Este vorba de Homicide Watch, un start-up care prezintă pe internet, de peste doi ani, fiecare crimă comisă în Washington. La site lucrează doi inşi, iar volumul de muncă depusă este evident uriaş: fiecare victimă are pagina ei, locul crimei este arătat pe Google Maps, sunt prezentaţi detectivii care lucrează la caz, suspecţii, totul într-un sistem integrat, cu conexiuni, fotografii şi tot ce trebuie. Shirky spune că toată afacerea este inovativă şi folositoare din punct de vedere social şi că aşa ar trebui să arate o treabă bine făcută, mult mai bună decât a celor de la Washington Post sau a altora de la televiziunile şi radiourile locale.
Am aici nişte probleme: jurnalismul este mai mult decât contabilitate şi afişarea de fotografii. O ştire este mai mult decât o postare a fotografiei unui infractor. Dacă adun toate tâlhăriile din Bucureşti şi prezint fotografiile infractorilor, fac o muncă socială extraordinară, care ar putea, teoretic, ajuta oamenii să nu mai cadă victime hoţilor. Dar nu fac jurnalism. Fac cercetare, fac sociologie, fac criminalistică, dar nu fac jurnalism. Pot afla care sunt zonele periculoase din oraş şi pot stabili că infracţionalitatea este extrem de răspândită într-un anume grup social. Dar nu fac jurnalism.
Jurnalism înseamnă emoţie, înseamnă să găsesc acel caz dintr-o mie care este reprezentativ şi să-l transform într-o poveste care să mişte omul din fotoliu. Homicide Watch a fost, pentru moment, salvat: circa 1.000 de oameni au donat în jur de 40.000 de dolari. Din punct de vedere al standardelor americane, numărul celor ce au donat este mic şi nici suma strânsă nu este prea mare. Este un răspuns al oamenilor elocvent, care dă o măsură pentru, repet, munca uriaşă a celor doi jurnalişti de la HW. Poate că oamenii nu ţin musai să beneficieze de o wiki cu infractori, chiar dacă le spui că le este folositoare. Poate că oamenii ştiu să aleagă şi să facă ierarhii mai bune între rezultatele muncii celor de la Washington Post şi a celor de la Homicide.
Pictorul de astăzi a ştiut şi el, la vremea lui, ce vor oamenii şi a stabilit canoane şi reguli. Este vorba de Charles Le Brun, proclamat de Regele Soare cel mai bun pictor francez; a decorat Versailles, inclusiv Galeria Oglinzilor, a condus academia regală de pictură, a dat tonul în Paris şi a făcut avere. A emis opinii ferme de genul “cel care pictează la perfecţie peisaje este superior celui care nu pictează decât fructe, flori sau scoici” sau “cel care pictează animale vii este mai de preţuit decât acela care nu reprezintă decât lucruri moarte şi fără mişcare”.
Dar nici judecăţile de valoare, nici aprecierile Ludovicului şi nici averea şi nici măcar îndârjirea cu care a pictat, pentru că Le Brun a lăsat o sumedenie de opere în urma sa, nu i-au adăugat vreo fărâmă de geniu. Le Brun rămâne drept un pictor corect, zelos, talentat şi bun desenator, dar lipsit de fărâma de geniu necesară artistului adevărat. Iar operele sale sunt plăcute de privit, aduc valoare ansamblului, dar nu sunt nici ţinute minte şi nici preţuite mai mult decât vopseaua consumată.
