“Guvernul a modificat, în şedinţa de astăzi (vineri-n.r.), OUG nr.111/2010 privind indemnizaţia pentru creşterea copilului, stabilind o limită maximă de 8.500 lei lunar. Prevederea se aplică începând cu drepturile aferente lunii septembrie 2017 atât pentru persoanele care au drepturile stabilite sau solicitate anterior acestei date, cât şi pentru situaţiile ulterioare”, potrivit unui comunicat de presă transmis de Guvern către MEDIAFAX.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
„Sunt mai multe puncte foarte importante pe ordinea de zi, creşterea indemnizaţiilor persoanelor cu handicap şi plafonarea indemnizaţiei pentru mame la suma de 8500 de lei, cât este maximul în UE, cât este în Germania”, a declarat ministrul Muncii Lia Olguţa Vasilescu.
Ministrul Muncii, Olguţa Vasilescu, a anunţat, duminică seară, că indemnizaţiile pentru creşterea copilului vor fi plafonate la 1800 de euro.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Indemnizaţia de şomaj se acordă absolvenţilor, la cerere, pe o perioadă de şase luni, calculată de la data expirării celor 60 de zile de la absolvire şi constă într-o sumă fixă, lunară, neimpozabilă, de 250 de lei. Acest termen de 60 de zile începe de la data de 25 mai, când, conform Ministerului Educaţiei, se încheie anul şcolar pentru clasele terminale.
Înregistrarea absolvenţilor ca persoane în căutarea unui loc de muncă se realizează prin depunerea la agenţie a unui dosar care să cuprindă următoarele documente: act de studii – original şi copie, act de identitate – original şi copie, adeverinţă medicală din care să rezulte faptul că persoana este clinic sănătoasă, aptă de muncă.
Absolvenţii care decid să îşi continue studiile, precum şi cei care nu au respectat termenul de depunere a dosarului de 60 de zile de la absolvire, nu vor beneficia de cei 250 de lei, precizează AJOFM.
Preşedintele PSD Liviu Dragnea a realizat în 2016 venituri de 850.000 de lei doar din închirieri şi vânzări de imobile, însă declaraţia sa de avere nu pomeneşte nimic despre afacerile în care este implicat fiul său în Teleorman. Senatorul PMP Traian Băsescu nu are modificări semnificative în declaraţia de avere publicată recent, remarcându-se doar indemnizaţia sa de fost preşedinte al României, care s-a ridicat la peste 11.000 de lei pe lună, în 2016. Liderul UDMR Kelemen Hunor are o mică avuţie imobiliară, cu 6 terenuri şi 4 case, în timp ce liderul liberalilor din Camera Deputaţilor, fosta preşedintă a PNL Raluca Turcan, şi-a vândut un apartament în Bucureşti pe 70.000 de euro. Cea mai „subţire” declaraţie de avere este cea a fostului lider USR Nicuşor Dan, a cărui cea mai importantă posesie este un teren în zona Cioplea din Predeal.
Preşedintele PSD Liviu Dragnea a câştigat în 2016, conform declaraţiei de avere depuse în luna iunie la Parlament, 850.000 de lei (aproximativ 185.000 de euro) făcuţi dintr-un contract de închiriere pe 2016 (încheiat în 2015), plus o promisiune de vânzare-cumpărare pe un teren şi un imobil din Turnu Măgurele, semnată în octombrie 2016.
În urma divorţului de Bombonica, Liviu Dragnea a rămas în urma partajului cu 3.000 de metri pătraţi de teren intravilan în Turnu Măgurele, un apartament şi spaţii de producţie tot în Măgurele.
”Fix azi au început lucrările pe A1. La intrarea în Bucureşti era coadă de la Bolintin“ (cam 20 km. Relatarea îî aparţine colegului George, editorul foto al revistei. El face zilnic drumul Bolintin – Nerva Traian – Bolintin. Pentru el, cozile la intrarea în oraş înseamnă mult timp pierdut. La fel şi pentru alte zeci de mii de oameni).
”Aminteşte-ţi că anul trecut au început lucrările la podul de pe A3 în plină vară“, continuă Bogdan, un alt coleg din redacţie.
În aceeaşi zi a săptămânii trecute, Centrul Infotrafic anunţa efectuarea de lucrări pe A1 Deva – Nădlac, pe sensul de mers Timişoara către Arad, pe A1 Bucureşti – Piteşti, la kilometrii 98-104, şi pe A2, sensul către Bucureşti.
Cumva, indiferent de perioadele în care sunt programate reparaţiile la străzi, aceste momente sunt traumatizante pentru călători, şoferi, locatarii din zonele învecinate cu zonele de reparaţii. Care, după cum precis ştiţi, tind să dureze la infinit, căci odată plombată o stradă, mai trebuie realizat cine ştie ce proiect la ţevi, linii de electricitate, sau, pur şi simplu, s-au uzat bordurile. Şi, aşa cum merită o capitală europeană de secol XXI, trebuie musai schimbate. Sau, după caz, vopsite, după ce în prealabil au fost lustruite bine cu o freză.
Dar parcă momentul cel mai satisfăcător dintre toate este atunci când trebuie să suport întârzierile de călătorie când plec sau mă întorc din concediu. Reparaţii la podul de la Giurgiu, strada dinspre Cluj spre Deva, orice autostradă din numărul mare cu care ne mândrim, poate ceva lucrări la aeroport?
Ar fi folositor, pentru sănătatea psihică a tuturor, dacă am putea cumva să ştim din timp, cam de când plănuim vacanţele, care sunt porţiunile de drum, podurile, terasamentele sau uliţele care vor intra în reparaţii. Poate schimbăm destinaţia de vacanţă? Sau mijlocul de transport, pentru că uneori şi Google Maps şi Waze sunt neputincioase în faţa provocărilor de pe drumurile patriei. Pentru o călătorie mai puţin plină de surprize, trenul se poate dovedi o soluţie.
De pildă, pe ruta Bucureşti – Constanţa circulă un tren privat dotat cu aer condiţionat şi internet Wi-Fi. Trenul operat de compania privată parcurge distanţa până la mare în două ore şi 15 minute, iar un bilet costă 40 de lei, potrivit Mangalia News, citat de Mediafax. Sigur, alternativa este binevenită în cazul drumurilor spre mare, dar dacă am planifica un drum de la Bucureşti spre Maramureş, datele se schimbă drastic. O călătorie cu trenul între Baia Mare şi Bucureşti (site-ul CFR nu a afişat niciun rezultat pentru un drum spre sau dinspre Sighetu Marmaţiei) durează 14 ore. În linie dreaptă, până la Sighetu Marmaţiei sunt 428 km. Pe şosea, o variantă de traseu reuneşte 579 km, cu un timp estimat de parcurs de 13 ore. Fără opriri. Timp care poate varia, desigur, în funcţie de evenimentele ce pot să intervină.
Până la toamnă, străzile, traficul, starea de spirit din oraşe se schimbă. Oficial sau informal, jobul de Părinte de Şcolar sau Preşcolar îşi reduce din încărcătura nervoasă. Asta dacă nu cumva eşti Părinte de Elev în Clasa a VIII-a sau a XII-a. În cazul Părinţilor cu Examene, vacanţa nu e nici pe departe vacanţă. Sunt norocoşi dacă scapă de focurile examenelor fără tratamente de tensiune, gastrită, ulcer sau cine mai ştie ce. Conform Institutului Naţional de Statistică, în anul şcolar / universitar 2014-2015, în România erau 3,73 milioane de copii, elevi, studenţi, cursanţi. Cei mai mulţi erau în învăţământul primar şi gimnazial (46,4%), învăţământul liceal (19,5%) şi cel anteşcolar şi preşcolar (15,5%).
Pentru cei care respiră uşuraţi că nu trebuie să mai facă slalom prin trafic ca să livreze urmaşii la ore înainte ”să se sune“, vacanţa de vară este o veritabilă gură de oxigen. Firesc, de altfel, pentru că dispar deadline-urile legate de şcoală – fie ele teze, teste, evaluări naţionale sau regionale, proiecte de toate soiurile, interacţiunea cu cadrele didactice, cu ceilalţi părinţi, şedinţele, planurile şi planificările. Starea de zen are o bază mai fermă. Desigur, acest lucru nu înseamnă deloc că ne dăm de trei ori peste cap şi grijile legate de copii dispar, dar peisajul se curăţă de o sumedenie de chichiţe sau elemente importante. Pentru o vreme. Trei luni. Bucuraţi-vă de ele!
Şi înarmaţi-vă cu mult calm când plecaţi în vacanţă; s-ar putea să aveţi nevoie.
Potrivit grilelor adoptate de deputaţii din Comisia de muncă la legea salarizării bugetare indemnizaţiile viceprimarului Capitalei ar urma să aibă coeficientul 8,5 – indemnizaţia 12.325 lei brut, în timp ce un preşedinte de Consiliu Judeţean ar urma să aibă coeficientul 9,5 – indemnizaţia acestuia fiind de 13.775 lei brut.
Deputaţii au stabilit ca un vicepreşedinte al Consiliului Judeţean să aibă coeficientul 8, indemnizaţia acestuia fiind de 11.600 lei brut.
Un primar de oraş cu 50.001 şi până la 100.000 locuitori va avea coeficientul 7, indemnizaţia stabilită fiind de 10.150 lei brut, în timp ce pentru un primar de oraş cu 20.001 şi până la 50.000 locuitori – coeficientul 6,5, iar indemnizaţia de 9.425 lei brut.
Primarul unui oraş cu 10.001 şi până la 20.000 locuitori va avea coeficientul 6, iar indemnizaţia 8.700 lei brut.
Primarii de oraşe cu 5.001 şi până la 10.000 locuitori vor avea un coeficient de 5,5, indemnizaţia fiind 7.975 lei brut.
Cei care vor conduce oraşe cu 3.001 şi până la 5.000 locuitori vor avea coeficientul 5 – indemnizaţie 7.250 lei brut.
Primarul de oraş cu o populatie de până la 3.000 locuitori va avea coeficientul 4,5 – indemnizaţie 6.525 lei brut.
Viceprimarul unui municipiu reşedinţă de judeţ şi primarul de sector vor avea coeficientul 8 – indemnizaţie 11.600 lei brut.
Potrivit grilelor adoptate de deputaţii din Comisia de muncă la legea salarizării bugetare indemnizaţiile viceprimarului Capitalei ar urma să aibă coeficientul 8,5 – indemnizaţia 12.325 lei brut, în timp ce un preşedinte de Consiliu Judeţean ar urma să aibă coeficientul 9,5 – indemnizaţia acestuia fiind de 13.775 lei brut.
Deputaţii au stabilit ca un vicepreşedinte al Consiliului Judeţean să aibă coeficientul 8, indemnizaţia acestuia fiind de 11.600 lei brut.
Un primar de oraş cu 50.001 şi până la 100.000 locuitori va avea coeficientul 7, indemnizaţia stabilită fiind de 10.150 lei brut, în timp ce pentru un primar de oraş cu 20.001 şi până la 50.000 locuitori – coeficientul 6,5, iar indemnizaţia de 9.425 lei brut.
Primarul unui oraş cu 10.001 şi până la 20.000 locuitori va avea coeficientul 6, iar indemnizaţia 8.700 lei brut.
Primarii de oraşe cu 5.001 şi până la 10.000 locuitori vor avea un coeficient de 5,5, indemnizaţia fiind 7.975 lei brut.
Cei care vor conduce oraşe cu 3.001 şi până la 5.000 locuitori vor avea coeficientul 5 – indemnizaţie 7.250 lei brut.
Primarul de oraş cu o populatie de până la 3.000 locuitori va avea coeficientul 4,5 – indemnizaţie 6.525 lei brut.
Viceprimarul unui municipiu reşedinţă de judeţ şi primarul de sector vor avea coeficientul 8 – indemnizaţie 11.600 lei brut.
O veste absolut tristă pentru România: în 2016 s-au născut mai mulţi copii români în diaspora decât în ţară. E drept că e vorba despre numărul de copii români raportat la numărul de români din diaspora. Or, în ţară, sunt, desigur, mai mulţi cetăţeni – de toate vârstele. ”Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România“, a spus Andreea Păstîrnac, ministrul pentru românii de pretutindeni. A fost una dintre cele mai importante ştiri ale săptămânii, după părerea mea.
Ei bine, au mai trecut doar câteva zile – mai puţine decât degetele unei singure mâini – şi au început să apară comentarii
despre plafonarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului. O decizie cât se poate de firească, dacă luăm în considerare că natalitatea este în scădere, că tot soiul de dezechilibre se adâncesc. Firească – nu-i aşa? – şi dacă ne gândim la planul amplu de salarizare unică şi creşteri salariale ale angajaţilor din mediul de stat, care ajung mai bine remuneraţi decât cei din privat. Un paradox, după cum au semnalat mai multe voci, de pildă economişti, şefi de companii. Dar ce mai contează (încă) un paradox?
Între 2001 şi 2015, numărul de nou-născuţi în România a scăzut cu circa 10%: de la 220.368 la 197.491. Măsurile de austeritate au taxat imediat mamele: indemnizaţa şi perioada de acordare au fost reduse. (Economiile făcute au fost de doar câteva zeci de milioane de euro, mai puţin decât s-ar fi încasat la bugetul de stat dacă s-ar fi redus piaţa neagră a ţigărilor cu un singur procent.) Au mai trecut nişte ani, au mai venit nişte alegeri, unii aleşi s-au gândit iar la natalitate, copii şi voturi.
N-a trecut niciun an de când s-au făcut modificări în ce priveşte plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului. Adică a fost scos plafonul (plasat anterior la 3.200 de lei) şi a fost prelungită perioada de la un an până la doi ani. Ca măsură pentru revigorarea natalităţii. S-a revigorat destul, se pare.
O întrebare care a rămas fără răspuns se leagă de faptul că dacă angajaţii care au salarii mari plătesc mai mult pentru tot soiul de dări şi impozite, de ce ar trebui să primească indemnizaţii plafonate? Nu discutăm despre mărimea plafonului, de 5.000, 8.000 sau 10.000 de lei. Pentru unii este mult, pentru alţii puţin. Pentru unii ajutorul minim garantat este suficient ca să nu muncească nici dacă sunt rugaţi cu joburi. Alţii însă muncesc din greu pentru a-şi clădi cariere pentru care sunt invidiaţi. Pardon! Sunt invidiaţi pentru salarii, beneficii, pentru că îşi permit maşini, vacanţe sau şcoli private. Dar nu sunt invidiaţi pentru orele, zilele şi anii în care au renunţat la somn, viaţă privată, distracţii. Şi atunci, dacă un angajat a ajuns la un salariu de câteva mii de euro pe lună, de ce ar trebui să îi fie plafonată indemnizaţia? Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea mamelor care au venituri mari nici nu îşi permit să lipsească de la serviciu decât câteva luni. Unele – nici atât. Pentru că ar însemna să pericliteze toţi anii anii anteriori de eforturi.
Se pare că sunt în jur de 1.000 de indemnizaţii care ar fi afectate de această plafonare. Mult? Puţin? Nu îşi permite România să plătească aceşti bani? Dar ce ne permitem să plătim? Pensii speciale? Salarii mai mari pentru cei de la stat?
Dacă tot este vorba despre ”doar“ 1.000 de persoane, de ce e folositor acest plafon? Pentru a intra în gama de măsuri punitive pentru cei cu salarii mari – care sunt ameninţaţi şi cu impozitul progresiv? Dar de ce nu se impozitează progresiv averile? De ce trebuie ameninţaţi cei care fac performanţă? |n mediul privat, angajaţii nu sunt plătiţi degeaba. Trebuie să producă mult mai mult decât primesc. Nu ca la Galaţi, unde statul a cheltuit milioane de euro pentru un centru de afaceri total neutilizat; directorul centrului a primit ani de zile un salariu de peste 5.000 de lei net ca să… facă nimic. Ba a avut chiar şi deplasări în străinătate, pentru schimb de experienţă. Ei bine, aşa ceva nu se întâmplă în mediul privat.
Se mai discută, pe tema indemnizaţiilor, despre necesitatea unei plafonări pentru a evita fraude, provocate, de pildă, de venituri ”făcute din pix“; prin urmare şi de apariţia riscului de plată a indemnizaţiilor nemeritate. Păi dacă sunt suspiciuni, oricum se investighează. Şi se taxează. Şi se recalculează.
Mai tare decât riscul de fraudare – în maximum câteva sute de dosare – poate ar trebui să ne preocupe mai degrabă teme ca îmbătrânirea populaţiei sau lipsa cadrelor medicale şi didactice. Faptul că românii amână tot mai mult să devină părinţi, că scade numărul de copii.
Sau poate că ar trebui să ne liniştim, pentru că ministrul muncii, Lia Olguţa Vasilescu, a descoperit formula magică pentru creşterea natalităţii. Nu are legătură cu facilităţi, plăţi, bugete, grădiniţe sau programe sociale. Nu. Schimbarea statului familiei în Constituţia României este cheia. Şi anume: dacă familia este definită în Constituţie ca fiind formată din soţ şi soţie, creşte natalitatea. Evrika!
O veste absolut tristă pentru România: în 2016 s-au născut mai mulţi copii români în diaspora decât în ţară. E drept că e vorba despre numărul de copii români raportat la numărul de români din diaspora. Or, în ţară, sunt, desigur, mai mulţi cetăţeni – de toate vârstele. ”Sunt nişte cifre care ne ridică extrem de multe semne de întrebare în ceea ce priveşte modul în care tânăra generaţie îşi vede dreptul la mobilitate, dreptul la a studia în Europa, de a lucra şi unde se regăseşte în acest ciclu şi România“, a spus Andreea Păstîrnac, ministrul pentru românii de pretutindeni. A fost una dintre cele mai importante ştiri ale săptămânii, după părerea mea.
Ei bine, au mai trecut doar câteva zile – mai puţine decât degetele unei singure mâini – şi au început să apară comentarii
despre plafonarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului. O decizie cât se poate de firească, dacă luăm în considerare că natalitatea este în scădere, că tot soiul de dezechilibre se adâncesc. Firească – nu-i aşa? – şi dacă ne gândim la planul amplu de salarizare unică şi creşteri salariale ale angajaţilor din mediul de stat, care ajung mai bine remuneraţi decât cei din privat. Un paradox, după cum au semnalat mai multe voci, de pildă economişti, şefi de companii. Dar ce mai contează (încă) un paradox?
Între 2001 şi 2015, numărul de nou-născuţi în România a scăzut cu circa 10%: de la 220.368 la 197.491. Măsurile de austeritate au taxat imediat mamele: indemnizaţa şi perioada de acordare au fost reduse. (Economiile făcute au fost de doar câteva zeci de milioane de euro, mai puţin decât s-ar fi încasat la bugetul de stat dacă s-ar fi redus piaţa neagră a ţigărilor cu un singur procent.) Au mai trecut nişte ani, au mai venit nişte alegeri, unii aleşi s-au gândit iar la natalitate, copii şi voturi.
N-a trecut niciun an de când s-au făcut modificări în ce priveşte plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului. Adică a fost scos plafonul (plasat anterior la 3.200 de lei) şi a fost prelungită perioada de la un an până la doi ani. Ca măsură pentru revigorarea natalităţii. S-a revigorat destul, se pare.
O întrebare care a rămas fără răspuns se leagă de faptul că dacă angajaţii care au salarii mari plătesc mai mult pentru tot soiul de dări şi impozite, de ce ar trebui să primească indemnizaţii plafonate? Nu discutăm despre mărimea plafonului, de 5.000, 8.000 sau 10.000 de lei. Pentru unii este mult, pentru alţii puţin. Pentru unii ajutorul minim garantat este suficient ca să nu muncească nici dacă sunt rugaţi cu joburi. Alţii însă muncesc din greu pentru a-şi clădi cariere pentru care sunt invidiaţi. Pardon! Sunt invidiaţi pentru salarii, beneficii, pentru că îşi permit maşini, vacanţe sau şcoli private. Dar nu sunt invidiaţi pentru orele, zilele şi anii în care au renunţat la somn, viaţă privată, distracţii. Şi atunci, dacă un angajat a ajuns la un salariu de câteva mii de euro pe lună, de ce ar trebui să îi fie plafonată indemnizaţia? Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea mamelor care au venituri mari nici nu îşi permit să lipsească de la serviciu decât câteva luni. Unele – nici atât. Pentru că ar însemna să pericliteze toţi anii anii anteriori de eforturi.
Se pare că sunt în jur de 1.000 de indemnizaţii care ar fi afectate de această plafonare. Mult? Puţin? Nu îşi permite România să plătească aceşti bani? Dar ce ne permitem să plătim? Pensii speciale? Salarii mai mari pentru cei de la stat?
Dacă tot este vorba despre ”doar“ 1.000 de persoane, de ce e folositor acest plafon? Pentru a intra în gama de măsuri punitive pentru cei cu salarii mari – care sunt ameninţaţi şi cu impozitul progresiv? Dar de ce nu se impozitează progresiv averile? De ce trebuie ameninţaţi cei care fac performanţă? |n mediul privat, angajaţii nu sunt plătiţi degeaba. Trebuie să producă mult mai mult decât primesc. Nu ca la Galaţi, unde statul a cheltuit milioane de euro pentru un centru de afaceri total neutilizat; directorul centrului a primit ani de zile un salariu de peste 5.000 de lei net ca să… facă nimic. Ba a avut chiar şi deplasări în străinătate, pentru schimb de experienţă. Ei bine, aşa ceva nu se întâmplă în mediul privat.
Se mai discută, pe tema indemnizaţiilor, despre necesitatea unei plafonări pentru a evita fraude, provocate, de pildă, de venituri ”făcute din pix“; prin urmare şi de apariţia riscului de plată a indemnizaţiilor nemeritate. Păi dacă sunt suspiciuni, oricum se investighează. Şi se taxează. Şi se recalculează.
Mai tare decât riscul de fraudare – în maximum câteva sute de dosare – poate ar trebui să ne preocupe mai degrabă teme ca îmbătrânirea populaţiei sau lipsa cadrelor medicale şi didactice. Faptul că românii amână tot mai mult să devină părinţi, că scade numărul de copii.
Sau poate că ar trebui să ne liniştim, pentru că ministrul muncii, Lia Olguţa Vasilescu, a descoperit formula magică pentru creşterea natalităţii. Nu are legătură cu facilităţi, plăţi, bugete, grădiniţe sau programe sociale. Nu. Schimbarea statului familiei în Constituţia României este cheia. Şi anume: dacă familia este definită în Constituţie ca fiind formată din soţ şi soţie, creşte natalitatea. Evrika!