„Tovarăşilor le plac lucrurile concrete”, scria umoristul american P. J. O’Rourke, în jurnalul său satiric Vacanţe în iad. O’Rourke vorbea de Varşovia, dar putea la fel bine să se refere şi la Bucureşti. Oraşul, cunoscut odinioară drept „Parisul Estului”, a devenit cel mai mare şantier de construcţii al lumii. Buldozere şi camioane zdrăngăne de zor pe străzile cu gropi, umplând aerul de praf şi zgomot în timp ce taie bulevarde noi şi ridică zidurile fade ale clădirilor guvernamentale prin vechile zone ale oraşului.
Autorităţile române vorbesc de o renaştere urbană; criticii o numesc devastare. Oricum i-am spune, e ceva suprarealist, un soi de monumentalism generat parcă de amoc. Inima noului Bucureşti e un gigant de marmură albă: Palatul Poporului. În acel loc, preşedintele României, Nicolae Ceauşescu, şi soţia sa Elena, vor exercita puterea absolută a uneia dintre cele mai represive regimuri politice ale lumii. Ieşind chiar din palat, noul Bulevard al Revoluţiei Socialiste taie o fâşie perfectă, de trei mile, exact prin inima a ceea ce a fost cândva creuzetul plin de viaţă al vechiului Bucureşti. „Este cu exact un metru mai lat, pe ambele părţi, decât Champs-Elysees”, se laudă un ghid guvernamental. „Vrem un monument care să îi facă mândri pe toţi românii.”
Sau, poate, doar pe unul singur: preşedintele Ceauşescu, de 71 de ani, megalomanul „Arhitect Nebun” al socialismului în stil românesc. I se spune în fel şi chip: Farul Călăuzitor, Marele Conducător, Geniul Carpaţilor, Dunărea Gândirii. Omul de pe stradă, însă, îi spune simplu „El”, dar nu întotdeauna cu respect. În timp ce Polonia şi Ungaria se îndreaptă spre democraţie şi piaţă liberă, iar Uniunea Sovietică se deschide spre lume, România se izolează tot mai mult. De aproape un sfert de veac e condusă de viziunea solitară a lui Ceauşescu: o Românie care depinde doar de el şi de nimeni altcineva.
România a devenit o insulă, un paria internaţional, izolat asemeni Iranului sau Libiei. Vizitatorilor le este permis să călătorească liber prin ţară, cum i s-a permis recent şi echipei NEWSWEEK, doar că seamănă mai curând cu o ţară africană sau central-americană decât cu una din Europa. Găseşti aceeaşi sărăcie şi, la fel de des, acelaşi dispreţ pentru drepturile omului şi libertate. „Dacă am avea ceva mai multă mâncare, ar trăi ca în război,” spune un banc perfect românesc. Aceasta este moştenirea lăsată poporului său de ultimul stalinist.
De la bun început, Ceauşescu, ţăran lucrător într-o fabrică, intrat în Partidul Comunist Român în 1933, când încă era în ilegalitate, şi devenit şef al partidului în 1965, a avut un parcurs individualist şi uneori excentric. Iniţial a permis o libertate de expresie cu mult mai mare decât în restul ţărilor comuniste. În anii 1970 se găseau ziare şi cărţi străine; emisiunile radio nu erau purecate. Oamenii puteau vorbi liber cu străinii iar poliţia secretă, abominabila Securitate, a stat în umbră. În ultimii ani, însă, Ceauşescu a pus piciorul în prag: românilor li se cere să raporteze omniprezentei poliţii toate contactele cu străinii; maşinile de scris trebuie înregistrate la Miliţie, cu probe ale setului de caractere; cărţile şi revistele străine sunt interzise; pentru a le împrumuta, cititorii au nevoie de aprobarea în scris a bibliotecilor; în librării nu găseşti aproape nimic în afară de puzderia de lucrări ale lui Ceauşescu şi ale soţiei sale.