BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Opinie Lavinia Raşca: Planul afacerii şi succesul în antreprenoriat

    Opiniile despre planul afacerii sunt foarte diferite. Unii consideră că este indispensabil succesului, alţii, dimpotrivă, că este inutil. Sigur, sunt şi păreri mai nuanţate. Am întâlnit persoane mi-au spus: „nu pot lansa businessul, pentru că nu mi-am terminat business planul”  – o scuză.

    În ultimii ani, în România s-au finanţat programe care să-i înveţe pe tineri să întocmească planuri de afaceri şi să-i stimuleze să-şi înfiinţeze, pe baza lor, întreprinderi. Tot mai mulţi antreprenori maturi şi specialişti le vorbesc începătorilor despre importanţa şi conţinutul acestui document. Sunt disponibile nenumărate publicaţii şi softuri despre cum se scrie un business plan.

    Planul afacerii este doar în mică măsură o condiţie obligatorie sau o garanţie a succesului antreprenorial. Iar când antreprenorul paralizează în demersul de a-l întocmi, devine chiar o frână. Cred însă că elaborarea acestui document sporeşte şansele de reuşită a afacerii şi că este bine ca antreprenorul să-l întocmească cu atenţie, înainte de a pune în joc fonduri, timp şi emoţii.
    În timp ce majoritatea antreprenorilor scriu planul ca să-l citească alţii, în general finanţatori sau furnizori de resurse, eu consider că principalii destinatari şi beneficiari ai acestui demers sunt, de fapt, chiar ei înşişi. Iată doar câteva motive:

    • Scriind planul, antreprenorii sunt obligaţi să se gândească la toate detaliile importante ale afacerilor lor, la clienţii vizaţi şi la factorii cheie ai succesului.
    • Documentul scris va putea fi arătat unor persoane apropiate, pricepute şi binevoitoare. Citindu-l, acestea îşi vor forma opinii obiective şi vor da sfaturi valoroase şi pentru rezolvarea unor eventuale puncte nevralgice, fără să ceară bani.
    • Planul este un ghid pentru primul sau primii doi ani de activitate, ajutându-i pe antreprenori să menţină în limitele prevăzute cheltuielile de personal, marketing, operaţiuni etc. De asemenea, să-şi  canalizeze energia spre atingerea obiectivelor pe care şi le-au propus şi să se concentreze asupra strategiei stabilite.


    În urma analizei atente a afacerilor avute în vedere, antreprenorii se lămuresc dacă pot crea premisele bunei lor funcţionări: (1) Echipe formate din persoane cu aptitudini şi experienţă relevantă, care, ideal, au mai lucrat împreună, se înţeleg bine şi se completează reciproc. (2) Un model de business atractiv şi durabil, care să conducă la avantaj competitiv. (3) Asigurarea resurselor prin atragerea de finanţatori, parteneri, furnizori, cu ajutorul unor tranzacţii avantajoase pentru toate părţile implicate.

    Aşa cum arăta profesorul William Sahlman de la Harvard Business School, cititorii cunoscători ai planurilor de afaceri se uită atent la câteva elemente, aşteptându-se ca ele să fie bine puse în evidenţă:

    (1) persoanele care vor face afacerea să funcţioneze,
    (2) oportunitatea care stă la baza ei,
    (3) contextul extern în care va funcţiona aceasta,
    (4) riscurile şi recompensele previzionate.

    Este indicat ca antreprenorii şi viitorii antreprenori care le scriu să le analizeze serios, nu doar pentru a răspunde aşteptărilor în cauză, dar şi pentru propriul succes.

    (1) Secţiunea referitoare la întreprinzători şi echipele lor este cea mai importantă. Fără oamenii potriviţi, nicio oportunitate, oricât de promiţătoare, nu va putea fi transformată într-o afacere durabilă, care să se dezvolte. Planul trebuie să dea răspunsuri la întrebări esenţiale:

    • Ce experienţă relevantă pentru afacere au antreprenorii şi echipele lor?
    • Cât de bine cunosc ei concurenţii şi dinamica industriei?
    • Au mai lucrat împreună?
    • Sunt cunoscuţi în industrie?
    • Au aptitudini care prezic o execuţie excelentă?

    A devenit deja bine cunoscută declaraţia lui Arthur Rock, simbolul investitorilor americani: „Eu investesc în oameni, nu în idei. Chiar dacă apar probleme în privinţa produselor/serviciilor, oamenii competenţi vor şti să facă schimbările necesare”. De aceea, calitatea oamenilor este o condiţie esenţială a succesului. Dacă nu o îndeplinesc, e bine ca antreprenorii să se mai gândească dacă pornesc la drum. Un mare plus îl reprezintă notorietatea şi reputaţia lor în domeniul respectiv.

    (2) Referitor la oportunitate, un business plan bun răspunde la mai multe întrebări:

     

    • Piaţa produsului sau serviciului avut în vedere este suficient de mare? Va creşte?
    • Cine sunt clienţii şi cum iau ei decizia să cumpere?
    • De ce ar considera produsul atractiv şi cât ar fi dispuşi să plătească pentru el?
    • Cât de uşor vor putea fi păstraţi clienţii?
    • Care va fi costul atragerii unui client? Dar al păstrării lui?
    • Cât timp va trece din momentul când antreprenorii plătesc furnizorul şi până la primirea banilor de la clienţi?
    • Care este valoarea capitalului pe leu vândut?
    • Cine sunt concurenţii actuali şi cât de uşor vor apărea şi alţii?
    • Ce resurse controlează concurenţii?
    • Vor fi agresivi faţă de nou-intraţi sau vor fi dispuşi la alianţe? În ce condiţii?
    • Ce vor avea de făcut antreprenorii pentru a se proteja faţă de concurenţii actuali? Prin ce vor fi diferiţi de aceştia?

    Pentru antreprenori, cele mai favorabile sunt afacerile cu cerere în creştere şi competiţie mai puţin acerbă, care nu impune reducerea preţurilor, permiţând obţinerea unor  marje atractive. Planul va prezenta în detaliu produsele/serviciile, preţurile şi costurile lor unitare, precum şi modalităţile de lansare pe piaţă şi costurile aferente. Analizând aceste informaţii, antreprenorii vor putea stabili cu mai multă certitudine dacă clienţii vor fi interesaţi de produsele/serviciile lor şi dacă-şi vor acoperi costurile. Cititorii vor dori să se lămurească dacă antreprenorii sunt conştienţi de aspectele favorabile ale oportunităţii, dar şi de pericolele care pot apărea.

    (3) Orice oportunitate se manifestă într-un anumit context extern. Este vorba despre macromediul care influenţează oportunitatea, industria şi competiţia. Contextul poate fi favorabil apariţiei de noi oportunităţi sau dimpotrivă; el poate influenţa în bine sau în rău performanţele companiilor. Se vor analiza:

    • Mediul politic, economic, social, tehnologic, ecologic, legislativ.
    • Ramura cu forţele sale: competiţia, clienţii, furnizorii, produsele substituibile, concurenţii potenţiali.
    •  Concurenţii direcţi.
    • Planul afacerii trebuie să demonstreze că antreprenorul este conştient de aspectele favorabile şi defavorabile şi că este pregătit să acţioneze în consecinţă. Este un plus dacă antreprenorul ştie şi poate să influenţeze favorabil contextul, prin alianţe şi lobby.

    (4) Howard Stevenson, profesor  de antreprenoriat la Harvard Business School şi investitor, arăta că antreprenorii adevăraţi vor să se bucure de toate recompensele pe care le pot aduce afacerile, dar pe cât posibil să transfere către alţii riscurile. Cum nu există afaceri fără riscuri, antreprenorii trebuie să demonstreze în business planuri că le anticipează şi ştiu cum să le minimizeze sau să le ocolească. De asemenea, să precizeze recompensele celor care-şi asumă aceste riscuri şi să-şi exprime disponibilitatea de a le negocia. Antreprenorii vor prezenta următoarele aspecte:

     

    • În ce interval de timp se va atinge punctul de echilibru şi când va deveni fluxul de numerar pozitiv?
    • Care va fi profitul estimat?
    • Când şi cum îşi vor recupera banii investiţi şi care va fi randamentul investiţiei?

    atunci când îşi riscă fondurile în afaceri antreprenoriale, investitorii doresc tranzacţii (deals) simple, corecte – din care să câştige toate părţile implicate, bazate pe încredere reciprocă şi care pot fi rediscutate, când se schimbă contextul. Riscul este inevitabil şi de aceea investitorii sunt mai încrezători atunci când business planul demonstrează că antreprenorii şi echipele îşi asumă responsabilitatea de a acţiona proactiv pentru a-l gestiona. Ei nu acceptă să investească în afacerile unor antreprenori care fie că nu sunt conştienţi de riscuri, fie încearcă să le ascundă. Şi, în definitiv, le fac astfel un bine, pentru că în felul acesta îi determină să evite un dezastru.

    În încheiere, reiau ideea care mi se pare importantă: elaborarea planului de afaceri nu reprezintă o garanţie pentru dezvoltarea durabilă a viitoarelor afaceri, dar îi ajută pe antreprenori să evite anumite greşeli, dintre care unele pot fi fatale. Iar dacă business planul demonstrează că antreprenorii pot gestiona corect întregul proces antreprenorial, de la observarea oportunităţii până la fructificarea rezultatelor afacerii, investitorii pot decide să-i finanţeze.

  • Opinii Dragoş Pătroi şi Adrian Benţa: Substanţa economică, abuzurile fiscului şi banii contribuabililor

    DRAGOŞ PĂTROI este consultant fiscal şi cadru universitar asociat la ASE Bucureşti.

    ADRIAN BENŢA este consultan fiscal.

    Avem în vedere, desigur, posibilitatea conferită organelor de inspecţie fiscală cu privire la reconsiderarea conţinutului economic şi al substanţei economice ale unor tranzacţii, şi – pe cale de consecinţă directă – posibilitatea de a reconsidera şi de a ajusta veniturile şi cheltuielile contribuabililor şi, implicit, evidenţele contabile şi fiscale ale acestora, intervenindu-se astfel, efectiv, asupra bazelor de impunere declarate de către aceştia.

    Nu negăm acest drept al organelor de inspecţie fiscală; dimpotrivă, îl apreciem ca fiind unul legitim şi – la nivel de principiu – chiar justificat. Problema care se ridică este că această recalificare juridică şi fiscală a operaţiunilor economice derulate de contribuabili se realizează pe baza unor texte de lege insuficient structurate şi reglementate; şi, poate tocmai din acest motiv, pot reprezenta punctul de plecare al unor aprecieri pur subiective şi, implicit, al unor decizii arbitrare şi discreţionare (ca să nu le numim direct abuzive). 

    Noile reglementări ale legislaţiei fiscale – aprobate deja prin Legea nr. 187 / 2015 şi preluate ca atare şi în forma Codului fiscal aflat în prezent la promulgare – apreciem că nu vin să clarifice această problemă. Chiar „aria de acţiune” conferită organelor fiscale – din păcate, în detrimentul contribuabililor – poate fi şi mai generoasă.

    Deşi este de salutat eliminarea din cuprinsul art. 11 alin. (12) Cod fiscal a posibilităţii de a anula exercitarea dreptului de deducere fiscală de către un contribubil – pe motivul că respectivul contribuabil „ştia sau ar fi trebuit să ştie” de implicarea unui furnizor de al său într-un mecanism de fraudare a obligaţiilor fiscale – rămâne totuşi posibilitatea recalificării juridice şi fiscale a unor operaţiuni (şi chiar a unor activităţi!) ale contribuabilului în baza unor practici identificate de organele fiscale ca fiind „abuzive”. Şi asta în condiţiile în care noţiunea în sine de „practică abuzivă” nu este definită conceptual ca atare în curprinsul art. 7 Cod fiscal şi nici nu sunt stabilite criterii efective în baza cărora să se poată aprecia dacă o tranzacţie sau activitate poate fi calificată ca practică abuzivă.

    De asemenea, deşi în forma actuală a art. 11 cod fiscal, textul de lege impune acum în sarcina echipei de inspecţie fiscală obligaţia de a motiva decizia de reîncadrare fiscală a unei tranzacţii, apreciem această obligaţie ca având un caracter mai mult formal, atât timp cât textul de lege nu reglementează, în continuare, noţiunea în sine de tranzacţie fără scop economic sau atât timp cât nu s-a transpus vreo responsabilitate în sarcina organelor de inspecţie fiscală, în situaţia în care reîncadrarea tranzacţiei respective conduce la emiterea unei decizii de impunere desfiinţate ulterior de instanţele de judecată competente.

    În aceste condiţii, apreciem ca fiind absolut necesară – mai ales în etapa actuală, a unor conflicte evidente între fisc şi contribuabili – reluarea acestei teme şi introducerea (în cuprinsul viitoarelor norme metodologice ce urmează a fi date în aplicarea legislaţiei fiscale) a unor criterii clare şi explicite, în sensul calificării fiscale a unor tranzacţii / activităţi ca fiind fără substanţă şi conţinut economic sau supuse unor practici abuzive.

    Totul, evident, în urma unei dezbateri publice în adevăratul sens al cuvântului şi nu doar de formă, pentru a putea astfel identifica aspectele tehnice cele mai în măsură să diminueze actualele volatilităţi, inadvertenţe şi asimetrii normative şi să conducă la stabilirea unor criterii coerente şi explicite, a căror aplicare efectivă să nu genereze o practică neunitară, de la un caz la altul, privind clasificarea anumitor tranzacţii ca fiind artificiale sau fără substanţă economică.

    În ceea ce ne priveşte, apreciem că noua legislaţie fiscală trebuie să insiste nu pe definirea a ceea ce nu reprezintă o tranzacţie cu substanţă econmică, ci să reglementeze pe fond noţiunea în sine a substanţei economice a unei tranzacţii. Credem că şi necesitatea definirii noţiunii de „comportament fiscal inadecvat” al unui contribuabil este de maximă actualitate, cu atât mai mult cu cât aceasta este tot mai des invocată în rapoartele de inspecţie fiscală, fără a fi însă acoperită de prezentul areal normativ. 

    În caz contrar, degeaba vom avea „pe hârtie” un cod fiscal cu o fiscalitate competitivă, deoarece aceasta ar avea doar un caracter aparent, în condiţiile în care contribuabilii se vor afla permanent sub posibila incidenţă a unor acţiuni abuzive ale organelor fiscale, cu scopul de a se stabili – cu ocazia inspecţiilor fiscale – debite suplimentare de plată în sarcina contribuabililor respectivi.

  • Planeta se rotunjeşte la loc

    Friedman punea pe seama globalizării efectul de aplatizare a planetei: dispariţia graniţelor comerciale şi slăbirea influenţelor politice, revo-luţia digitală, o lume angrenată într-o mişcare browniană cu efecte pozitive – aşa îi părea lumea în 2005 analistului. Criza şi noua realitate economică pe care a generat-o pare să schimbe realitatea lui Friedman, şi iată şi de ce.

    La un moment dat, prin februarie, scriam că un indice economic ciudat, care a avut momentul lui de glorie cândva, ajunsese la un minim istoric. Este vorba de Baltic Dry Index, iar valoarea, oarecum emblematică, era 666, de la aproape 12.000 de puncte în 2008. Baltic Dry este emis zilnic de Baltic Exchange din Londra, ia în calcul peste 20 de rute comerciale şi reflectă evoluţia costurilor de transport din industria navală a materiilor prime – minereu de fier, oţel, ciment, cărbune. Analiştii care îl folosesc şi îl citează spun că tranzacţiile cu ma-terii prime, reflectate în evoluţia costurilor de transport, sunt direct legate de mersul viitor al economiei mondiale – creşte înaintea şi în tim-pul perioadelor faste şi scade înaintea şi în perioadele de criză. La jumătatea lunii aprilie, a fost rândul unui alt indice obscur, Shanghai Containerized Freight Index, care urmăreşte evoluţia ratelor de shipping din Shanghai spre Europa Occidentală, să scadă cu aproape 70% faţă de acceaşi perioadă a anului precedent, la un nivel minim, de break-even pentru aceste rute, la actualele costuri ale carburanţilor (pentru a înţelege cum funcţionează, trebuie să spun că în 2011, la costuri în creştere ale carburanţilor, armatorii au redus viteza navelor, de la 25 de noduri pe oră la 17 noduri, un nivel care asigura un raport cât de cât convenabil din punctul de vedere al costurilor).

    Ratele de shipping au înregistrat scăderi similare şi pe rutele dintre Asia şi Mediterană. Scăderea ratelor de shipping este influenţată în mod direct de câţiva factori, cum ar fi uriaşele nave de transport care au intrat în funcţiune sau alianţe recent stabilite între companiile de transport, dar înseamnă şi o scădere a volumului de mărfuri – materii prime spre China şi produse finite spre Europa. Dar înseamnă, cred, şi o „răcire“, o încetinire a comerţului mondial şi un semn că ritmurile globalizării se reduc.

    Purtate de evangheliştii globalizării, companiile au deschis noi şi noi linii de producţie în lume, dar acum constată că marjele de profit sunt mai mici pe pieţele internaţionale şi mai mari pe pieţele interne. Un ştab de la General Motors vorbea recent de dezamăgirea produsă de extinderea rapidă pe plan internaţional şi se întreba, retoric, dacă nu ar fi fost bine să fie mai ezitanţi, mai puţin influenţabili şi mai cu discernămînt în privinţa investiţiilor şi a eforturilor depuse. Piaţa chineză, o miză definită drept uriaşă pentru producătorul de automobile, s-a dovedit a fi mai degrabă doritoare de minivan-uri ieftine şi mai puţin de Cadillacuri, chiar dacă analiştii au tot repetat mantra miliardelor de nou-veniţi în clasa de mijloc mondială.

    Întreg volumul comerţului mondial a scăzut. Fluxurile de capital s-au redus. Performanţele companiilor în BRIC sau alte zone de tip Eldorado scade. Pieţele promise nu au apărut – consumul casnic reprezintă în China 34% din PIB, dar în SUA este de două ori mai mare (efectul politicii un copil de familie?!). Companiile naţionale se luptă, iar de cele mai multe ori şi câştigă în faţa multinaţionalelor. Un anume soi de protecţionism poate fi întâlnit la toate nivelurile, de la lupta autorităţilor ruse cu McDonald’s la disputele chinezilor cu circa 30 de multinaţionale, printre care GlaxoSmithKline, Apple, Microsoft, BMW sau Daimler. Un val de „întoarceri acasă“ este perfect posibil, alimentat de dezamăgirile de mai sus, de atitudinile protecţioniste sau de tehnologiile disruptive – printul 3D este una dintre acestea.

    Unde vreau să ajung? Nu ştiu, constat doar, şi spun: Pământul tinde să se rotunjească la loc. Şi în orice regresie se ascunde un po-tenţial câştig.
    Tabloul „Regatul paşnic“ al lui Edward Hicks ilustrează destul de bine, zic, tema.

  • De ce mi-a plăcut Dinu Patriciu, deşi am spus că nu mi-a plăcut

    O să reformulez astăzi titlul, pentru că multe din ideile de atunci au rămas valabile, şi o să încerc să spun de ce mi-a plăcut Dinu Patriciu, cu toate că că nu mi-a plăcut. Scriam în 2009 că nu l-am plăcut, dar nu în sensul comun al frazei, ci pentru că, de-a lungul anilor, nu am putut depăşi un anumit nivel al relaţiei.

    De multe ori, ca jurnalist, conversaţia şi balansul dintre oficial şi intim te fac să “cojeşti” un om de straturile impuse de convenienţe şi convenţii; personal, am fost destul de bun la treaba asta, până să-l cunosc pe Dinu Patriciu. Nu fac parte din jurnaliştii care se tutuiesc cu interlocutorii şi nici din categoria celor ce ajung la confidenţe, istorioare galante şi bârfe, chiar şi cu cei pe care începi să-i consideri, în timp, apropiaţi.

    Nu cred că se cuvine aşa ceva, din respect pentru amândoi, dar şi pentru cititor, şi nu acesta este nivelul de intimitate la care mă refer; dar aş fi vrut să pot afla mai multe despre ceea ce a însemnat afacerea Rompetrol, în special în plan uman. Sunt ferm convins că oamenii care au succes gândesc altfel decât muritorii de rând şi aici este nivelul la care aş fi vrut să ajung – care a fost modelul, cum a gândit, ce l-a îngrijorat şi ce l-a bucurat, cum a ales să facă şi cum şi-a ales oamenii. Cred că acestea sunt secrete mult mai importante decât simpla poveste a Rompetrol, astăzi parte a istoriei capitalismului românesc postrevoluţionar.

    Din păcate nici Dinu Patriciu însuşi nu a trecut de nivelul titlului, iar la o întâlnire din perioada “mic.ro” a fost destul de formal, dar politicos. Astăzi îmi pare rău că nu l-am bătut la cap suficient ca să înţeleagă ce am vrut să spun şi trăiesc un vag sentiment de nemulţumie din cauza asta. Dar cred că raiul petroliştilor arhitecţi este conectat la internet şi va citi aceste rânduri, acolo unde este, şi se va dumiri.

    Cred cu toată convingerea că Dinu Patriciu din perioada Rompetrol ar trebui să fie şi este un model. Nu vă grăbiţi să căutaţi contraargumente, discuţia este lungă şi inutilă; Patriciu nu putea fi altfel decât parte a mediului capitalist de după 1989, cu bunele şi relele lui. Dar să iei  o companie şi două rafinării, să le repui pe picioare, să restructurezi un monstru precum Petromida, care pierdea un milion de dolari pe zi, acestea sunt reuşite incontestabile.

    Modul în care a reuşit să adune şi să pună în mişcare una dintre cele mai bune echipe de management ale acelui moment, oameni care au făcut bani serioşi, care au făcut business, este, iarăşi, un motiv de admiraţie. Orice lătrău nătâng poate crede şi poate spune că putea face şi el asta, intoxicat de istoriile realităţii alternative a societăţii româneşti. Îi sfătuiesc pe toţi aceştia să încerce măcar cu o tarabă în piaţă şi să vorbească după un an de zile.

    Noi l-am perceput altfel şi de aceea Dinu Patriciu a fost un favorit al revistei Business Magazin, unde a ţinut cel puţin patru coperţi. Cred că am citit sau am auzit undeva o vorbă care mi-a plăcut, că fiecare om este ca Luna, are o faţă vizibilă şi una ascunsă; sigur că Dinu Patriciu le-a avut pe amândouă şi, în ţara unde totul, viaţa şi moartea, bucuria şi tristeţea, reuşita şi eşecul, justiţia şi arestul au devenit spectacol, ambele sale feţe au fost cât se poate de vizibile.

    Alegănd ce spunem astăzi despre Dinu Patriciu ne dăm măsura propriei maturităţi, ca oameni şi societate. Cred că este important să nu uităm nicicând ceea ce a făcut bine – clădiri, companii, vorbe, idei – şi să învăţăm din ce nu a reuşit să facă.

    Cel mai potrivit mod de a-mi aduce aminte de Dinu Patriciu este chiar povestea capitalului de lucru pentru Petromidia, pe care mi-a istorisit-o prin 2007: “În momentul în care am pornit Petromidia, am plătit primul avans, am pus toate garanţiile la FPS şi când m-am uitat în spate, nu mai era nimic. Şi umblam la bănci să finanţez capitalul de lucru. Ce am gasit în companie era total diferit de ce era în documentele FPS şi aveam de ales să cer banii înapoi sau să îmi asum această chestie şi să merg înainte.

    Capital de lucru nu era. Rafinaria era goală, conservată bine, dar fără picătură de ţiţei. Pe 26 ianuarie 2001, ziua în care a murit Horia Rusu (fruntaş liberal, deputat PNL din 1990, n. red.), a trebuit să plec la Viena să mă înţeleg cu o bancă sau să iau bani pentru primul vas cu ţiţei. Mi-au pus condiţia ca acest vapor să vina din Irak, pentru că banca avea controlul direct asupra acestui transport.

    Am negociat pentru primele 150.000 de tone, am terminat la opt seara şi m-am suit în tren să plec la înmormantarea lui Horia la Timişoara. M-am trezit când trenul pleca din gara Arad, şi am tras semnalul de alarmă. Trenul făcuse deja vreo 20 de kilometri, era viscol şi eu în pantofi de afaceri. Am mers peste un camp, vedeam lumini la vreo doi kilometri de mine şi am luat-o în direcţia aceea. La lumina lunii am vazut o mulţime de câini venind spre mine şi am urcat pe terasamentul căii ferate.

    Am mers trei ore, am căzut, mi-am rupt pantalonii şi aveam în cap că aseară am luat 30 de milioane de dolari de la ăia, şi acum…
    Dimineaţă m-am urcat într-un camion, m-am dus la gară, între timp mi se descărcase şi telefonul, şi de la mărire şi decădere am ajuns la înmormântare. La o săptamână a venit vaporul; ţin minte că a venit la mine un tânar într-o pufoaică şi m-a întrebat: «Da’ bani aveţi?». Asa a pornit rafinaria”.

    Vedeţi, pe acest Dinu Patriciu mi-ar fi plăcut să îl cunosc mai bine…..http://www.businessmagazin.ro/opinii/opinie-dom-ne-mie-nu-mi-a-placut-patriciu-4608009

  • De vină suntem noi că-i lăsăm să ne conducă, pentru că stăm pe margine, râdem şi comentăm!

    OPINIE DANA CIRIPERU, REDACTOR-ŞEF ADJUNCT ZF

    Prestaţia ministrului de finanţe din întâlnirea în trei cu Victor Ponta şi Traian Băsescu pe tema reducerii CAS cu 5% este departe de a fi un exemplu pentru orice tânăr. Victimă sau nu a unui circ cu care Traian Băsescu şi Victor Ponta sunt obişnuiţi, Ioana Petrescu avea datoria să fie pregătită. Este ministrul de finanţe al unei ţări cu 20 mil. locuitori, cu 4,3 mil. salariaţi, cu 700.000 de companii, cu 130.000 de tineri antreprenori (sub 30 de ani) care aşteaptă de la ea mai mult decât ce s-a văzut luni-seară la Cotroceni.

    Într-o discuţie recentă cu un antreprenor român, cu afaceri de 100 de milioane de euro şi aproape 1.000 de angajaţi, acesta îmi spunea că în doi ani va ajunge la peste 130 mil. euro. Cum faceţi asta pe o piaţă care scade? În acel moment, extrem de sigur pe el, mi-a vorbit timp de zece minute despre planul său de business pentru următorii doi ani: de unde vine creşterea, de unde ia cotă de piaţă, unde e produsul său la raft şi unde ar trebui să fie, în ce judeţ vânzările sale merg mai slab şi cum va proceda să le crească. Nu avea o hârtie, nu-i şoptea nimeni nici că sunt 1.300 de magazine în comerţul modern şi alte 70.000 de chioşcuri, nici că şomajul în Mehedinţi este de 10% sau că în Botoşani o mână de companii duc în spate un judeţ cu 400.000 de locuitori. Ştia aceste informaţii. Lucra cu ele. Şi nu a terminat Harvardul şi nici o facultate cu profil economic. A terminat medicina şi a învăţat cum stă treaba cu antreprenoriatul pentru că i-a păsat. Pentru că, aruncat în business la 25 de ani, nu a vrut să se facă de râs. Pentru antreprenorul român, toate acele informaţii făceau parte din planul său de business. El ştie deja ce impact ar avea reducerea CAS pentru afacerea sa. A calculat şi unde ar fi compania pe care o conduce dacă TVA la produsele alimentare ar fi de 9%. Ştie şi că obiectivul de vânzări de 130 mil. euro poate fi atins. În urmă cu cinci ani îşi propunea să ajungă la 100 de milioane de euro. Şi a ajuns. Până acum nu am văzut nicio ambiţie din partea guvernelor legată de atingerea unei performanţe economice. O ambiţie pentru România ar putea fi o ţintă de creştere economică de 5% timp de un deceniu, şi nu ar trebui să ne mulţumim şi să ne facem titluri de glorie din creşteri de 1-3% pe an.

    Numele antreprenorului e mai puţin important, pentru că la fel ca el sunt mii de oameni de afaceri cu companii de 100, de 10 sau de un milion de euro. Toţi se ghidează după un plan, în realizarea căruia se implică, un plan cu obiective însoţit de măsuri pentru a ajunge acolo.

    Pentru cei pe care îi lăsăm să ne conducă însă scenariul de mai sus pare desprins dintr-o altă realitate. Pentru guvern, cifrele-cheie din spatele oricărei decizii cu impact economic lipsesc. Şi nimeni nu este tras la răspundere. Scena politică este un circ. Şi nu este de ieri, de azi, este o realitate pe care nimeni nu o sancţionează. Mă întreb ce ar face un antreprenor dacă un executiv pe care îl plăteşte să-i conducă businessul s-ar prezenta la întâlnirile de buget fără nicio cifră sau plan concret de acţiune.

    „Măsura CAS este extraordinar de bună şi pentru mediul de afaceri, şi pentru angajatori. O susţin din tot sufletul“, i-a răspuns Ioana Petrescu preşedintelui Băsescu la una dintre întrebările privind impactul reducerii CAS în atingerea ţintelor bugetare.

    În locul susţinerii din tot sufletul, poate ar fi fost mai bun un argument privind numărul estimat de locuri de muncă ce ar putea ieşi din zona economiei negre, un altul legat de scoaterea din zona evaziunii a unu, două, trei miliarde de euro şi măsurile cu care s-ar putea ajunge aici, dar nu. Politicienii de la Bucureşti, şi din păcate se vede că şi cei mai tineri învaţă repede deprinderile unei „şcoli“ dezastruoase, s-au obişnuit să ne pună pe masă doar declaraţii, cancanuri, şicane. Trăim conduşi de o clasă politică pentru care „piaţa muncii la negru este foarte mare“ (dar nu avem date cât de mare), pentru care „reducerea cu 5 puncte procentuale va avea un efect benefic asupra firmelor şi le va stimula să angajeze cu acte“ (dar nu măsurăm în cifre efectul benefic şi nici numărul de angajaţi cu acte), o clasă politică care ştie, aşa cum spunea Ponta în discuţia de luni seara de la Cotroceni, că „ţara se descurcă“.

    Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să asistăm la cel mai prost scenariu de film văzut vreodată într-o ţară cu locuitori cum sunt cei din Sălaj sau Mehedinţi, care nu şi-au permis să cumpere nicio maşină nouă în primele şase luni (o maşină de 10.000 de euro ar fi adus statului 2.000 de euro), o ţară în care asistenţa socială a fost ridicată la rang de industrie, o ţară în care au murit peste 100.000 de companii, o ţară în care 325.000 de liceeni nu au luat bacalaureatul în ultimii patru ani, o ţară în care aceiaşi tineri nu mai găsesc modele?

    Trăim prost pentru că ne conduc, dar mai ales pentru că rămânem fără reacţie, pentru că nu-i sancţionăm, pentru că ne-am obişnuit să  comentăm pe la colţ de stradă sau în cadru amical, pentru că ne piere vocea când ar trebui să le cerem socoteală. Iar circul, indiferenţa şi incompetenţa sunt la putere.

  • Povestea uneia dintre cele mai puternice femei din energie. De ce a renunţat la antreprenoriat şefa Nuclearelectrica

    Daniela Lulache este o femeie de carieră. Te lămureşti de acest lucru destul de repede după ce o cunoşti, din acel ansamblu de mesaje, gesturi şi priviri greu de descris, dar uşor de înţeles, din ştiinţa de a spune – nu mereu, ci doar când trebuie – „nu”, din felul cumpănit în care îşi alege cuvintele şi îşi exprimă ideile.

    A terminat ASE, în urmă cu două decenii, şi visa să lucreze în comerţul exterior, un domeniu la modă în acea perioadă. A prins în facultate trecerea de la comunism la capitalism, iar comerţul exterior era o dovadă a libertăţii şi a deschiderii dobândite atunci de societatea românească. „Ulterior părea că e foarte important să lucrezi în zona financiar-bancară. Cert este că nu mi-am dorit deloc să lucrez în finanţe, deşi am terminat facultatea de finanţe şi am lucrat mare parte din cariera mea în acest domeniu. Apropo de cine sunt eu, sunt un om care a constatat, în timp, că trebuie să fac bine tot ceea ce nu am vrut să fac.”

    Primul job a fost de contabil la întreprinderea de transporturi turistice auto, iar primul salariu de 1.200 de lei, unul dintre cele mai mici salarii care existau pe piaţă la acel moment. „La acest job am renunţat, următorul a fost businessul meu, o firmă de contabilitate, iar primul client a fost un coleg de facultate. După aceea, am deschis cu soţul meu un alt business. Ne-am gândit că putem aduce aici produsele Disney, dar s-a dovedit că nu este chiar aşa. Drepturile de autor erau foarte scumpe, iar România s-a dovedit nepregătită la ora aceea să plătească produse licenţiate real şi corect, competiţia era cu produsele chinezeşti, iar preţurile nu puteau fi comparate. N-a fost cea mai bună afacere a noastră.”

    În acel moment s-a terminat şi „cochetăria” cu zona antreprenorială. Cu doi copii mici, a decis să îşi ia o slujbă „de la 9 la 5″, iar soţul să rămână în zona antreprenorială. „Nu mi-a ieşit, niciodată nu am reuşit să am un job 9 to 5, dar am constatat că mă simt mult mai bine în organizaţiile mari, care pot avea un alt fel de impact decât cele din zona antreprenorială.”

    LECŢIA 1: CRIZA DE SUPRACREŞTERE

    A început să lucreze într-o organizaţie relativ mică, în investment banking. Se numea Expandia şi era o bancă de investiţii cehească. „Era o perioadă în care în partea asta de lume descopeream investment bankingul, prin 96 sau 97. Expandia nu cred că mai trăieşte acum decât în Cehia, iar lecţia pe care am învăţat-o de la ei se numeşte criza de supracreştere. Creşterea trebuie să fie şi ea controlată, trebuie să ştii întotdeauna în ce etapă eşti, pentru că s-ar putea să creşti spectaculos şi să nu faci faţă creşterii.„ A avut trei interviuri pentru ocuparea postului, cu analistul-şef, CEO-ul şi country managerul. „E un job de care sunt foarte mândră, pentru că noţiunea de investment banking atunci am întâlnit-o. M-am gândit: cu câtă contabilitate ştiu ar trebui să pot să fac şi analiză financiară, informaţia este acolo; s-a dovedit că este aşa pentru că la un interval de 6 luni am devenit analist-şef, iar la un an după aceea country manager şi singura femeie membru în boardul companiei-mamă.„

    Prima tranzacţie la care a lucrat a fost cea prin care AIG a intrat acţionar în Luxten. Cum lucra pe atunci un investment banker? „Era o plajă mare de clienţi potenţiali şi te duceai din uşă în uşă.„

    După Expandia s-a mutat la Erste, divizia din România, care a existat până la finalul anilor ‘90. Formal, a mai existat o perioadă, dar a fost unul din momentele dramatice ale acestei industrii, care aproape dispăruse. Rămăseseră doi sau trei jucători în piaţă.

    La sfârşitul anilor ‘90, investment bankingul nu traversa cea mai fericită perioadă şi a urmat o nouă schimbare de direcţie în carieră. „Din punctul meu de vedere, în perioada aia commercial bankingul era în expansiune. AVAB a fost trecerea de la investment banking la commercial banking, apoi Raiffeisen, apoi Fondul Proprietatea. La Raiffeisen m-am ocupat de restructurare şi recuperare.„

  • Ponta: Nu pot contrasemna decorarea unora care au gestionat greşit bani publici şi au opinii fasciste

     Aflat, miercuri, la Giurgiu, unde a avut o întâlnire cu autorităţile locale, premierul Victor Ponta a susţinut că nu a contrasemnat documentele pentru decorarea lui Horia Roman Patapievici pentru că există un raport al Curţii de Conturi care arată nereguli în gestionarea banilor la Institutul Cultural Român în perioada în care acesta a condus ICR.

    Ponta a mai spus că nu poate fi de acord cu decorarea unor oameni care au exprimat poziţii contrare intereselor României.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ponta, după afirmaţia lui Cotovelea: Evident că serviciile fiscale sunt proaste, dar e uşor de vorbit

     “Foarte bine, trebuie să le îmbunătăţim. Că serviciile fiscale sunt proaste, e evident acest lucru, iar ministrul Finanţelor are printre obiective şi acest lucru, şi anume informatizare, digitalizare. Aşa, să ne dăm cu părerea, e uşor, trebuie să şi facem lucruri, la dat cu părerea sunt toţi buni”, a spus Ponta, întrebat de jurnalişti despre declaraţia ministrului.

    Ministrul pentru Societatea Informaţională, Răzvan Cotovelea, a calificat serviciile furnizate populaţiei de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) ca fiind mizerabile şi primitive, după ce în calitate de contribuabil a aşteptat 45 de minute să plătească taxele datorate de familie statului

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Un gând de Sărbători de la Ioana Matei, redactor Business Magazin

    Dragă Moş Crăciun, te rog să ne aduci timp. Nu doar mie, ci tuturor celor cu care am vorbit în 2013 şi care m-au condus la concluzia că până la urmă, chiar dacă încă e criză, timpul este singura resursă cu adevărat limitată. Bani, clienţi, angajaţi, produse, cuvinte sau cititori – nu se compară cu presiunea celor 24 de ore.

    Aşa că, în 2014, vreau timp pentru mult mai multe interviuri faţă în faţă, timp pentru a scrie toate materialele de copertă la care m-am gândit, timp pentru a descoperi oameni de afaceri care fac diferenţa, timp pentru a scrie subiecte care să facă diferenţa. Şefilor şi angajaţilor din companii, antreprenorilor, oamenilor de comunicare, consultanţilor – le doresc ca, pe lângă timpul necesar provocărilor mediului de care aparţin, să îşi facă timp pentru discuţii, răspunsuri pe e-mail, voturi pentru cataloagele Business Magazin. Doresc tuturor timp pentru business, familie şi prieteni.

    Timp pentru a citi Business Magazin, atât online, cât şi în format print.

    Ioana Matei este redactor al revistei Business Magazin din august 2012.

  • Codul rutier şi Codul insolvenţei se vor mai afla încă o săptămână în dezbatere publică

    “În România se vorbeşte de faptul că adoptăm măsuri fără dezbatere şi eu tot spun că, de exemplu, se află în dezbatere Codul insolvenţei, Codul rutier, proiectele miniere Noi nu le dezbatem şi, după ce stai cu ele o lună-două, vine cineva la final şi spune că nu e bine. Boala asta românească în care, de fapt, nici nu te uiţi la un proiect şi la final, după ce se adoptă, vii şi spui că nu e bun…Mi s-a întâmplat şi astăzi, am primit că la Codul insolvenţei ar mai fi nişte oameni care vor să facă observaţii”, a afirmat Ponta

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro