Sunt 775 de milioane de analfabeţi în lume. 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional – deşi ştiu să scrie şi să citească, nu înţeleg sensul lucrurilor pe care le citesc. Aveţi idee cum s-a ajuns aici? Dacă gradul de inteligenţă nu înregistrează niciun regres, ci dimpotrivă, progresează de la generaţie la generaţie, ce anume este atât de greşit încât se ajunge în această situaţie?
Nu ştiu cât de des vă puneţi această întrebare, dar pentru mine este un subiect la ordinea zilei. Copilul meu este în clasa a II-a; face matematica pe care generaţia mea a învăţat-o într-a IV-a şi gramatica pe care am făcut-o într-a V-a.
Săptămâna trecută, a trecut de mai multe foruri propunerea înăspririi pedepselor pentru cei care agresează sau insultă un cadru didactic. De ce discutăm despre cum să creştem pedepsele aplicate părinţilor sau copiilor de la 5 ani la 6 ani şi jumătate de închisoare în cazul în care agresează un cadru profesoral? De ce nu se fac legi despre felul în care profesorii, învăţătorii şi educatorii să se simtă mândri de profesia lor, să fie o ţintă să ajungă un cadru în învăţământ? De ce nu se găsesc metode care să încânte copiii de şcoală? Vă daţi seama că elevii şi sistemul de învăţământ actual, din mediul de stat, sunt axe care se intersectează ocazional? Că privitul ţintă la tablă, cu mâinile la spate, timp de 45 sau 50 de minute, este aproape imposibil pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 ani (când, brusc, trebuie să se „cuminţească”) şi 18 ani, să stea ţepeni în bănci, să asculte monoloage, lecţii concepute în urmă cu câteva decenii după metodele de atunci?
Sau poate ar trebui să vorbim despre faptul că regula spune că în clase trebuie să fie maximum 24 de elevi. La „şcoala noastră” 30 este cel mai mic număr de elevi într-o clasă.
Declaraţiile ministrului, care consideră că temele pentru acasă trebuie desfiinţate, sunt de domeniul penibilului. Nu numai că sunt necesare, dar sunt obligatorii. Cred că numărul copiilor care pot asimila materia predată la şcoală fără ajutor nu depăşeşte 5 procente.
Nu temele sunt problema. Ci materia. Care este înfiorător de încărcată şi îmbâcsită. Pe la Ministerul Educaţiei s-au perindat tot felul de specialişti care au făcut tot felul de propuneri, vreme de 25 de ani, fără să gândească ce impact au deciziile lor.
Sunt necesare cel puţin două ore pe zi de lucru susţinut, acasă, pentru a ţine cât de cât pasul cu materia predată. Cu volumul URIAŞ de informaţii care este pompat în manuale. Orice pretenţie la note de 9 şi 10, al căror corespondent în clasele primare este reprezentat de calificativul FB, înseamnă mult mai multă muncă. Muncă a părinţilor, a copiilor, a meditatorilor. Sunt necesare chiar şi caietele suplimentare de lucru şi culegerile de toate felurile. Pentru că altminteri părinţii trebuie să se gândească ei să compună probleme şi exerciţii pe care să exerseze copiii.
Nu cunosc nici măcar un singur părinte care să muncească şi să îşi poată permite să „facă teme” după ce ajunge acasă, în „crucea nopţii”. „Păi părinţii dvs. nu făceau temele cu voi?” Poate că da, poate că nu. Însă generaţiile de 30-40 de ani cu siguranţă nu se simţeau copleşite de „şcoală” de la nivelul claselor primare. Acum, în timpul semestrelor de şcoală, copiii au program contra cronometru; sau cel puţin aşa este cel al căror părinţi sunt preocupaţi de cât şi ce ştiu copiii lor; în cazul în care copilul mai are una sau două activităţi extraşcolare, programul trebuie organizat ca la armată. De aici apare şi repulsia copiilor – de vârste cât se poate de diverse. În loc să fie interesaţi de şcoală, de materii, de lecţii, se simt obosiţi, frustraţi, ajung să asocieze studiul cu un chin.
În plus, ceea ce se întâmpla în urmă cu decenii, când părinţii lucrau până la 3 sau 4 după-amiază, este o situaţie care nu se mai regăseşte în prezent. Acum, alternativa părinţilor care lucrează până târziu este reprezentată de programele de after school (la şcoală sau în privat) sau de meditaţii. Niciunul dintre sisteme nu este perfect, iar fiecare se descurcă cum poate.
Sistemul de învăţământ este putred până în temelii. Materiile sunt absurde. Numărul de cadre didactice este prea mic în comparaţie cu necesarul. Prea mulţi dintre cei care sunt în sistemul de învăţământ au ajuns acolo pentru că nu au avut alternativă, nu pentru că au vocaţie. Nu există fonduri, interes, strategie. (Mă amuză „ilegalitatea” fondului clasei. Păi dacă nu există creioane de colorat şi nicio jucărie la grădiniţă, iar la şcoală nu sunt capace de WC, cretă sau hârtie igienică – ce să facem? Să cerem o audienţă la primărie? Sau poate un interviu la ministru? Şi până când răspunde primăria sau ministerul, copiii noştri ce să facă? Să nu mai meargă la baie?)
Abia ce intrasem pe o linie de bun simţ, în care directorii de şcoli nu erau numiţi pe criterii politice, ci de competenţă, că noul guvern ne-a liniştit rapid: ne întoarcem la vechile practici. Altfel spus, nu contează ce ai în cap, ci pentru cine votezi. Nu contează meritele, ci cum pui ştampila pe buletinul de vot.
