Când cei de la editură mi-au trimis pachetul, am deschis la nimereală cartea lui Karl Uve Knausgaard şi am citit următoarele: „Îl înţeleg foarte bine pe Sartre de ce lua amfetamină, a spus. Trăieşti la intensitate maximă, realizezi mai multe, arzi. Nu-i aşa? Dar cel mai consecvent dintre ei a fost Mishima. Întotdeauna revin la el. Avea patruzeci şi cinci de ani când şi-a luat viaţa. A fost consecvent, eroul trebuia să fie arătos. Nu putea fi bătrân. Şi Junger, care a mers în direcţia cealaltă. În ziua când împlinea o sută de ani, bea coniac şi fuma trabucuri, cu mintea brici. E vorba de forţă. Singurul luru care mă interesează. Forţă, curaj, voinţă. Inteligenţă? Nu. Cred că inteligenţă poţi să capeţi, dacă vrei. Nu e importantă, nu e interesantă… Viaţa mea e atât de măruntă! Şi inamicii mei sunt atât de mărunţi! Nu merită să-ţi iroseşti energia pe ei. Dar nu există nimic altceva. Aşa că stau aici în dormitor şi mă zbat degeaba“.
Nu ştiu asupra altora, dar vorbele astea, care nu sunt ale personajului principal din „Lupta mea“, au o semnificaţie pentru mine; vin dintr-o generaţie care a luat viaţa în piept, a schimbat două regimuri şi s-a sacrificat pentru ambele, generaţie care a dat lumii muzică, cinematografie, tablouri şi literatură. A avut forţă. Şi a făcut asta fără să se holbeze la ecrane, şi spun asta fără vreo intenţie peiorativă, dar a deschis calea pentru ecrane, şi spun asta cu o oarecare tristeţe. Şi l-am simţit aproape pe Uve Knausgaard.
În tinereţea mea se vorbea intens de romanul sud-american, de grupul de scriitori care timp de câteva decenii, de la mijlocul veacului trecut până spre sfârşitul acestuia, au ţinut prima pagină a literaturii mondiale. Acum romanul nordic mi se pare a fi la putere, de la scrierile cu tentă poliţistă la literatura pură. Iar ceea ce am găsit la Knausgaard confirmă şi susţine respectiva ascensiune. Karl Uve Knausgaard a simţit, undeva prin 2006 – 2007, că are o problemă cu ficţiunea, că un caracter sau mai multe imaginate îi provoacă un soi de rău fizic.
Soluţia sa au fost 3.600 de pagini, grupate în 6 volume, publicate între 2009 şi 2011 sub numele „Lupta mea“ – „Min Kamp“ în norvegiană, o apropiere periculoasă de titlul operei de căpătâi a lui Adolf Hitler, „Mein Kampf“; o relatare în şase părţi a vieţii şi experienţelor sale personale, scrise într-o manieră directă, puternică şi sensibilă. Faptul că s-au vândut jumătate de milion de cărţi în întreaga Norvegie mă face să cred că oamenii au făcut cuvenita distincţie între Kamp şi Kampf, între lupta cotidiană a insului din clasa mijlocie, inteligent dar cumva nesigur pe el, şi delirul naţional-socialist al fostului lider nazist. Înţeleg că autorul a ţinut să lămurească şi acest aspect şi a scris un eseu de 400 de pagini despre nazism şi ideile care îl călăuzesc pe ucigaşul Anders Breivik la finalul celui de-al şaselea volum.
Oricum, ideea este că scrierile lui Karl Uve Knausgaard au prins în aşa măsură încât birourile din Oslo au fost nevoite să declare, în 2009, „zile fără Knausgaard“, când angajaţilor nu le era permis să vorbească despre scriitor atunci când se întâlneau la distribuitorul de apă. Şi este acesta cel mai mărunt detaliu dintr-o ţesătură de fapte care au însoţit apariţia cărţilor în Norvegia, fapte care au început cu demersurile familiei scriitorului de a opri publicarea cărţii până la o isterie de presă care a intervievat nu numai pe cei ce au apărut în carte, ci şi pe cei care au relaţionat cu cei ce au devenit personaje. Acest al doilea volum apărut în româneşte se subintitulează „
Un bărbat îndrăgostit“ şi descrie istoria celei de-a doua căsnicii a lui Knausgaard, o abordare sinceră, curată în îmbâcseala ei. Şi să nu uităm forţa, desigur. Aşa că zic: bucuraţi-vă de Knausgaard şi mai lăsaţi un pic ecranele alea.
