deschis era la nivel de top management. Mi-am ales ajutoare externalizate pentru a mă asigura de identificarea tuturor candidaţilor potriviţi profilului din piaţă şi obiectivitatea primei etape de selecţie a aplicaţiilor. Am întâlnit toţi candidaţii de pe lista scurtă, alături de colegii de echipă. Următoarea etapă a procesului era propunerea candidaţilor către echipa de management tehnic, care urma să lucreze cu cel ales pentru angajare. Doi dintre cei cinci candidaţi au primit avizul tehnic şi s-au întors către noi, cei din HR, pentru propunerea finală care însemna ofertarea. Urma decizia de angajare care, pentru acest nivel, era de mandatul comitetului executiv al companiei.

    Prima propunere a echipei manageriale se potrivea perfect la nivel de competenţe tehnice. Avea cunoştinţele şi le aplicase, cu rezultate foarte bune, în proiecte similare din alte companii, ceea ce îl poziţiona ca preferat pe lista finală. Celălalt candidat nu avusese parte de experienţe similare, dar îşi convinsese interlocutorii specializaţi prin potenţialul său de adaptare şi integrare a diferitelor contexte în care îşi punea la lucru cunoştinţele. Diferenţele majore de abordare între un departament tehnic şi cel de HR sunt bine cunoscute şi încercate de toţi cei care joacă roluri profesionale.

    A fost nevoie să fac câţiva paşi înapoi pentru a vedea cât mai clar contextul. Aveam specialiştii, aveam nivelul de expertiză, aveam nevoie să găsesc un argument solid care să susţină funcţionalitatea competenţelor menţionate în profil. Omul, valorile lui, atitudinea, stilul personal. Un pachet de abilităţi pe care desigur cei din rolurile tehnice nu-l luaseră prea mult în seamă. Maşina trebuie să funcţioneze, nu are suflet.

    Am pariat pe a doua propunere. M-am gândit la fiecare dintre viitorii interlocutori, care ocupau deja roluri manageriale majore în organizaţie. Mi-am imaginat ”deranjul“ produs de atitudinea primului candidat, preferat din punctul de vedere al experienţelor anterioare. De regulă, astfel de aspecte sunt cele care ar trebui soluţionate de HR. Ca şi cum responsabilul de bunăstarea departamentelor respective ar putea să facă pace între managerii lor ca un părinte între copiii săi. Am rămas pe gânduri. Cât avea să mă coste o decizie greşită pe termen lung? Dar, mai ales, cum să argumentezi propunerea către comitetul director?

    Am ales împăcată cu mine, dar şi provocată de toţi cei cărora a trebuit să le explic opţiunea mea, candidatul situat pe poziţia secundară din lista finală. L-am propus pentru angajare datorită modului diplomat şi argumentat prin care îşi susţinea deciziile cele mai inconfortabile. L-am selectat pentru liniştea pe care o aducea prin simpla lui prezenţă, acel echilibru interior care transpărea prin disponibilitatea sa de a se face înţeles. Am dat credit unor relaţii armonioase Am crezut că prezenţa acestei persoane o să ajute la decongestionarea discuţiilor într-un mediu care stătea mereu să explodeze din opinii puternic argumentate – pe teme de interes, urgente şi importante, care deseori degenerau în situaţii conflictuale. Nu este niciun secret dacă vă spun că multe din întâlnirile de lucru, brainstorming sau de proiect, se transformau într-un câmp de luptă pe care fiecare membru sau reprezentant de departament căuta să convingă şi să se declare învingător. Mi-a fost la îndemână să susţin candidatura persoanei care nu va sfârşi prin a alimenta astfel de situaţii atât de bine cunoscute în orice companie cu o cultură competitivă. Acest tip de comportament organizaţional, până să se manifeste în industrie faţă de ceilalţi jucători, este antrenat vehement în interiorul companiei.

    Am câştigat pariul cu  această propunere. Tocmai din acest motiv mi-am permis să-i sugerez CTO-ului trist să-şi pregătească echipa de recrutori astfel încât să aprecieze un candidat mai mult decât din punct de vedere tehnic. Să aloce în egală măsură timp pentru a intervieva persoana încercând să pună în lumină aspectele umane, valorile sale, principiile care-i ghidează modul de a acţiona. Atunci când echipa din care face parte se confruntă cu situaţii neaşteptate, înţelegi cât de bine îi prinde un membru care, pe lângă competenţe, lasă în urma sa şi o vorbă bună pentru colegi. Un model de determinare şi entuziasm reuşeşte să suplinească disconfortul creat. Până la urmă tot la această vorbă ajungem, anume că oamenii fac diferenţa prin modul în care aleg să-şi pună la dispoziţie competenţele. Alegerea individului potrivit comunităţii din care o să facă parte ţine, în egală măsură, dacă nu chiar preponderent, de calităţile lui umane.

  • Povestea celui mai mare falsificator de bani din istorie

    După cum povesteşte chiar el într-un interviu acordat revistei GQ, întreaga activitate criminală a lui Frank Bourassa a atârnat în balanţă într-o dimineaţă de decembrie, în 2009, când a petrecut ore întregi într-o parcare privind către portul din Montreal. El aştepta un transport aparent banal: cutii cu foi albe de hârtie.

    Amicii lui Bourassa, în două maşini separate, supravegheau parcarea de două zile şi nu observaseră nimic ieşit din comun; Frank Bourassa era totuşi neliniştit, pentru că în orice moment ar fi putut apărea câţiva poliţişti care să îl înhaţe. Şi avea dreptate să se teamă: într-o bună zi, câţiva poliţişti aveau să apară de nicăieri şi să îl aresteze; dar nu în acea dimineaţă friguroasă de decembrie.

    Simţind că marfa se apropie, Bourassa a sunat un alt prieten, un şofer pe care îl angajase, şi i-a spus să tragă camioneta mai aproape de locul de acostare. La scurt timp, camioneta încărcată deja a ieşit din port în mare viteză – o imagine pe care Frank o aştepta de mai bine de doi ani. Şi-o imagina, de fapt, încă din timpul adolescenţei, atunci când şi-a lansat „cariera“ de răufăcător; până la acel moment, CV-ul său includea furt din magazine, furt de maşini sau trafic de droguri. Dar acel transport din Montreal reprezenta începutul celui mai important moment din viaţa sa de infractor.

    Pe măsură ce camioneta se îndepărta, Bourassa şi complicii său au urmat-o. Şoferul a dus marfa până în Trois-Rivieres, oraşul natal al lui Frank, şi a lăsat-o acolo. El a sunat atunci un alt complice care a venit să se asigure că nu există microfoane sau camere de filmat între foile de hârtie; după ce s-a asigurat că totul e în regulă, Frank a răsuflat uşurat: „Nimeni nu mă mai poate opri de acum“.

    Foile albe nu erau însă simple foi de scris: realizate din acelaşi material folosit la tipărirea bancnotelor americane, ele aveau gravate faţa lui Andrew Jackson – principalul ingredient pentru producerea unor bancnote false de înaltă calitate. Bourassa avea acum lucrurile necesare pentru a falsifica sute de milioane de dolari în bancnote de 20 şi era pe cale să devină cel mai prolific falsificator din istoria modernă.

    Ambiţiile criminale ale lui Frank Bourassa, ajuns astăzi la 44 de ani, au început să se dezvolte când el era în clasa a VIII-a: „Am dezvoltat o reţea de hoţi din magazine“, povesteşte bărbatul. „Am început să fac bani, sute de dolari pe săptămână, era foarte mult pentru un puşti!“ La 15 ani s-a mutat din casa părinţilor, a renunţat la şcoală şi şi-a închiriat propriul apartament. Şi-a găsit chiar şi job cinstit, lucrând la un atelier auto; în acelaşi timp însă el vindea şi maşini furate. „Aveam câţiva băieţi pe care îi sunam, le spuneam de ce maşini am nevoie şi ei mi le aduceau. Câte maşini am furat? Nu ştiu, cred că vreo 500.“
    Când avea 28-29 de ani, Frank Bourassa a comis ceea ce descrie ca fiind cea mai mare greşeală a vieţii lui: a încercat să se îmbogăţească prin mijloace legale. În partea de vest a oraşului natal, el a deschis o mică fabrică specializată în producţia de pantofi şi plăcuţe şi frână. Unitatea a avut un oarecare succes, dar acest succes „cinstit“ nu i-a adus nicio satisfacţie. „Lucram douăzeci de ore pe zi, nici nu mai apucam să dorm. Era o nebunie“, povesteşte bărbatul în cadrul interviului pentru GQ. Nu după mult timp, el a fost diagnosticat cu o tulburare legată de stres şi a primit tratament. A vândut fabrica, dar experienţa l-a dus la o concluzie simplă: „La naiba cu asta, nu o să mai lucrez niciodată cinstit!“.

    Aşa că Frank Bourassa s-a întors la activitatea sa preferată: încălcarea legii. „Oamenii câştigau destul de mult din traficul de marijuana în acea perioadă, aşa că m-am gândit să încerc şi eu.“ Noul „business“ a mers destul de bine până în 2006, când poliţia a descoperit laboratorul unuia dintre distribuitorii săi; Frank a fost condamnat la 12 luni de închisoare, dar legile canadiene i-au permis să stea doar trei luni în arest la domiciliu.

    În acele luni, Bourassa a început să se întrebe ce se va alege de viaţa lui; ştia că afacerea cu marijuana nu poate rezista la nesfârşit, pentru că traficanţii mexicani aduceau marfă mult mai ieftină. Şi atunci i-a picat fisa: „Rezultatul final e întotdeauna acelaşi: faci tot felul de lucruri pentru a obţine bani. Aşa că la naiba cu asta – de ce să nu sari peste majoritatea paşilor şi să treci direct la obţinutul banilor?“

     

  • Cum m-am îndrăgostit de o pereche de căşti – VIDEO REVIEW

    Agitaţia din redacţie şi toate vocile s-au topit. De „vină” era tehnologia noise-canceling a căştilor Sony MDR-1000x. Îmi place muzica (cui nu-i place?) şi sunt dependent de căşti pentru naveta zilnică, dar niciodată nu am căutat să investesc prea mult în echipament pentru muzică, însă MDR-1000x m-a făcut să-mi urăsc căştile actuale.

    Sony MDR-1000x este un produs premium cu care japonezii vor să atace segmentul de căşti high-end wireless şi implicit produsele Bose, concurentul numărul unu. Căştile wireless nu mai sunt doar un moft, având în vedere faptul că Apple, unul dintre cei mai mari producători de produse tech, renunţă la portul audio de 3,5 mm în favoarea unor căşti wireless. Pe casca din stânga se află trei butoane şi jackul pentru cablu, iar în dreapta un port pentru încărcare. Glisarea degetelor pe casca din dreapta, în sus sau în jos, este suficientă pentru controlul volumului, iar pentru a pune melodia pe pauză trebuie apăsat de două ori. Controlul este intuitiv, dar necesită puţin exerciţiu.

    MDR-1000x oferă posibilitatea de a controla muzica sau volumul melodiei prin intermediul unor atingeri pe casca din dreapta. Faptul că nu este nevoie de fir şi, în plus, că poţi controla melodiile fără să scoţi din buzunar smartphone-ul îţi dă un sentiment de libertate extraordinar. Sentiment de care te poţi bucura o perioadă îndelungată (producătorul susţine peste 20 de ore de funcţionare). Eu le-am putut folosi o săptămână fără încărcare.

    Nici după ce bateria „moare”, căştile nu devin inutile deoarece pot fi utilizate prin conectarea cablului (dacă nu cumva ai iPhone 7).
    Marele atu al MDR-1000x este tehnologia de anulare a zgomotului ambiental. Chiar şi fără muzică, căştile „îneacă” zgomotele destul de bine, iar odată ce ai şi pornit melodia, sunetele din jur dispar şi mai poţi auzi doar muzica aleasă. Totuşi, dacă nu doreşti o asemenea izolare, există alternative ce permit pătrunderea sunetelor ambientale.

    Pe oriunde am purtat căştile, nu am avut probleme cu zgomotul din jur şi în nicio situaţie nu mi-a fost întreruptă imersiunea în lumea muzicii (indiferent că a fost la metrou, în Piaţa Unirii sau la Universitate). Trebuie menţionat că atunci când MDR-1000X sunt legate prin cablu, anularea zgomotului de fundal nu este la fel de bună.

    O altă caracteristică impresionantă este Personal NC Optimizer, adică un mod prin care căştile calibrează sunetul în funcţie de purtător şi, potrivit Sony, ar lua în considerare forma capului, dacă porţi ochelari (se măreşte spaţiu dintre ureche şi cască) sau dacă ai părul mare. Apeşi pe buton, apoi se aud nişte sunete prin care căştile analizează datele şi ajustează sunetul în mod corespunzător.

    După cum spuneam, controlul prin intermediul gesturilor este binevenit, mai ales faptul că poţi atinge casca cu două degete, apoi muzica este estompată şi poţi vorbi cu cel de lângă tine fără să fii nevoit să-ţi dai jos căştile. Desprinzi mâna de pe cască şi muzica revine. Tot cu ajutorul gesturilor poţi răspunde la telefon, deoarece MDR-1000x are microfoane încorporate atât la interiror, cât şi la exterior. Conversaţiile sunt clare, iar microfonul detectează cu uşurinţă vocea. În general, experienţa utilizării căştilor prin intermediul gesturilor este una satisfăcătoare, având în vedere că uneori produsul interpretează greşit mişcările.

    După cum era de aşteptat, Sony a lucrat din greu la redarea sunetului şi a făcut o treabă excelentă: basul este destul de puternic, dar nu înăbuşă linia melodică. Calitatea sunetului este superbă, sunetul fiind precis, agil şi foarte detaliat, iar atunci când am ascultat melodia „Fantasy” de la The XX cu aceste căşti pe urechi am avut impresia că basul a pătruns în tot corpul, de la degetele de la picioare până-n creştetul capului.

    Designul este premium şi cupele sunt învelite cu o piele sintetică fină ce învăluie urechile. Le-am purtat ore în şir, atât în interior, cât şi afară, şi nu am simţit niciun disconfort. Deşi în construcţia produsului se află în principal plasticul, căştile nu se simt ieftine.

    Acest produs este perfect pentru cei care fac naveta des sau poate călătoresc mult cu avionul şi nu vor să fie deranjaţi. Ce-i drept, căştile nu sunt ieftine, însă dacă aş găsi 400 de dolari uitaţi în buzunarul unor pantaloni mai vechi, m-aş gândi serios la Sony MDR-1000x.

    +noise-canceling excelent
    +calitate foarte bună a sunetului
    +autonomie îndelungată a bateriei
    +design premium; confortabile la purtat

    – controlul prin intermediul gesturilor nu este foarte precis

    CARACTERISTICI:

    Wireless
    Autonomie 20 de ore (NC activat) şi 22 de ore (NC dezactivat)
    Contact cu urechea – over ear
    Impedanţă nominală – 46 ohmi (1kHz) (când se conectează prin cablul pentru căşti cu unitatea pornită), 16 ohmi (1 kHz) (c`nd se conectează prin cablul pentru căşti cu unitatea oprită)
    Lungime cablu – 1,5 m
    Răspuns În frecvenţă – 4 şi 40.000 Hz
    Sensibilitate – 103 dB/mW  (1 kHz) (când se conectează prin cablul pentru căşti cu unitatea pornită), 98 dB/mW (1 kHz) (când se conectează prin cablul pentru căşti cu unitatea oprită)
    Greutate – 275 g (fără cablu)

  • A crezut 12 ani în ideea ei, iar în cele din urmă a ajuns la o avere de 7 milioane de dolari. Cum a reuşit

    Samantha Wills, designer de bijuterii şi antreprenor australian, a început afacerea acum 12 ani, când şi-a împachetat lucrurile şi a părăsit oraşul natal din Port Macquarie şi a condus până la Sydney cu ambiţia de a deveni cineva. Succesul ei nu a venit peste noapte, dar Samantha a reuşit să treacă peste toate. Afacerea ei a crescut de la o afacere locală la una internaţională, pornind de la o piaţă din Sidney.

    La vârsta de 26 de ani a reuşit să obţină, în urma afacerilor pe care le avea, primul milion de dolari. Astăzi, opt ani mai târziu, designerul de bijuterii are o afacere cu sediul în New York şi o cifră de afaceri de peste zece milioane de dolari cu echipe în Japonia, Franţa şi în ţara sa de origine, Australia.

    Afacerea antreprenorului australian a debutat înainte de apariţia platformelor Facebook şi Instagram. ,,Prima încercare prin care am trecut a fost să creez un brand prin care să le dau posibilitatea oamenilor să se implice, să facă parte din el”, a declarat Samantha Wills. În 2004 ea a început să vândă bijuterii realizate manual în faimoasele pieţe locale din Bondi Beach;  patru ani mai târziu s-a trezit că are şi mai multe datorii. A investit fiecare dolar pe care îl obţinea în inele, coliere , cercei şi brăţări, dar nu a reuşit să scape de datoriile pe care le avea.

    Piesele realizate de designerul australian au reuşit însă să fie validate la nivel internaţional; stiliştii au promovat bijuteriile Samanthei oferindu-le unor vedete internaţionale precum Eva Mendes, Rihanna şi Drew Barrymore. O pereche de cercei aparţinând antreprenorului australian au fost prezentaţi în al doilea episod din Sex & the City.

    Munca pe care a depus-o pentru a ajunge la succes este unul dintre motivele pentru care ea a lansat Fundatia Samantha Wills la începutul acestui an. Prin această fundaţie a încercat să ajute la consolidarea rolului femeilor în afaceri, prin schimbul experienţelor sale. “Primul tău milion de dolari este cea mai grea piatră de hotar”, a spus Wills. “Trebuie să înveţi câteva lecţii dacă vrei să faci un milion de dolari: trebuie să te aştepţi la neaşteptat; trebuie să-ţi ştii punctele slabe; să creezi un vis de echipă;  să canalizezi eforturile tale de fondator”.  Samantha Wills are o avere estimată la peste 7 milioane de dolari.

  • Lenovo Yogabook, insuportabila uşurătate a laptopului – VIDEOREVIEW

    Lenovo Yogabook a fost anunţat în urmă cu câteva luni în Germania la IFA, iar produsul a uimit datorită designului spectaculos. Demn de lăudat mai ales că atunci când vine vorba de gadgeturi, tablete sau laptopuri, cu greu te mai entuziasmezi de aspect. Este şi util?

    Laptopul-tabletă Yogabook este extrem de uşor şi subţire (de aici şi referinţa din titlu la opera lui Milan Kundera), iar tastatura iluminată pare scoasă din filmele science-fiction. Materialele folosite în construirea laptopului sunt de calitate; mi-au plăcut robusteţea acestuia, aspectul business, care chiar te duce cu gândul la un caiet (notebook), o agendă elegantă.

    Un alt plus al produsului este ecranul de 10 inchi, ce redă culorile foarte vivid, la rezoluţie full hd, nu-ţi oboseşte ochii şi este perfect pentru vizionarea de filme „on the go“. Iar acest lucru este foarte important deoarece Yogabook, ca şi celelalte produse din serie, poate fi folosit ca tabletă, în modul de laptop inversat sau modul cort. Dar, spre deosebire de celelalte, această variantă nu are o tastatură fizică, astfel nu-ţi mai agăţi degetele în taste când îl foloseşti pe post de tabletă.

    Tastatura este interesantă, oferind o experienţă nouă de scris, însă este nevoie de timp pentru a te putea obişnui. În cele câteva zile petrecute alături de laptop am scris câteva ştiri, acest articol şi încă nu pot spune că mă obişnuisem foarte bine. Viteza de scriere gravita în jurul scorului 160-180 de semne pe minut, pe când la tastatura de acasă atingeam uşor 260. Yogabook este în regulă pentru a scrie articole mai mici, mailuri, însă articolele complexe necesită o tastatură fizică. În schimb, eu am avut o problemă mai mare cu feedbackul zgomotos al tastelor, dar şi cu touchpadul, care nu răspundea tot timpul la comenzi. De aceea, de multe ori am preferat să navighez prin intermediul ecranului, însă acest lucru va fi dificil pentru cei cu  degete mai mari.

    Tehnic vorbind, produsul vine cu un procesor intel Atom, 4 GB RAM, hard disk de 64 GB şi o placă grafică încorporată tot de la Intel. Interesant este că Lenovo a ales să facă produsul pe două sisteme de operare, Windows 10 şi Android (6.0). Eu am avut varianta cu Windows 10 şi procesorul Atom (utilizat mai ales la tablete) şi-a dovedit limitările, Yogabook blocându-se de mai multe ori de-a lungul perioadei de testare. Deşi nu am încercat varianta cu Android, am impresia că acolo nu vei întâmpina astfel de probleme, Android fiind un sistem de operare ce nu necesită la fel de multe resurse ca Windows. Pe de altă parte, nu am întâmpinat probleme în editarea de fotografii în Adobe Photoshop.

    Laptopul mai vine şi cu un alt lucru interesant: un stylus pe care-l poţi utiliza pe ecran sau direct pe tastatură sau pe foaie. Este o unealtă utilă când navighezi mai ales în modul tabletă, dar mai interesant este că poţi lua notiţe sau desena pe o hârtie, iar acestea sunt automat captate şi înregistrate în calculator. Este perfect pentru cei care vor să-şi ia notiţie de mână, pentru designeri grafici, designeri de modă, pasionaţi de desen. Stiloul este uşor de folosit, însă şi în cazul lui sunt necesare câteva zile până când totul devine confortabil de utilizat. Cât de util e? Asta rămâne la latitudinea celui care-l foloseşte. Pentru mine este interesant, dar nu m-aş vedea folosindu-l pentru desen, deoarece n-am mai schiţat ceva de pe vremea liceului şi nu mă văd începând acum. Totuşi pentru oamenii creativi, care lucrează mult cu schiţe, cu pixul şi cu hârtia, cred că poate avea o utilitate sporită.

    Bateria este încăpătoare şi poate ţine o zi întreagă de utilizare fără probleme (producătorul susţine autonomie de 13 ore), însă încărcarea ar putea fi mai rapidă (40% într-o oră).

    Din cauza dimensiunii reduse, laptopul nu stă foarte bine la capitlul conectivitate: are un port de încărcare micro-usb, un port hdmi, un jack de 3,5 mm pentru căşti, slot micro sim (astfel nu eşti dependent de Wi-Fi) şi cam atât. Mi-aş fi dorit un port USB normal sau un port de încărcare USB-C, însă nu le poţi avea pe toate. Şi difuzoarele aflate pe lateralele laptopului sunt mici, dar pot umple cu sunete o cameră de apartament, fără probleme.

    În concluzie, pot spune că mi-a plăcut; este un produs interesant, frumos, dar care încă nu e cel mai practic laptop şi nici nu se adresează tuturor, însă mă bucur atunci când văd că producătorii fac paşi curajoşi spre inovaţie şi schimbare – iar Yogabook, pentru Lenovo, este un vârf de lance.

  • Vacanţă pe un „hotel plutitor“

    Mai văzusem o singură dată o navă de croazieră, atunci când MSC Opera a acostat în portul Constanţa, însă asta doar pentru câteva ore. Înainte de a începe aventura, mi-au trecut prin cap gânduri năstruşnice (cele legate, de pildă, de capacitatea de a sta în picioare când marea e învolburată), dar pe de altă parte eram curioasă cum este să trăieşti câteva zile în larg. Când am avut ocazia să simt pe propria piele experienţa unei vacanţe pe o navă de croazieră, n-am stat pe gânduri. Am zburat de la Bucureşti spre Bergamo, iar de acolo am mers cu autocarul câteva ore spre portul de îmbarcare. Ne-am îmbarcat pe MSC Fantasia din portul Genova, un oraş aşezat pe un deal scăldat la poale de Marea Mediterană şi pictat în crem, galben şi arămiu. Aşezarea este brăzdată de străzi înguste, înconjurate de clădiri pătrate, cu până la 7-8 etaje, care par uriaşe datorită galeriilor înalte de la parter, tipice oraşelor italiene.

    În ochi îţi sare imediat însă albul navelor de croazieră care îşi aşteaptă în port miile de turişti; am pus piciorul pe punte pe la ora prânzului. Nava, lansată la apă în anul 2008, are o lungime de 333 metri şi o înălţime de 66 de metri; poate transporta peste 4.300 de pasageri în cele peste 1.600 de cabine. Desigur, la bord sunt şi membrii echipajului – nu mai puţini de 1.300 – de la personal navigant la bucătari şi ospătari. MSC Fantasia aparţine clasei de nave cu acelaşi nume din portofoliul unei companii italiene, care mai operează alte trei nave asemănătoare ca dimensiuni şi stil: Preziosa, Divina şi Splendida.

    Îmbarcarea este similară celei de la aeroport, cu normele de securitate specifice. Înainte de a intra pe navă îţi este înmânat un card care conţine date precum ziua îmbarcării şi a debarcării, numărul cabinei, sectorul în care trebuie să ajungi în caz de urgenţă, restaurantul a la carte şi masa la care eşti repartizat; ţi se face, pe loc, o poză tip buletin. Cardul poate fi alimentat cu o sumă minimă indicată, cu care poţi plăti produsele achiziţionate de pe vasul de croazieră; practic, nu poţi cumpăra nimic cu cash pe navă, iar toate cheltuielile sunt „imprimate“ pe card.

    Când ajungi în lobby-ul navei de croazieră, ai impresia că nu mai eşti de mult pe un hotel plutitor, ci pe unul aşezat pe pământ. Zona recepţiei şi lobby-ul sunt colorate în nuanţele oraşului Genova, iar fiecare încăpere are o nuanţă diferită.

    Am petrecut patru zile şi trei nopţi pe MSC Fantasia, însă itinerarul întreg cuprindea şapte de nopţi de cazare. Ai nevoie de câteva zile ca să cunoşti tot vasul, care are 18 punţi – teoretic; practic, nava are 17 punţi, însă 17 este pentru italieni un fel de 13 pentru români şi a fost exclus din numerotare.

    Evident că imediat după ce ne-am îmbarcat am dat iama în bucatele pregătite de bucătarii italieni la restaurantul tip bufet. Pizza, paste cu fructe de mare, peşte, sunt doar câteva de titlurile din meniul restaurantului tip bufet, iar bucătăria navei este una în miniatură a gastronomiei italiene.

    MSC Fantasia dispune de un restaurant tip bufet, mai multe restaurante a la carte, baruri cu diferite tematici, cazino, teatru, cinema 4D, locuri de joacă, piscină, şi alte servicii precum spa. În plus, nava are şi o zonă dedicată clienţilor exclusivişti, numită MSC Yacht Club, care include 99 de apartamente, piscine, un bar etc.

    Am plecat din Genova după- amiaza şi am navigat până dimineaţă când am ajuns la Cannes, iar frumuseţea croazierelor este că într-un timp foarte scurt poţi vizita mai multe oraşe din ţări diferite, relaxându-te într-un hotel de cinci stele. Am ajuns la Cannes atunci când soarele ieşea de după bătrânul continent şi începea să lumineze marea. Răsăritul soarelui pe mare este un „must have“ atunci când îţi petreci vacanţa pe o navă de croazieră, mai ales că în fiecare zi ai parte de o altă experienţă. Nu ai nevoie de mult timp să-ţi dai seama de ce în fiecare an 8.000-9.000 de români merg în croazieră, conform datelor din piaţă. Am stat la o cabină cu balcon la puntea 14, însă nava are şi cabine fără balcon sau apartamente.

  • Vacanţă pe un „hotel plutitor“

    Mai văzusem o singură dată o navă de croazieră, atunci când MSC Opera a acostat în portul Constanţa, însă asta doar pentru câteva ore. Înainte de a începe aventura, mi-au trecut prin cap gânduri năstruşnice (cele legate, de pildă, de capacitatea de a sta în picioare când marea e învolburată), dar pe de altă parte eram curioasă cum este să trăieşti câteva zile în larg. Când am avut ocazia să simt pe propria piele experienţa unei vacanţe pe o navă de croazieră, n-am stat pe gânduri. Am zburat de la Bucureşti spre Bergamo, iar de acolo am mers cu autocarul câteva ore spre portul de îmbarcare. Ne-am îmbarcat pe MSC Fantasia din portul Genova, un oraş aşezat pe un deal scăldat la poale de Marea Mediterană şi pictat în crem, galben şi arămiu. Aşezarea este brăzdată de străzi înguste, înconjurate de clădiri pătrate, cu până la 7-8 etaje, care par uriaşe datorită galeriilor înalte de la parter, tipice oraşelor italiene.

    În ochi îţi sare imediat însă albul navelor de croazieră care îşi aşteaptă în port miile de turişti; am pus piciorul pe punte pe la ora prânzului. Nava, lansată la apă în anul 2008, are o lungime de 333 metri şi o înălţime de 66 de metri; poate transporta peste 4.300 de pasageri în cele peste 1.600 de cabine. Desigur, la bord sunt şi membrii echipajului – nu mai puţini de 1.300 – de la personal navigant la bucătari şi ospătari. MSC Fantasia aparţine clasei de nave cu acelaşi nume din portofoliul unei companii italiene, care mai operează alte trei nave asemănătoare ca dimensiuni şi stil: Preziosa, Divina şi Splendida.

    Îmbarcarea este similară celei de la aeroport, cu normele de securitate specifice. Înainte de a intra pe navă îţi este înmânat un card care conţine date precum ziua îmbarcării şi a debarcării, numărul cabinei, sectorul în care trebuie să ajungi în caz de urgenţă, restaurantul a la carte şi masa la care eşti repartizat; ţi se face, pe loc, o poză tip buletin. Cardul poate fi alimentat cu o sumă minimă indicată, cu care poţi plăti produsele achiziţionate de pe vasul de croazieră; practic, nu poţi cumpăra nimic cu cash pe navă, iar toate cheltuielile sunt „imprimate“ pe card.

    Când ajungi în lobby-ul navei de croazieră, ai impresia că nu mai eşti de mult pe un hotel plutitor, ci pe unul aşezat pe pământ. Zona recepţiei şi lobby-ul sunt colorate în nuanţele oraşului Genova, iar fiecare încăpere are o nuanţă diferită.

    Am petrecut patru zile şi trei nopţi pe MSC Fantasia, însă itinerarul întreg cuprindea şapte de nopţi de cazare. Ai nevoie de câteva zile ca să cunoşti tot vasul, care are 18 punţi – teoretic; practic, nava are 17 punţi, însă 17 este pentru italieni un fel de 13 pentru români şi a fost exclus din numerotare.

    Evident că imediat după ce ne-am îmbarcat am dat iama în bucatele pregătite de bucătarii italieni la restaurantul tip bufet. Pizza, paste cu fructe de mare, peşte, sunt doar câteva de titlurile din meniul restaurantului tip bufet, iar bucătăria navei este una în miniatură a gastronomiei italiene.

    MSC Fantasia dispune de un restaurant tip bufet, mai multe restaurante a la carte, baruri cu diferite tematici, cazino, teatru, cinema 4D, locuri de joacă, piscină, şi alte servicii precum spa. În plus, nava are şi o zonă dedicată clienţilor exclusivişti, numită MSC Yacht Club, care include 99 de apartamente, piscine, un bar etc.

    Am plecat din Genova după- amiaza şi am navigat până dimineaţă când am ajuns la Cannes, iar frumuseţea croazierelor este că într-un timp foarte scurt poţi vizita mai multe oraşe din ţări diferite, relaxându-te într-un hotel de cinci stele. Am ajuns la Cannes atunci când soarele ieşea de după bătrânul continent şi începea să lumineze marea. Răsăritul soarelui pe mare este un „must have“ atunci când îţi petreci vacanţa pe o navă de croazieră, mai ales că în fiecare zi ai parte de o altă experienţă. Nu ai nevoie de mult timp să-ţi dai seama de ce în fiecare an 8.000-9.000 de români merg în croazieră, conform datelor din piaţă. Am stat la o cabină cu balcon la puntea 14, însă nava are şi cabine fără balcon sau apartamente.

  • Povestea celui mai mare falsificator de bani din istorie

    După cum povesteşte chiar el într-un interviu acordat revistei GQ, întreaga activitate criminală a lui Frank Bourassa a atârnat în balanţă într-o dimineaţă de decembrie, în 2009, când a petrecut ore întregi într-o parcare privind către portul din Montreal. El aştepta un transport aparent banal: cutii cu foi albe de hârtie.

    Amicii lui Bourassa, în două maşini separate, supravegheau parcarea de două zile şi nu observaseră nimic ieşit din comun; Frank Bourassa era totuşi neliniştit, pentru că în orice moment ar fi putut apărea câţiva poliţişti care să îl înhaţe. Şi avea dreptate să se teamă: într-o bună zi, câţiva poliţişti aveau să apară de nicăieri şi să îl aresteze; dar nu în acea dimineaţă friguroasă de decembrie.

    Simţind că marfa se apropie, Bourassa a sunat un alt prieten, un şofer pe care îl angajase, şi i-a spus să tragă camioneta mai aproape de locul de acostare. La scurt timp, camioneta încărcată deja a ieşit din port în mare viteză – o imagine pe care Frank o aştepta de mai bine de doi ani. Şi-o imagina, de fapt, încă din timpul adolescenţei, atunci când şi-a lansat „cariera“ de răufăcător; până la acel moment, CV-ul său includea furt din magazine, furt de maşini sau trafic de droguri. Dar acel transport din Montreal reprezenta începutul celui mai important moment din viaţa sa de infractor.

    Pe măsură ce camioneta se îndepărta, Bourassa şi complicii său au urmat-o. Şoferul a dus marfa până în Trois-Rivieres, oraşul natal al lui Frank, şi a lăsat-o acolo. El a sunat atunci un alt complice care a venit să se asigure că nu există microfoane sau camere de filmat între foile de hârtie; după ce s-a asigurat că totul e în regulă, Frank a răsuflat uşurat: „Nimeni nu mă mai poate opri de acum“.

    Foile albe nu erau însă simple foi de scris: realizate din acelaşi material folosit la tipărirea bancnotelor americane, ele aveau gravate faţa lui Andrew Jackson – principalul ingredient pentru producerea unor bancnote false de înaltă calitate. Bourassa avea acum lucrurile necesare pentru a falsifica sute de milioane de dolari în bancnote de 20 şi era pe cale să devină cel mai prolific falsificator din istoria modernă.

    Ambiţiile criminale ale lui Frank Bourassa, ajuns astăzi la 44 de ani, au început să se dezvolte când el era în clasa a VIII-a: „Am dezvoltat o reţea de hoţi din magazine“, povesteşte bărbatul. „Am început să fac bani, sute de dolari pe săptămână, era foarte mult pentru un puşti!“ La 15 ani s-a mutat din casa părinţilor, a renunţat la şcoală şi şi-a închiriat propriul apartament. Şi-a găsit chiar şi job cinstit, lucrând la un atelier auto; în acelaşi timp însă el vindea şi maşini furate. „Aveam câţiva băieţi pe care îi sunam, le spuneam de ce maşini am nevoie şi ei mi le aduceau. Câte maşini am furat? Nu ştiu, cred că vreo 500.“
    Când avea 28-29 de ani, Frank Bourassa a comis ceea ce descrie ca fiind cea mai mare greşeală a vieţii lui: a încercat să se îmbogăţească prin mijloace legale. În partea de vest a oraşului natal, el a deschis o mică fabrică specializată în producţia de pantofi şi plăcuţe şi frână. Unitatea a avut un oarecare succes, dar acest succes „cinstit“ nu i-a adus nicio satisfacţie. „Lucram douăzeci de ore pe zi, nici nu mai apucam să dorm. Era o nebunie“, povesteşte bărbatul în cadrul interviului pentru GQ. Nu după mult timp, el a fost diagnosticat cu o tulburare legată de stres şi a primit tratament. A vândut fabrica, dar experienţa l-a dus la o concluzie simplă: „La naiba cu asta, nu o să mai lucrez niciodată cinstit!“.

    Aşa că Frank Bourassa s-a întors la activitatea sa preferată: încălcarea legii. „Oamenii câştigau destul de mult din traficul de marijuana în acea perioadă, aşa că m-am gândit să încerc şi eu.“ Noul „business“ a mers destul de bine până în 2006, când poliţia a descoperit laboratorul unuia dintre distribuitorii săi; Frank a fost condamnat la 12 luni de închisoare, dar legile canadiene i-au permis să stea doar trei luni în arest la domiciliu.

    În acele luni, Bourassa a început să se întrebe ce se va alege de viaţa lui; ştia că afacerea cu marijuana nu poate rezista la nesfârşit, pentru că traficanţii mexicani aduceau marfă mult mai ieftină. Şi atunci i-a picat fisa: „Rezultatul final e întotdeauna acelaşi: faci tot felul de lucruri pentru a obţine bani. Aşa că la naiba cu asta – de ce să nu sari peste majoritatea paşilor şi să treci direct la obţinutul banilor?“

     

  • Povestea celui mai mare falsificator de bani din istorie

    După cum povesteşte chiar el într-un interviu acordat revistei GQ, întreaga activitate criminală a lui Frank Bourassa a atârnat în balanţă într-o dimineaţă de decembrie, în 2009, când a petrecut ore întregi într-o parcare privind către portul din Montreal. El aştepta un transport aparent banal: cutii cu foi albe de hârtie.

    Amicii lui Bourassa, în două maşini separate, supravegheau parcarea de două zile şi nu observaseră nimic ieşit din comun; Frank Bourassa era totuşi neliniştit, pentru că în orice moment ar fi putut apărea câţiva poliţişti care să îl înhaţe. Şi avea dreptate să se teamă: într-o bună zi, câţiva poliţişti aveau să apară de nicăieri şi să îl aresteze; dar nu în acea dimineaţă friguroasă de decembrie.

    Simţind că marfa se apropie, Bourassa a sunat un alt prieten, un şofer pe care îl angajase, şi i-a spus să tragă camioneta mai aproape de locul de acostare. La scurt timp, camioneta încărcată deja a ieşit din port în mare viteză – o imagine pe care Frank o aştepta de mai bine de doi ani. Şi-o imagina, de fapt, încă din timpul adolescenţei, atunci când şi-a lansat „cariera“ de răufăcător; până la acel moment, CV-ul său includea furt din magazine, furt de maşini sau trafic de droguri. Dar acel transport din Montreal reprezenta începutul celui mai important moment din viaţa sa de infractor.

    Pe măsură ce camioneta se îndepărta, Bourassa şi complicii său au urmat-o. Şoferul a dus marfa până în Trois-Rivieres, oraşul natal al lui Frank, şi a lăsat-o acolo. El a sunat atunci un alt complice care a venit să se asigure că nu există microfoane sau camere de filmat între foile de hârtie; după ce s-a asigurat că totul e în regulă, Frank a răsuflat uşurat: „Nimeni nu mă mai poate opri de acum“.

    Foile albe nu erau însă simple foi de scris: realizate din acelaşi material folosit la tipărirea bancnotelor americane, ele aveau gravate faţa lui Andrew Jackson – principalul ingredient pentru producerea unor bancnote false de înaltă calitate. Bourassa avea acum lucrurile necesare pentru a falsifica sute de milioane de dolari în bancnote de 20 şi era pe cale să devină cel mai prolific falsificator din istoria modernă.

    Ambiţiile criminale ale lui Frank Bourassa, ajuns astăzi la 44 de ani, au început să se dezvolte când el era în clasa a VIII-a: „Am dezvoltat o reţea de hoţi din magazine“, povesteşte bărbatul. „Am început să fac bani, sute de dolari pe săptămână, era foarte mult pentru un puşti!“ La 15 ani s-a mutat din casa părinţilor, a renunţat la şcoală şi şi-a închiriat propriul apartament. Şi-a găsit chiar şi job cinstit, lucrând la un atelier auto; în acelaşi timp însă el vindea şi maşini furate. „Aveam câţiva băieţi pe care îi sunam, le spuneam de ce maşini am nevoie şi ei mi le aduceau. Câte maşini am furat? Nu ştiu, cred că vreo 500.“
    Când avea 28-29 de ani, Frank Bourassa a comis ceea ce descrie ca fiind cea mai mare greşeală a vieţii lui: a încercat să se îmbogăţească prin mijloace legale. În partea de vest a oraşului natal, el a deschis o mică fabrică specializată în producţia de pantofi şi plăcuţe şi frână. Unitatea a avut un oarecare succes, dar acest succes „cinstit“ nu i-a adus nicio satisfacţie. „Lucram douăzeci de ore pe zi, nici nu mai apucam să dorm. Era o nebunie“, povesteşte bărbatul în cadrul interviului pentru GQ. Nu după mult timp, el a fost diagnosticat cu o tulburare legată de stres şi a primit tratament. A vândut fabrica, dar experienţa l-a dus la o concluzie simplă: „La naiba cu asta, nu o să mai lucrez niciodată cinstit!“.

    Aşa că Frank Bourassa s-a întors la activitatea sa preferată: încălcarea legii. „Oamenii câştigau destul de mult din traficul de marijuana în acea perioadă, aşa că m-am gândit să încerc şi eu.“ Noul „business“ a mers destul de bine până în 2006, când poliţia a descoperit laboratorul unuia dintre distribuitorii săi; Frank a fost condamnat la 12 luni de închisoare, dar legile canadiene i-au permis să stea doar trei luni în arest la domiciliu.

    În acele luni, Bourassa a început să se întrebe ce se va alege de viaţa lui; ştia că afacerea cu marijuana nu poate rezista la nesfârşit, pentru că traficanţii mexicani aduceau marfă mult mai ieftină. Şi atunci i-a picat fisa: „Rezultatul final e întotdeauna acelaşi: faci tot felul de lucruri pentru a obţine bani. Aşa că la naiba cu asta – de ce să nu sari peste majoritatea paşilor şi să treci direct la obţinutul banilor?“