Romanul lui Marin Mincu este, intocmai tarusului ritualic infipt in inima vampirului, arma literara simbolica menita sa ii redea cuvenita tihna eterna sangerosului si nelinistitului Dracula.
Critic literar, traducator, semiotician, poet si romancier, magistru literar in arena unui cunoscut cenaclu, si, nu in ultimul rand, italienist si universitar, Marin Mincu a experimentat, la inceputul anilor 90, pe cand preda la universitatea din Torino, un fascinant pariu cultural: a inceput scrierea, in italiana, a unui roman ingenios despre domnitorul valah Dracula. Volumul isi dorea, intai de toate, sa netezeasca reintrarea triumfala a personajului, din spatiul legendei abuziv alimentate de Bram Stoker, in cel al istoriei si sa demonstreze ca Dracula (Vlad Dracul) si-a asigurat vesnicia nu sugand sangele oamenilor, ci aspirand si digerand, cu o pofta aproape fiziologica, ideile celor mai stralucite minti ale umanitatii, de la anticii greci la neoplatonicienii Gemistos Plethon sau Marsilio Ficino. Corespondent al Papei Pius al II-lea, prieten al ilustrului Cosimo de Medici, biruitor al lui Mahomed al II-lea, fartate tradat al marelui Stefan si al lui Matei Corvin, Dracula este, in viziunea lui Mincu, nu atat un sumbru sangvinar, cat, mai ales, principele luminat, genialul manipulator al istoriei, caruia, precum lui Terentius, nimic din ce-i omenesc nu ii este strain.
Se cuvine subliniat faptul ca romanul a inregistrat, imediat dupa aparitia sa in Italia (la editura Bompiani), un notabil succes de public, a cunoscut o a doua editie si a intrat in atentia unor mari concursuri literare din peninsula: Bergamo (unde a si fost laureatul premiului de critica) si Viareggio. La doisprezece ani dupa acest traseu victorios, autorul a gasit de cuviinta sa-l ofere si publicului romanesc, in traducere proprie, cu adaugiri si amputari reverentioase (a renuntat, de pilda, la toate acele elemente etnografice romanesti suficient cunoscute la noi, dar pline de interes pentru italieni), iar editura Polirom l-a scos in rafturile librariilor, in ultimele zile ale anului trecut, intr-o initiativa de valorificare a izbanzilor literare autohtone.
Faptul ca Marin Mincu mai poate starni atentia asupra unui subiect atat de ofilit si de maltratat cum a fost, de-a lungul vremii, cel al personalitatii lui Vlad Tepes, se datoreaza modului fericit in care a izbutit sa croiasca o subtila conventie romanesca: aflam, astfel, ca autorul a gasit, la aproape jumatate de secol dupa ce a fost conceput, manuscrisul Jurnalului lui Dracula, intr-o hruba a castelului de la Visegrad, de langa Buda.
Textul scrijelit de domnitor se afla, ca intr-un palimpsest, ocultat printre randurile in greaca ale lui Corpus Hermeticum si ne este oferit integral de descoperitorul lui, cu minime comentarii in josul filelor. Esenta miraculoasa a jurnalului sta in marturisirea potrivit careia Dracula este cel care si-a creat legenda, si-a modelat posteritatea si, practic, s-a reinventat. Povestirile astea, care circula in lume, despre toate atrocitatile mele, le-am scris eu, una cate una, gandindu-ma la specificul oricarei versiuni pentru aria germana, turca, slava si valaha. (…) Mi s-a vadit continuu ca istorisirile cele mai violente sunt si cele mai indragite. Un roman proaspat, condus alert si inteligent, care poate starni pasiuni atat rafinatilor cat si publicului larg.
Marin Mincu, Jurnalul lui Dracula, Editura Polirom, Bucuresti, 2004
