BusinessMagazin

Tag: epocă

  • Povestea Lupului de pe Wall Street: cum a ajuns de la vânzător de îngheţată la o avere de zeci de milioane de dolari


    Aşa că a renunţat la studii şi, după mai multe afaceri nereuşite (a încercat de pildă să vândă carne şi fructe de mare), a fost angajat în cadrul firmei de brokeraj L.F. Rothschild. A prins gustul tranzacţionării de titluri de valoare şi, după câţiva ani de muncă în cadrul mai multor firme de brokeraj, şi-a perfecţionat abilităţile în domeniu. A şi câştigat suficienţi bani pentru a-şi porni propria firmă, Stratton Oakmont, unde a angajat mai mulţi prieteni din copilărie în poziţii de management.

    De exemplu la conducerea diviziei de corporate finance i-a angajat pe Andrew şi Kenny Greene, iar Daniel Porush a fost numit partener junior. Iar tatăl, Max Belfort, a primit funcţia de CFO al firmei. În firmă se practica schema de trading cunoscută drept „pump and dump„, prin care este influenţată creşterea preţului unei acţiuni pe baza unor declaraţii sau recomandări înşelătoare sau exagerate în urma căreia autorii schemei îşi vând partea de acţiuni la preţul astfel creat, iar victimele pierd mare parte din investiţie. Oakmont a devenit astfel una dintre cele mai mari şi influente firme de brokeraj din lume.

    Belfort a creat şi un cult în care angajaţii firmei concurau nu doar pentru cât de mulţi bani câştigau, ci şi cât de mult puteau să cheltuiască. Faptul că majoritatea erau tineri a condus şi la un comportament dezechilibrat, de pildă consumul de droguri, jocurile de noroc şi prostituţia. Pe măsură ce influenţa lui Belfort a crescut, el a finanţat fondarea altor firme de brokeraj, iar capacitatea lui Belfort de a influenţa preţul de vânzare al acţiunilor a crescut. În timp Belfort a investit şi în companii precum Dollar Time Group şi Steve Madden Shoes. Abilitatea lui de a manipula preţurile acţiunilor i-a dus la profituri uriaşe, cel mai relevent exemplu fiind listarea bursieră a companiei Steve Madden Shoes, din care Jordan a câştigat 20 de milioane de dolari în mai puţin de trei minute.

    Pe măsură ce Stratton Oakmont a continuat să se extindă, Belfort şi-a ascuns câştigurile într-o bancă din Elveţia. Averea şi influenţa Stratton Oakmont creşteau în mod direct proporţional cu suspiciunile autorităţilor, iar o investigaţie îndelungă a adus acuzaţii împotrivia firmei şi a lui Belford. S-a ajuns la o înţelegere în care el a renunţat la conducerea Stratton Oakmont, vânzând partea lui din companie lui Daniel Porush. La scurt timp după vânzare, Belfort a intrat sub investigaţia FBI pentru spălare de bani.

    FBI l-a acuzat de fraudă şi spălare de bani, pentru care a fost condamnat la patru ani de închisoare şi o amendă de 110 milioane de dolari. A fost închis timp de 22 de luni, iar în acest timp a dezvoltat o pasiune pentru scris. În 2008, Jordan Belfort şi-a publicat autobiografia sub titlul „Lupul de pe Wall Street„. Anul următor, a lansat cel de-al doilea volum, „Prinderea lupului de pe Wall Street„, în care a detaliat viaţa lui de după arest. Astăzi, Belfort trăieşte în Los Angeles, California, în apropierea celor doi copii. Are propria companie, care organizează traininguri de vânzări şi cursuri motivaţionale.

     

  • Doctorul care poate fi mereu la dispoziţia ta prin atingerea unui buton

    Totul prin Facebook Messenger. Bun venit în epoca îngrijirii medicale digitale, unde proprietarii de telefoane inteligente au acces la medicii şi la terapeuţi prin simpla atingere a unui buton!”, spune un jurnalist BBC, care prezintă cea mai nouă aplicaţie medicală. 

    Joy a fost fondată de Danny Freed după ce unul dintre cei mai buni prieteni s-a sinucis. „M-am gândit că trebuie să existe o modalitate prin care tehnologia poate ajuta oamenii ce se luptă cu sănătatea lor mintală”, a declarat acesta.

    Tânărul ţine să precizeze că Joy încurajează oamenii să „se deschidă” în ceea ce priveşte sentimentele şi problemele lor psihice, sentimentale etc. şi oferă în schimb sfaturi, tehnici şi exerciţii relevante. Dar cum ştim dacă funcţionează? În acest sens Freed nu îi aduce prea multe laude. „Joy nu este un instrument de diagnostic, ci mai mult un prieten sau un psiholog”, spune acesta. Însă, recent, Freed a recrutat un doctorand specialist în psihologia consilierii, „un expert în tulburările de dispoziţie, cu o pregătire clinică în furnizarea de terapii cu adolescenţii şi adulţii tineri”. 

    Facebook a deschis platforma Messenger pentru dezvoltatori în 2016, iar de atunci au fost construite peste 100.000 de bots (programe care efectuează o activitate automată) pe platformă, multe concentrate pe sănătate şi bunăstare mentală. Woebot, de exemplu, ajută utilizatorii să-şi urmărească starea de spirit şi, în cele din urmă, să atenueze şi să elimine primele etape ale depresiei.Creat de Alison Darcy, psiholog clinic la Universitatea Stanford, Woebot foloseşte tehnici comportamentale cognitive.

    Pe măsură ce aflaţi mai multe despre dvs., puteţi observa comportamentele repetitive şi vă sugerează modalităţi de a vă atenua starea de spirit proastă sau gândirea negativă. În timp ce Joy este gratuit, Woebot costă 39 dolari pe lună, după 14 sesiuni gratuite. Având în vedere că sesiunile de consiliere sau psihoterapie cu un psiholog real pot costa în mod obişnuit între 30 şi 200 de lire sterline pe oră, este uşor de înţeles succesul unor astfel de ajutoare digitale.

    Dr. Ali Parsa, fondatorul şi directorul executiv al aplicaţiei digitale de sănătate Babylon, consideră că această tendinţă de digitalizare a medicinei reprezintă un lucru bun, cu o forţă incontestabilă. „Este timpul să facem cu serviciile de asistenţă medicală ceea ce Google a făcut cu informaţia – să folosim puterea tehnologiei pentru a oferi accesul tuturor şi fiecare individ, indiferent de naţie sau venit, să aibă propriul medic personal „în buzunar”. 

  • Una din cele mai MARI TEORII ale Creştinătăţii, CONFIRMATĂ ŞTIINŢIFIC. Descoperirea făcută după 2.000 de ani pe Giulgiul din Torino

    Giulgiul din Torino a fost de-a lungul timpului în centrul marilor controverse. Biserica a susţinut mereu că pânza a fost folosită pentru a-i acoperi trupul plin de răni a lui Iisus. Alţii însă au spus că giulgiul a fost pictat de alsificatori în Evul Mediu. 

    Acum, după 2.000 de ani, experţii vin cu dovada care confirmă una dintre cele mai mari teorii ale creştinilor. 

    Află aici cum una din cele mai MARI TEORII ale Creştinătăţii este  CONFIRMATĂ ŞTIINŢIFIC. Descoperirea făcută după 2.000 de ani pe Giulgiul din Torino

  • Acesta este ultimul supravieţuitor al unei dinastii a spionilor care a fost înfinţată în urmă cu 500 de ani

    „Cred că sunt numit ultimul ninja deoarece nu există altă persoană în lume care să fi învăţat toate abilităţile respective direct de la maeştrii ninja. Practic, ninja nu mai există”, a declarat acesta. Dar Kawakami a decis să lase această artă să dispară odată cu el, deoarece ninja „nu se potriveşte în epoca modernă, în ziua de astăzi”. Inginer de meserie, Kawakami a început să practice arta Ninjutsu la vârsta de şase ani, când a început să se antreneze sub regimul istovitor al maestrului budist Masazo Ishida.

    Pentru a-şi îmbunătăţi concentrarea, Kawakami obişnuieşte să petreacă ore în şir privind flacăra unei lumânări, până când se simte una cu ea. De asemenea, se poate căţăra pe pereţi, poate sări de la înălţime şi poate amesteca substanţe chimice pentru a provoca explozii şi fum. Mai mult, a fost instruit să reziste la temperaturi extreme, precum şi să trăiască zile întregi fără hrană sau apă. „Antrenamentul a fost dur şi dureros. Nu a fost distractiv, dar nu m-am gandit prea mult de ce am facut-o. Pregătirea a făcut parte din viaţa mea”, a mai declarat el.

    La vârsta de 19 ani a moştenit titlul de maestru împreună cu moştenire unor unelte vechi. Pe de altă parte, acesta spune că arta ninja constă în puterea de a surpride adversarul, nu în forţa brută.  Ninja are legătură cu exploatarea slăbiciunilor adversarilor, cu distragerea atenţiei şi capacitatea de a se ascunde în locurile în care nimeni nu s-ar fi gândit.

    Kawakami conduce acum Muzeul Iga-ryu Ninja din Iga, la 220 de kilometri sud-vest de Tokyo, şi a început recent un post de cercetare la Universitatea de Stat Mie, unde studiază istoria ninja. 

  • Cum arată casele de peste 100 de milioane de dolari. Au zeci de dormitoare şi se întind pe mii de metri pătraţi – GALERIE FOTO

    Castelul de la Croix des Gardes, Cannes, Coasta de Azur, Franţa

    Aflat într-unloc cu încărcătură istorică, „Cartierul englez” din Cannes,  la 15 minute cu elicopterul de aeroportul internaţional Nice Côte d’Azur, castelul construit în 1919 într-un stil neoclasic deţine 13 dormitoare şi o suprafaţă de peste 1.200  de metri pătraţi. Terenul deţine o piscină exterioară, o grădină de iarnă şi o vedere extraordinară asupra Mării Mediteraneene. Una dintre cele mai mari proprietăţi de pe Coasta de Azur, acesta încorporează grandoarea rivierei franceze în epoca sa de glorie.

    Great Island, Darien, Conneticut, SUA

    La o oră de mers cu maşina de Manhattan sau aeroportul internaţional JFK, pe lângă oraşul Darien,  proprietatea de 63 de acri deţine un teren de polo, cabane pe malul mării, dar şi o plajă privată. Casa principală, construită la începutul anilor 1900, are şase dormitoare, plus camere pentru oaspeţi şi personal.

    Hackwood Park, Alton, Hampshire, Marea Britanie

    La sud-vest de Londra, aproape de zona Chiltern Hills, o zonă recunoscută pentru frumuseţea naturală deosebită, la aproximativ 45 minute cu maşina, proprietatea cu 24 de dormitoare şi 20 de băi a fost construită în anii 1680. Un fost prac regal, pe cei 260 de acri se găseşte o combinaţie de păşune, parcuri şi grădini proiectate de Charles Bridgeman în secolul al XVIII-lea. Pe lângă casa principală se mai găsesc, de asemenea, două locuinţe separate şi două cabane. Hackwood Park este una dintre cele mai scumpe proprietăţi care urmează să fie licitate în mod public, în Marea Britanie, până în prezent. Potenţialii cumpărători sunt rugaţi să furnizeze dovezi privind statutul lor financiar înainte de vizionare.

    Turnul Odeon, Monaco

    Aflat lângă Place du Casino, la 32 de km distanţă de aeroportul internaţional Nice Cote d Azur, Turnul Odeon este un penthouse de 3500 de metri pătraţi, ce se întinde pe cinci etaje. Acesta are o piscină pe acoperiş, dotată cu un tobogan, iar proprietarul are posibilitatea de a-şi alege designul interior al locuinţei. La 170 de metri înălţime, Turnul Odeon va fi a doua cea mai înaltă clădire de pe coasta Mediteraneană şi una dintre cele mai luxoase, cu cinema privată şi limuzină privată pentru rezidenţi.

    The Beverly House, Beverly Hills, Los Angeles, California, SUA

    Casa în formă de „H” a fost construită la 1920 şi are peste 4.600 de metri pătraţi; are peste 19 dormitoare, fiecare dotat cu propria baie, o sală proprie de cinema, o curte de tenis şi o piscină outdoor. Locuinţa se află în Beverly Hills, pe Bulevardul Santa Monica, la 30 de minute de aeroportul internaţional Los Angeles. Casa reprezintă una dintre legendele Hollywoodului deoarece o scenă din filmul „Naşul” a fost filmată aici. 

  • Cum arată casele de peste 100 de milioane de dolari. Au zeci de dormitoare şi se întind pe mii de metri pătraţi – GALERIE FOTO

    Castelul de la Croix des Gardes, Cannes, Coasta de Azur, Franţa

    Aflat într-unloc cu încărcătură istorică, „Cartierul englez” din Cannes,  la 15 minute cu elicopterul de aeroportul internaţional Nice Côte d’Azur, castelul construit în 1919 într-un stil neoclasic deţine 13 dormitoare şi o suprafaţă de peste 1.200  de metri pătraţi. Terenul deţine o piscină exterioară, o grădină de iarnă şi o vedere extraordinară asupra Mării Mediteraneene. Una dintre cele mai mari proprietăţi de pe Coasta de Azur, acesta încorporează grandoarea rivierei franceze în epoca sa de glorie.

    Great Island, Darien, Conneticut, SUA

    La o oră de mers cu maşina de Manhattan sau aeroportul internaţional JFK, pe lângă oraşul Darien,  proprietatea de 63 de acri deţine un teren de polo, cabane pe malul mării, dar şi o plajă privată. Casa principală, construită la începutul anilor 1900, are şase dormitoare, plus camere pentru oaspeţi şi personal.

    Hackwood Park, Alton, Hampshire, Marea Britanie

    La sud-vest de Londra, aproape de zona Chiltern Hills, o zonă recunoscută pentru frumuseţea naturală deosebită, la aproximativ 45 minute cu maşina, proprietatea cu 24 de dormitoare şi 20 de băi a fost construită în anii 1680. Un fost prac regal, pe cei 260 de acri se găseşte o combinaţie de păşune, parcuri şi grădini proiectate de Charles Bridgeman în secolul al XVIII-lea. Pe lângă casa principală se mai găsesc, de asemenea, două locuinţe separate şi două cabane. Hackwood Park este una dintre cele mai scumpe proprietăţi care urmează să fie licitate în mod public, în Marea Britanie, până în prezent. Potenţialii cumpărători sunt rugaţi să furnizeze dovezi privind statutul lor financiar înainte de vizionare.

    Turnul Odeon, Monaco

    Aflat lângă Place du Casino, la 32 de km distanţă de aeroportul internaţional Nice Cote d Azur, Turnul Odeon este un penthouse de 3500 de metri pătraţi, ce se întinde pe cinci etaje. Acesta are o piscină pe acoperiş, dotată cu un tobogan, iar proprietarul are posibilitatea de a-şi alege designul interior al locuinţei. La 170 de metri înălţime, Turnul Odeon va fi a doua cea mai înaltă clădire de pe coasta Mediteraneană şi una dintre cele mai luxoase, cu cinema privată şi limuzină privată pentru rezidenţi.

    The Beverly House, Beverly Hills, Los Angeles, California, SUA

    Casa în formă de „H” a fost construită la 1920 şi are peste 4.600 de metri pătraţi; are peste 19 dormitoare, fiecare dotat cu propria baie, o sală proprie de cinema, o curte de tenis şi o piscină outdoor. Locuinţa se află în Beverly Hills, pe Bulevardul Santa Monica, la 30 de minute de aeroportul internaţional Los Angeles. Casa reprezintă una dintre legendele Hollywoodului deoarece o scenă din filmul „Naşul” a fost filmată aici. 

  • Descoperire extraordinară într-un brevet de invenţie al lui Tesla. Marele inginer voia să-l creeze de acum 120 de ani

    Dispozitivele pe care cercetătorul şi le imagina la sfârşitul secolului al XIX-lea sunt asemănătoare cu unele pe care noi le folosim astăzi.

    Rezultatele muncii lui Nikola Tesla le putem vedea astăzi la tot pasul: reţelele wireless, automobilele electrice, dispozitivele teleghidate sunt doar câteva dintre ele. Din câte se pare, importanţa inginerului este mult mai mare decât se credea, dat fiind faptul că un jurnalist american a descoperit recent un brevet de invenţie pe care Tesla l-a înregistrat în urmă cu 118 ani.

    Vezi aici descoperirea extraordinară într-un brevet de invenţie al lui Tesla. Marele inginer voia să-l creeze de acum 118 de ani

  • Andrei Rădulescu de la Banca Transilvania anunţă sfârşitul epocii creditelor ieftine

    Plecată în 2006 de la 30% din media zonei euro în ceea ce priveşte puterea de cumpărare (PIB/capita în Paritatea Puterii de Cum­pă­rare), România a ajuns în aceste zile spre jumă­tate din această medie, arată o analiză a econo­mistului Andrei Rădulescu de la Banca Transil­vania, prezentată în cadrul unui e­veniment al Finmedia, legat de parcursul României în cei zece ani de la integrarea în UE. În dinamică, pare un parcurs bun, dar comparaţia cu alte ţări arată de cât de departe a pornit România şi ce eforturi semnificative trebuie să facă pentru recuperarea decalajelor uriaşe care o despart de clubul zonei euro.
     
    Toţi economiştii cad de acord că, deşi îndeplineşte criteriile standard de aderare la zona euro, sărăcia ţării este prima recomandare pentru amânarea acestei date până ce criteriul de bunăstare va atinge 70-80% din media UE. Această medie măsurată ca Paritate a Puterii de Cumpărare (un indicator care ia în calcul preţurile şi inflaţia) este la aproximativ 50% din media zonei euro şi la 57% din media UE.
     
    Potrivit sursei citate, anul acesta PIB-ul va creşte cu 5% şi va avea un ritm înalt şi anul viitor, de 4,3%. În 2018 Produsul Intern Brut ar urma să crească cu 3,8%, iar în 2019 cu 3% – an în care PIB-ul nominal va depăşi pen­tru prima da­tă în istorie 200 de miliarde de euro. Consu­mul – care a împins în ultimii doi ani economia – ar urma să scadă şi el, trecând de la o creştere de 7,2% în acest an la una de 4% în 2017, 3,9% în 2018 şi 3,6% în 2019.
     
    Rădulescu prognozează că dobânda de politică monetară va creşte de la 1,75% anul acesta la 4% în 2019, iar rata de dobândă la titlurile de stat pe zece ani va avansa de la 3,3% acum la 4,2% în 2019. Leul ar urma să se aprecieze însă până la 4,3 lei/euro până în 2019. 
     

  • Ce-am avut şi ce-am pierdut din epoca de aur a învăţământului românesc? „E incorect să ceri unui sistem să fie mai bun decât ţara în care se află”

    Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.

    Reporter: Când începe “Epoca de aur”?

    Carol Capiţa: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.

    Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?

    Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.

    Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.

    Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.

    Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.

    Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învăţământului?

    În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 şi ’70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).

     Omul cuminte, era realizat, nu?

     Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie).

    După 1989, nu democraţia (prost sau bine înţeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi “înţeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni şi instituţii deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.

    Ieri, se impunea respect elevilor. Azi,  de ce nu mai există respect nici pentru carte şi nici pentru profesori?

    Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenţi de seral – unul a ajuns conferenţiar şi preţuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, aşa că …).

    Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).

    Ieri, se triau la sânge absolvenţii, azi, de ce nu există criterii?

    Trierea era şi ea destul de subiectivă, căci era influenţată ideologic (şi la nivelul locurilor pentru învăţământul superior trebuia respectată balanţa procentuală de muncitori, ţărani şi intelectuali), de unde şi disproporţiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce priveşte selecţia actuală, ea nu lipseşte pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligaţie de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu şi sau o scrisoare de intenţie).  

    Citeşte continuarea pe Gândul
     

  • Ce-am avut şi ce-am pierdut din epoca de aur a învăţământului românesc? „E incorect să ceri unui sistem să fie mai bun decât ţara în care se află”

    Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.

    Reporter: Când începe “Epoca de aur”?

    Carol Capiţa: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.

    Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?

    Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.

    Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.

    Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.

    Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.

    Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învăţământului?

    În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 şi ’70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).

     Omul cuminte, era realizat, nu?

     Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie).

    După 1989, nu democraţia (prost sau bine înţeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi “înţeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni şi instituţii deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.

    Ieri, se impunea respect elevilor. Azi,  de ce nu mai există respect nici pentru carte şi nici pentru profesori?

    Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenţi de seral – unul a ajuns conferenţiar şi preţuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, aşa că …).

    Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).

    Ieri, se triau la sânge absolvenţii, azi, de ce nu există criterii?

    Trierea era şi ea destul de subiectivă, căci era influenţată ideologic (şi la nivelul locurilor pentru învăţământul superior trebuia respectată balanţa procentuală de muncitori, ţărani şi intelectuali), de unde şi disproporţiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce priveşte selecţia actuală, ea nu lipseşte pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligaţie de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu şi sau o scrisoare de intenţie).  

    Citeşte continuarea pe Gândul