BusinessMagazin

Tag: consultanti

  • BRAND STORY: Consultant în straie noi

    Noua companie Cushman & Wakefield, care a rezultat după fuziunea cu DTZ, se află în top 3 companii ce oferă servicii imobiliare la nivel global, cu aproximativ 43.000 de angajaţi în peste 60 de ţări, cu venituri de peste 5 miliarde de dolari şi 191 de miliarde de dolari tranzacţionaţi la nivel global. 2017 marchează anul revenirii companiei americane în România cu un nou partener – Echinox, afiliatul DTZ pe piaţa locală în ultimii 15 ani.

    Cushman & Wakefield Echinox oferă o gamă completă de servicii de consultanţă imobiliară pentru investitori, chiriaşi şi proprietari pe toate sectoarele pieţei imobiliare. Serviciile de bază ale companiei includ intermediere de închirieri, administrare a proprietăţilor, pieţe de capital, investiţii, gestionarea activelor imobiliare, evaluare, cercetare de piaţă şi management de proiect.

    Cushman & Wakefield Echinox este un nume nou, dar în spatele lui se află experienţa şi resursele a doi lideri din domeniul serviciilor de consultanţă imobiliară. Astfel, firma locală se bazează în continuare pe o echipă de consultanţi care au în medie o activitate de peste un deceniu în domeniu, trecuţi prin tranzacţii complexe, dar şi prin perioada de comprimare a pieţei, având acum suportul unui grup care şi-a demonstrat capabilităţile şi creativitatea în toate colţurile lumii, furnizând soluţii inovative unui portofoliu impresionant de clienţi globali.

    „Cushman & Wakefield Echinox reprezintă un nou capitol al poveştii de succes a companiei pe care am fondat-o cu 23 de ani în urmă. Cu acest brand nou, care integrează istoria, echipele şi know-how-ul a doi lideri de piaţă, sunt convins că vom reuşi să livrăm în continuare servicii de consultanţă imobiliară la cel mai înalt nivel şi ne vom extinde capabilităţile pentru a ne consolida poziţia si pe piaţa imobiliară locală”, spune Mihnea Şerbănescu, manager general al Cushman & Wakefield Echinox. Tot el adaugă că structura companiei va rămâne aceeaşi.

    Mihnea Şerbănescu a înfiinţat compania de consultanţă imobiliară in 1993 şi a fost martor al unei perioade atipice în imobiliare. „După înfiinţare, am văzut o stagnare lungă, care la un moment dat părea fără orizont. În 1997, nu ne gândeam la aderarea UE sau la NATO. Atunci se tranzacţionau garsoniere chiar la preţul unei maşini. Piaţa a început să crească uşor din 2000-2002, când au apărut la orizont aceste aderări, apoi a acelerat foarte rapid în câţiva ani, total atipic pentru o economie normală. Pe cât de repede a crescut, la fel de rapid a şi scăzut”, sumarizează antreprenorul român două decenii în piaţa imobiliară.

    În noiembrie 2002, după nouă ani de activitate cu succes pe piaţa imobiliară din România, Echinox a încheiat un parteneriat cu compania imobiliară multinaţională DTZ, iar astfel a devenit reprezentantul acesteia pe plan local, sub numele DTZ Echinox.

    Piaţa s-a întors din nou într-o perioadă cu plusuri anuale, iar cifra de afaceri înregistrată de companie anul trecut este de circa 3 milioane de euro; pentru 2017, previziunile se referă la o creştere de circa 35%. „Estimăm această creştere bazând-ne pe de o parte pe faptul că unele tranzacţii importante la care am lucrat anul trecut s-au amânat pentru începutul acestui an, şi pe de alta parte, pentru că ne aşteptăm la o expunere mai bună cu noul partener global, şi automat, la un număr mai mare de clienţi şi tranzacţii mai mari”, spune Oana Iliescu, managing director în cadrul Cushman & Wakefield Echinox. Asocierea cu compania americană aduce un plus de recognoscibilitate şi permite echipei din România să evolueze. „Avem o echipă locală performantă, care a atins maturitatea profesională, activând în cicluri de piaţă diferite. Asocierea cu un partener internaţional puternic este crucială în condiţiile în care cei mai importanţi clienţi activi în România sunt reprezentaţi de companii globale, şi putem spune că simţim diferenţa în cele câteva luni de când lucrăm împreună cu colegii de la Cushman&Wakefield”, mai spune Oana Iliescu.

    Ea completează că au ales să păstreze şi numele Echinox în urma rebrandingului, pentru ca „partenerii noştri să ştie că regăsesc în noua companie aceeaşi echipă de profesionişti”. În momentul de faţă, compania vrea să-şi consolideze linii de business startegice pe care activează deja (industrial, capital markets, birouri, retail şi property management), dar are în plan şi extinderea echipei şi înfiinţarea unor divizii noi, de exemplu – project management. „Avem deja un coleg nou pe această specialitate, care oferă acum suport pentru echipa de office şi urmează să se integreze într-o nouă divizie.”
    Valoarea tranzacţiilor imobiliare din piaţa locală s-a ridicat în 2016 la 850 de milioane de euro, în creştere cu 31% faţă de anul precedent. Segmentul de birouri a fost în 2016 cel mai atractiv, cu o pondere de 44% din valoarea tranzacţiilor, fiind urmat de retail (31%) şi industrial (25%).

    Randamentele pentru proprietăţile prime din Bucureşti se situează la nivelul de 7% pe segmentul de retail, respectiv 7,25% pe segmentul de birouri. Faţă de randamentele din alte capitale din regiune (Varşovia, Praga, Bratislava şi Budapesta), cele din Bucureşti sunt mai ridicate, în medie, cu 140 de puncte procentuale pe segmentul de birouri, respectiv 180 de puncte procentuale pe segmentul de retail.

    „Anul acesta vom vedea noi jucători în piaţă, iar volumul investiţional va fi undeva între 1,2 – 1,4 miliarde de euro. Atingerea acestui nivel depinde insa de tranzacţiile mari, dacă se vor încheia până la sfârşitul acestui an sau nu”, spune Tim Wilkinson, partener capital markets în cadrul Cushman & Wakefiled Echinox.

    Plusurile sunt vizibile, dar comportamentul este influenţat, în mod clar, de experienţa nu foarte îndepărtatei crize. „Jucătorii din piaţă sunt mai prudenţi – dezvoltatorii, investitorii, finanţatorii, chiar şi consumatorii. Toată lumea cântăreşte de mai multe ori înainte de a lua o decizie. Piaţa intră într-o etapă de creştere sustenabilă, mult mai lentă, iar raportul intre ofertă şi cerere se reglează treptat”, este de părere şi Mihnea Şerbănescu.

    Piaţa imobiliară se află într-o stare bună, pe un trend ascendent, Bucureştiul fiind în continuare vârful de lance al industriei. Provincia marchează progrese notabile, mai cu seamă în oraşe precum Cluj, Timişoara sau Iaşi, dar există premise interesante de dezvoltare si in orase precum Oradea, Brasov, Sibiu.

  • Suma fabuloasă pe care o cheltuieşte pe lună unul dintre cei mai cunoscuţi actori din lume

    Aceştia pretind că actorul a cheltuit sume precum 75 de milioane de dolari pe cele 14 case, 18 milioane de dolari pe un iaht sau 4 milioane de dolari pe o casă de discuri falimentară. „Deep este vinovat integral pentru haosul pe care îl trăieşte din punct de vedere financiar”, afirmă aceştia. „A refuzat să trăiască conform veniturilor sale şi avertismentelor repetate cu privire la starea sa financiară”, spun consultanţii care, la rândul lor, l-au dat în judecată pe Johnny Deep.

    Aceştia îl acuză că a cheltuit, în ciuda avertismentelor lor, sume precum: 300.000 de dolari pe lună pentru personalul de 40 de oameni, 200.00 de dolari pe lună pe avioane private, 150.000 de dolari pe lună pentru securitate non-stop sau 30.00 de dolari pe lună pe achiziţionarea sau importul de vinuri. De asemenea, a avut nevoie de 12 unităţi de depozitare pentru colecţia sa memorabilă de la Hollywood.

    Luna trecută, Deep şi-a acuzat grupul de administrare fiscală că îi datorează 25 de milioane de dolari. Printre capetele de acuzare se numără şi faptul că aceştia nu i-au depus impozitele la timp, fapt ce îl costă acum 5,7 milioane de dolari penalizări.

     

  • Cine este tânărul de 36 de ani care o să conducă America impreună cu Trump

    Biografia ginerelui lui Trump, Jared Kushner, se aseamănă foarte mult cu preşedintelui. Amândoi au moştenit afaceri în imobiliare de la taţii lor şi amândoi s-au mutat în Manhattan de la periferia ieftină a New York-ului – Trump din Queens, Kushner din Jew Jersey. Şi niciunul nu are experienţă în politică.

    Dar acum, de când a preluat preşedinţia SUA, Trump i-a oferit tânărului Kushner un job de consultant senior, „trăgându-l” după el în politică. Trump, în vârstă de 70 de ani, s-a înconjurat până acum de consultanţi ai Partidului Republican. Fiind singura rudă într-o mare de străini, Kushner, în vârstă de 36 de ani, se află într-o poziţie privilegiată: ar putea fi consultantul de bază al celui mai puternic om din America. 

    Chiar dacă nu este la fel de influent în Manhattan cum este socrul său, Jared Kushner este şi el magnat imobiliar, fiind la conducerea unei companii fondate de tatăl său. Influenţa lui se extinde şi în presă, fiind proprietarul publicaţiei The New York Observer. Potrivit unor surse, Kushner şi-a făcut deja simţită influenţa în echipa de tranziţie, fiind implicat în efortul de renunţare la serviicile guvernatorului statului New Jersey, Chris Christie, care, în calitatea de procuror federal, a contribuit la condamnarea tatălui său, Charles B. Kushner, acum peste zece ani.

    Nu este clar care ar putea fi statutul lui Jared Kushner. Legea Antinepotism le interzice oficialilor federali americani să angajeze rude, subliniază publicaţia New York Daily News, explicând că, în cazul în care ginerele va fi consilier voluntar, ar putea intra sub incidenţa altei legi, care interzice activităţile de voluntariat la instituţii federale. Chiar dacă Jared Kushner ar deveni membru al noii Administraţii de la Washington fără a încălca vreo lege, acest lucru ar genera polemici de ordin etic.

    “Domnul Kushner probabil va exercita influenţă majoră asupra noului preşedinte indiferent dacă va deţine sau nu o funcţie oficială. Kushner, care nu are experienţă în politică ori în funcţii publice, are frecvent ultimul cuvânt în consilierea lui Trump”, notează NYT.

     

  • Cine este tânărul de 36 de ani care o să conducă America impreună cu Trump

    Biografia ginerelui lui Trump, Jared Kushner, se aseamănă foarte mult cu preşedintelui. Amândoi au moştenit afaceri în imobiliare de la taţii lor şi amândoi s-au mutat în Manhattan de la periferia ieftină a New York-ului – Trump din Queens, Kushner din Jew Jersey. Şi niciunul nu are experienţă în politică.

    Dar acum, de când a preluat preşedinţia SUA, Trump i-a oferit tânărului Kushner un job de consultant senior, „trăgându-l” după el în politică. Trump, în vârstă de 70 de ani, s-a înconjurat până acum de consultanţi ai Partidului Republican. Fiind singura rudă într-o mare de străini, Kushner, în vârstă de 36 de ani, se află într-o poziţie privilegiată: ar putea fi consultantul de bază al celui mai puternic om din America. 

    Chiar dacă nu este la fel de influent în Manhattan cum este socrul său, Jared Kushner este şi el magnat imobiliar, fiind la conducerea unei companii fondate de tatăl său. Influenţa lui se extinde şi în presă, fiind proprietarul publicaţiei The New York Observer. Potrivit unor surse, Kushner şi-a făcut deja simţită influenţa în echipa de tranziţie, fiind implicat în efortul de renunţare la serviicile guvernatorului statului New Jersey, Chris Christie, care, în calitatea de procuror federal, a contribuit la condamnarea tatălui său, Charles B. Kushner, acum peste zece ani.

    Nu este clar care ar putea fi statutul lui Jared Kushner. Legea Antinepotism le interzice oficialilor federali americani să angajeze rude, subliniază publicaţia New York Daily News, explicând că, în cazul în care ginerele va fi consilier voluntar, ar putea intra sub incidenţa altei legi, care interzice activităţile de voluntariat la instituţii federale. Chiar dacă Jared Kushner ar deveni membru al noii Administraţii de la Washington fără a încălca vreo lege, acest lucru ar genera polemici de ordin etic.

    “Domnul Kushner probabil va exercita influenţă majoră asupra noului preşedinte indiferent dacă va deţine sau nu o funcţie oficială. Kushner, care nu are experienţă în politică ori în funcţii publice, are frecvent ultimul cuvânt în consilierea lui Trump”, notează NYT.

     

  • În rest, au UE şi americanii grijă de noi

    Noua generaţie, cei care aveau 10-15 ani în 2007, când am intrat oficial în Uniunea Europeană, nici nu-şi poate închipui cum a fost înainte, când părinţii lor stăteau la coadă la vize sau plecau în excursie şi rămâneau acolo sau plecau de tot din ţară, fără să-şi pună în niciun moment problema că s-ar mai putea întoarce.

    Pentru generaţiile 1949-1980, intrarea în Uniunea Europeană este destul de împărţită. O bună parte dintre ei spun că Europa, lumea occidentală, aici incluzând şi America, nu a adus nimic bun, decât străini la noi în ţară, începând de la arabi până la nemţi, care au dat jos fabricile şi au făcut malluri, care au cumpărat pe nimic mândria industriei construită de Ceauşescu, dar în schimb ne‑au dat locuri de muncă prost plătite, ne-au distrus educaţia şi sănătatea, ne-au forţat să mâncăm roşiile şi ardeii din import, care n-au niciun gust, ne-au furat oamenii ca să lucreze în ţările lor, ne-au dezbinat familiile etc.

    În schimb, au adus această libertate proastă – culturală, muzicală, socială etc., au umplut supermarketurile de produsele lor proaste (unde sunt salamul şi brânza noastră de altădată?), au înlocuit hainele noastre (unde este stofa aia de la Ploieşti care a ţinut 10 ani?) cu cârpele lor, i-au cumpărat pe liderii noştri etc.

    Şi toate acestea pentru ce? Pentru faptul că nu mai avem paşaport, că nu mai stăm la coadă la vize? Ce să facem cu pensia sau salariul mic, cum putem trăi?

    Cum ai putea să le explici părinţilor că Uniunea Europeană şi NATO au fost cele mai bune decizii politice pe care le-a luat România, când pensia este de 700-900 de lei pe lună, iar iarna o treime din bani se duc pe întreţinere? Când cad dinţi, CAR-ul sau un împrumut la bancă – într-un caz fericit – este soluţia, nu economiile adunate în timp, care au fost „furate” de Isărescu cu inflaţia şi deprecierea cursului valutar.

    Să nu mai vorbim de medicamente, care îţi mănâncă şi jumătate dintr-un salariu, dacă nu chiar mai mult, când te ajunge durerea din urmă.

    Pentru cei care stau în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Sibiu, Iaşi, Braşov, Constanţa, Oradea, viaţa este mult mai bună, oraşele au înflorit, banii sunt mai mulţi, iar calitatea vieţii este mai ridicată. Pentru foarte multe alte oraşe ale României, căderea comunismului şi Europa nu înseamnă un motiv de a deschide o sticlă de şampanie după 10 sau 26 de ani.

    Oraşele s-au depopulat, copiii lor au plecat care încotro, în Europa, în Canada sau în Statele Unite, fabricile în care au muncit nu mai există, viaţa este scumpă şi totul îmbătrâneşte în fiecare zi.

    România a pierdut peste 3 milioane de oameni după 1990, din care 2,5 milioane în ultimii zece ani. În 2007, primul an al integrării oficiale în UE, din România au plecat 544.074 de români, cel mai ridicat nivel. În 2008, au plecat 302.796, pentru ca în 2015 plecările să fie de 187.466.

    Dacă în 2007 România a raportat 214.728 de născuţi vii, iar în 2008 221.900, numărul de morţi a fost mai mare: au „plecat” 251.965, iar în 2008, 253.202.

    În 20015, numărul de născuţi vii a fost de 187.372, în timp ce numărul de morţi a fost 260.197.

    În aceste condiţii, sunt greu de vândut către public câştigurile Uniunii Europene aduse de investiţii, salarii (salariul mediu s-a dublat, iar salariul minim s-a triplat), creşterea exporturilor, dezvoltarea industriei IT, clădirile de birouri, mallurile, supermarketurile, automatizările din industrie (România chiar mai are industrie – 23% din PIB faţă de 17% la nivelul UE), îmbunătăţirea calităţii vieţii (spre exemplu, rata mortalităţii în familie a scăzut de la 12 morţi sub 1 an la 1.000 de născuţi vii în anul 2007 la 8 în anul 2015).

    Dacă România ar fi mers în primul deceniu, 1990-2000, la fel cum a mers în perioada 2000-2007, lucrurile ar fi arătat total schimbate.

    Sloganul „Nu ne vindem ţara” ne-a ţinut un deceniu în loc, a întârziat o schimbare în economie şi în societate cât pentru o generaţie.

    România a pierdut anii ’80 şi ’90, atât economic, cât şi politic, ceea ce se vede acum din plin, când ne dăm seama că nu avem un orizont în faţa ochilor în ceea ce priveşte recuperarea decalajelor, nu faţă de Germania, Franţa, Italia sau Spania, ci faţă de Polonia, Cehia, Ungaria, unde salariile sunt duble, deşi am stat la aceeaşi masă în comunism.

    Trecutul nu mai putem să-l întoarcem, aşa că ne uităm înainte cu speranţa că aceia care au decizia pe mână s-au uitat puţin în istorie şi au capacitatea de a înţelege ce înseamnă decizii strategice greşite, pornind de la ideea că putem face totul singuri, că nu avem nevoie de nimeni, că putem trăi „în durerea noastră” şi n-avem nevoie de alţii, care să ne spună ce să facem la noi în ţară.

    Întrebările următorului deceniu de Uniunea Europeană (pornesc de la ideea că această cosntrucţie nu se va sparge) pentru România înseamnă: cum reducem polarizarea economiei; cum facem rost de un milion de oameni care să muncească; cum cosmopolizăm ţara pentru a deveni cea mai bună destinaţie pentru investitori; cum deschidem şi mai mult graniţele economiei (nu punem bariere); cum aducem înapoi în ţară jumătate de milion de români, cum determinăm noua generaţie să intre în business şi să nu fie angajaţi, cum schimbăm mentalul oamenilor de a lua în calcul pentru un job ca primă opţiune o companie privată, românească, şi nu statul sau o multinaţională; cum aducem 500.000 de moldoveni în România şi poate 100.000 de ucraineni pentru a întoarce acest declin demografic?

    În rest, au Uniunea Europeană şi America grijă de noi.

  • Selfie 2016: suntem o ţară de consultanţi, mai puţin de antreprenori şi manageri

    Dacă ne-am facem un „selfie”, am vedea că suntem creativi, ospitalieri, muncitori, buni manageri şi directori, buni antreprenori, dar de cele mai multe ori fără obiectul muncii (dacă am fi avut şi noi relaţiile şi banii lui Ţiriac, am fi fost şi noi milionari), buni consilieri (eu i-am dat ideea să facă acea afacere, dar mi-a furat-o şi a făcut-o el) etc.

    Până la urmă, cei mai mulţi dintre noi ne ducem în fiecare zi la muncă, la job, cum spun americanii, cu ideea bine ascunsă undeva într-un colţ că modelul de orânduire preferat este capitalismul socialist, adică să lucrăm undeva unde să fie ca în socialism, pe salarii mari, fără diferenţe între şefi şi angajaţi, program de lucru fix, fără ore suplimentare, fără targeturi de îndeplinit, dar cu participare substanţială la profit; de ce să câştige patronul atât de mult, când totul a fost făcut de mine, nu?!

    Milionarii sunt buni atâta timp cât şi eu aş avea un milion, dacă nu, nici ei să nu aibă. Şi oricum cei care au bani i-au furat.

    În ciuda faptului că am votat pentru capitalism, acesta este un concept care încă nu s-a sedimentat în minţile noastre. Îl acceptăm, dar de nevoie, nu din convingere.

    După 26 de ani de capitalism, România economică a ajuns extrem de polarizată, ceea ce afectează atât spiritul şi calitatea mediului antreprenorial, cât şi calitatea forţei de muncă.

    Din fericire sau din păcate, bani şi mijloace de producţie se găsesc, spiritul antreprenorial şi de muncă însă lipseşte, nu se lucrează la ele şi nici nu se educă.

    Pe lângă toate problemele pe care le are România legate de infrastructură, sănătate, educaţie, plecarea a trei milioane de români la muncă în străinătate şi împărţirea economiei, acum se mai adaugă încă două lucruri al căror efect se accentuează în fiecare zi: există tot mai puţin spirit antreprenorial (deci nu mai vin companii noi din urmă) şi există tot mai puţină forţă de muncă şi tot mai puţini manageri. Efectul acestora este că tot mai multe investiţii vor eşua: pur şi simplu nu ai cu cine să faci proiectele deşi ai deopotrivă bani şi echipamente.

    Conform unui studiu al Coface, România înregistrează, prin comparaţie cu evoluţia altor ţări din Uniunea Europeană, cel mai agresiv fenomen al distrugerii creative, asociat în teoria economică de cele mai multe ori cu o regenerare constructivă a mediului de afaceri, caracterizată de o capacitate ridicată de absorbţie a şocurilor negative printr-o flexibilitate şi ajustare foarte rapidă.

    „Firmele româneşti progresează foarte lent (cresc gradual pe scări) şi ajustările negative sunt de cele mai multe ori dramatice (scad rapid cu liftul), fenomenul de aterizare lentă (soft lending), fiind foarte rar observat”, menţionează Agenţia de Rating Coface. De cele mai multe ori, mentalitatea start-up-urilor se rezumă la tatonarea unor idei foarte generale, modest documentate, utilizând banii altora (datorii comerciale sau bancare), menţionează Coface.

    „Din spate” nu vine nimeni, rata de înfiinţare de noi companii fiind printre cele mai scăzute din Europa. Acest lucru afectează economia României, care va ajunge să rămână prizoniera companiilor de stat, multinaţionalelor şi grupurilor româneşti care au mai rămas în picioare. Deci nu vor exista alternative.

    Noile generaţii, care au şansa de a obţine un venit mai mare, nu îşi mai pun problema să intre în afaceri, să devină antreprenori, mulţumindu-se cu un salariu de o mie de euro, care le permite să plătească o rată la programul de creditare pentru locuinţe Prima casă, o maşină, poate patru city break-uri pe an cu bilete luate din timp de la Wizz Air şi Ryanair pentru care plătesc mai puţin de 50 de euro dus-întors. În aceste condiţii, nimeni nu vrea să-şi bată capul să facă ceva, să inventeze un produs sau un serviciu nou, să lupte de devină independenţi. De ce să aibă coşmaruri în weekend că luni are de plătit TVA-ul şi salariile şi are facturi neîncasate de şase luni, când poate să fie la Verona, la o pizza, cu mai puţin de 100 de euro?

    A doua problemă este secarea bazinului de forţă de muncă şi scăderea treptată a calităţii şi numărului de manageri: Doru Dima, de la Great People Inside, un consultant pe HR de 20 de ani, spune că din 600 de manageri evaluaţi prin simularea unor decizii, doar 10 au reuşit să ia un calificativ bun.

    Companiile nu investesc în oameni, în pregătirea lor, considerând acest lucru un cost şi nu o investiţie. În cel mai fericit caz, managerii de top îşi aprobă cursuri de pregătire, dar de la nivelul lor în jos nu-şi mai bat capul.

    De asemenea, directorii de vârf nu se gândesc la cei care pot să le ia locul, de frică chiar să nu le ia locul. În aceste condiţii, există o „groapă” mare în companii între managerii de top şi ceilalţi. Nu vine nimeni din spate care să fie pregătit.

    Nici acţionarii nu-şi bat capul cu acest lucru, considerând că la uşă sunt 100 de angajaţi care pot acoperi în orice moment o poziţie. Şi poate nici nu este nevoie de acest lucru întrucât antreprenorii, patronii, consideră că pot ei să facă în continuare deopotrivă vânzări, marketing, HR, financiar, aşa cum au făcut de când au înfiinţat firma.

    Dacă nu avem manageri şi antreprenori care vin din urmă, în schimb avem consultanţi, de toate tipurile şi toate formele. Din acest punct de vedere, România cred că stă cel mai bine. Putem consilia pe oricine cum să fie antreprenor, cum să facă o afacere, cum să o conducă, cum să fie manager, cum să fie lider, cum să fie carismatic, cum să le vorbească angajaţilor, cum să vorbească în public etc.

  • Chiar sunt românii antreprenori?

    Din discuţii, din conferinţe, poate din studii de cercetare, părerea generală este că românii au în ADN un spirit antreprenorial. Dacă ne uităm în realitatea din teren, probabil că vrem să fim antreprenenori. Vrem să fim antreprenori, să numărăm milioanele, dar fără să riscăm, fără să pierdem.

    Dacă s-ar putea ca ideea noastră, care este unică şi pe care nu vrem s-o împărtăşim cu nimeni, să nu ne-o fure, să fie transpusă în practică de alţii, fără transpiraţie şi doar din indicaţii, ar fi perfect. Ne-am da un premiu pentru antreprenoriat.

    Dacă vă uitaţi puţin în piaţă, în jurul vostru, noua generaţie vrea să fie antreprenoare, dar să şi lucreze în corporaţii sau la stat pentru a avea un salariu din care să trăiască. De fapt este o extensie a primilor oameni de afaceri care nu şi-au bazat începutul pe afacerile cu statul, pentru că acelea puteau fi făcute primele în anii ’90.

    Nu este nicio ruşine să faci afaceri cu statul, aşa cum este percepţia în România la ora actuală. Dacă ne uităm la marile corporaţii din lume, fie că sunt americane, fie că sunt europene, poate jumătate din businessul lor se bazează pe afaceri cu statele.

    În ultimii zece ani, s-a format în România o generaţie de corporatişti care au început să lucreze în multinaţionale la începutul anilor 2000 şi care acum, acumulând ceva experienţă, ar vrea să treacă de cealaltă parte a baricadei. Vreme de cel puţin 2-3 ani jonglează între corporaţie şi mica afacere pentru a vedea cum se descurcă. O parte dintre ei nu renunţă la jobul din multinaţională pentru businessul propriu, mai ales cei care sunt CEO, CFO, COO, director de vânzări, director de marketing sau director de IT.

    Realitatea actuală din economie este extrem de dură, iar salariul de câteva mii de euro care intră în cont lunar nu poate fi înlocuit atât de repede de facturile emise de propria companie. Există un decalaj de 180-270 de zile, timp în care şi ei au nevoie de bani. Când văd că nu vând nimic o lună, două, trei, mulţi se dezumflă şi îşi iau gândul de la a avea propria afacere.

    Toţi românii ar vrea să înceapă un business, dar să aibă contractele de vânzare gata semnate şi, dacă se poate, cu banii înainte. Cei mai mulţi se gândesc la importuri, să aducă marfă de afară şi să o vândă în România, mai puţin să facă producţie aici, pentru că acest lucru înseamnă echipamente, hale, credite, logistică, oameni – deci cheltuieli mari.

    Oricine spune că ar vrea să devină antreprenor nu îşi pune problema investiţiilor din bani proprii, ci din banii băncilor. Dacă aceştia nu sunt, băncile sunt de vină că nu susţin oamenii de afaceri, că nu susţin investiţiile etc.

    Nimeni nu vrea să piardă şi de aceea toţi se gândesc că afacerile trebuie făcute cu banii altora, pentru că aşa au auzit că fac Ţiriac şi ceilalţi oameni de afaceri care sunt milionari. Mai există categoria consultanţilor, care a câştigat teren, în special în timp de criză. Toată lumea are sfaturi, idei, Power-point-uri pentru cei care sunt în business. Dar nimeni nu vrea să treacă şi pe partea de execuţie, să pună în aplicare ceea ce predică. Asta nu înseamnă că firmele din România nu au nevoie de consultanţi, de o privire din afară a businessului, dar sunt prea mulţi consultanţi faţă de câte afaceri sunt pe piaţă.

    Există un deficit foarte mare de antreprenori în România, de aceea piaţa începe să se polarizeze. Sunt multe afaceri mici, făcute lucrând în corporaţii sau la stat, pe de o parte, iar la polul opus sunt afacerile mari şi multinaţionalele. Nu există mijlocul, ca în Italia, Spania sau Germania.

    Conform datelor BNR, foarte puţine companii din cele mici reuşesc să treacă în timp în categoria firmelor mijlocii sau mari, cu cifre de afaceri de peste un milion de euro.

    Băncile resimt din plin acest lucru, pentru că nu au cui să dea credite. Multinaţionalele şi companiile româneşti mari care au trecut prin criză nu prea mai vor să investească şi să se extindă, preferând să-şi consolideze poziţia. Din spate nu vine nimeni, iar economia românească se confruntă cu acest lucru.

    A ne descurca, a avea creativitate, a găsi soluţii „on the spot“ nu înseamnă a fi şi antreprenor, a lăsa totul pentru un business care nu ştii cum va merge, de unde vei plăti banii pentru angajaţi sau pentru echipamente sau pentru plata impozitelor şi taxelor la stat.

    Toată lumea vrea să găsească o idee genială, care să se transforme în bani instantaneu. Toţi se uită la milionarii americani care ies pe bandă rulantă, fără să analizeze cum au ajuns ei acolo.

    Până să ajungă la iPod, iPhone, iPad, Steve Jobs s-a confruntat cu falimentul unor alte idei. Cel care este acum în spatele Uber, Travis Kalanick, chiar are la activ vreo două falimente. Donald Trump, cel care a câştigat alegerile prezidenţiale din Statele Unite, are în carnet câteva eşecuri şi câteva găuri lăsate băncilor şi creditorilor.

    Câţi dintre voi, care spuneţi că aţi vrea să fiţi antreprenori şi că simţiţi acest lucru, aţi fi dispuşi să pierdeţi şi să o luaţi de la capăt a doua zi, fără să aveţi nicio idee de unde vă veţi plăti angajaţii sau furnizorii? Este un coşmar acest lucru.

    Când laşi tot ce ai fără să ştii ce va fi mâine, atunci ai un spirit antreprenorial, despre care numai tu ştii sigur că va învinge, când toţi ceilalţi din jur văd în tine numai un „loser“. Nu mulţi români sunt pregătiţi de acest lucru.

  • Compania din România care oferă un salariu mediu net de 2.400 de lei, dar nu găseşte candidaţi

    Deficitul de forţă de muncă se resimte şi în industria farma, mai ales în zona de vânzări, unde companiile caută candidaţi cu pregătire în do­meniul medical. O companie româ­neas­că, specializată în im­portul, promovarea şi comer­ciali­za­rea de produse naturale pentru să­nă­tate şi frumuseţe, găseşte cu difi­cul­tate consultanţi (asistenţi farmacişti) şi reprezentanţi medicali.

    Lovitură pentru şoferii care îşi cumpără o maşină, odată cu modificarea Codului Rutier

    Mişcare surpriză făcută de Kaufland. Retailerul schimbă toate regulile. Ce trebuie să ştie clienţii de acum încolo

    „Pentru poziţia de consultant gă­sim mai greu persoane cu pregătire în domeniul medical deoarece por­to­fo­liul nostru cuprinde peste 250 de pro­duse, care acoperă toate ariile tera­pe­utice, iar consultanţii au nevoie de acest fundament de cunoştinţe me­di­ca­le şi tehnice, la care să adauge in­for­maţii despre produse din trainin­gu­rile interne de specialitate“, a ex­pli­cat Mirela Popescu, directorul de re­surse umane al com­pa­niei cu 135 de angajaţi. 

    Vedeţi AICI compania din România care oferă un salariu mediu net de 2.400 de lei, dar nu găseşte candidaţi

  • Cel mai mare venit obţinut de o persoană cu profesie liberă: 4,4 milioane de euro

    Aproape 620.000 de persoane fizice au obţinut în 2014 peste 8,2 miliarde lei sub formă de venituri din profesii libere, venituri comerciale, drepturi de proprietate intelectuală şi din cedarea folosinţei bunurilor, potrivit datelor Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), scrie ZF.

    Cel mai mare venit obţinut de o persoană fizică în 2014 a fost de 19,97 milioane de lei brut (circa 1,6 milioane de lei brut pe lună), obţinut în Bucureşti de o persoană cu profesie liberă, categorie în care intră avocaţii, auditorii financiari, consultanţii fiscali, contabilii, farmaciştii, medicii, notarii sau traducătorii.

    „Ca o persoană fizică să obţină 20 de milioane de lei, adică 4,4 milioane de euro, este foarte mult, există firme de avocatură care fac mai puţin de 250.000 de euro pe an. Orice PFA cu venituri de peste 100.000 de euro este automat plătitor de TVA, deci sigur persoanele fizice aflate în topul veniturilor din 2014 sunt mari plătitoare de taxe“, a explicat Valentina Saygo, Managing Partner în cadrul companiei de consultanţă fiscală Ask for Accounting.

    Pe locul doi în topul celor mai mari venituri în 2014 se află un liber-profesionist din Timiş care a încasat 16,8 milioane de lei în 2014, urmat de o persoană fizică din Teleorman, care a încasat 15 milioane de lei din venituri comerciale.

    De altfel, 13 dintre cele mai mari 20 de venituri obţinute de persoane fizice în 2014 sunt venituri comerciale, în această categorie intrând veniturile din comerţ şi din prestări de servicii, altele decât cele din profesii libere.

    Şi veniturile persoanelor fizice autorizate din sectorul IT sunt venituri din activităţi independente care se încadrează în categoria veniturilor comerciale.

    „Este greu de spus ce tip de activităţi a desfăşurat persoana fizică ce a obţinut venituri de 20 de milioane de lei. Poate fi, de exemplu, un avocat sau un notar implicat în tranzacţii uriaşe, cum sunt cele de preluare a unui portofoliu de credite neperformante şi care au negociat un procent din valoarea tranzacţiei“, a explicat Andrei Caramitru, senior partner în cadrul firmei de consultanţă în management McKinsey.

    În total, dintre cele 620.000 de persoane fizice care au obţinut venituri non-salariale în 2014, cele mai multe au avut activităţi comerciale (peste 278.000 de contribuabili depunând la Fisc declaraţia 200 pentru categoria “venituri comerciale”).

    De asemenea, aproape 189.000 de contribuabili au avut venituri din drepturi de proprietate intelectuală (categorie în care intră veniturile din brevete de invenţii, drepturi de autor etc.), venituri din profesii libere (unde s-au înregistrat peste 111.000 de contribuabili) şi venituri din cedarea folosinţei bunurilor (peste 41.000 de persoane fizice).

     

  • Doi foşti corporatişti au devenit antreprenori şi au ajuns la venituri de 1,8 milioane de euro din banii colegilor

    Intenţionăm să depăşim 10.000 abonaţi, peste 200 de săli şi să încheiem parteneriate cu operatori din alte oraşe importante ale ţării“, descria Andrei Creţu, cofondator al Benefit Seven, ţintele de creştere ale companiei, în cadrul primului interviu acordat Business Magazin, în 2014. Compania pe care a fondat-o împreună cu Iulian Cîrciumaru şi care presupune facilitarea accesului la mai multe săli de sport angajaţilor corporaţiilor din România avea atunci o cifră de afaceri de aproximativ 1 milion de euro.

    Un an mai târziu, antreprenorii şi-au atins ţelurile menţionate, ajungând la peste 12.000 de clienţi, 230 de săli partenere parteneri şi aproape o dublare a veniturilor, până la 1,8 milioane de euro. „Am avut trei pietre de hotar – punerea bazelor afacerii, să dovedim tuturor celor implicaţi că modelul funcţionează şi atingerea creşterii, apoi găsirea unui partener strategic care să ducă mai departe ce am făcut“, descrie Creţu cele mai importante etape ale afacerii Benefit Seven, cea mai recentă constând în vânzarea a 20% din acţiunile firmei către Sodexo. Benefit Seven era deţinută în proporţie de 80% de Andrei Creţu şi Iulian Cîrciumaru (fiecare având pachete egale), restul acţiunilor fiind ale lui Cătălin Ivaşcu.

    Andrei Creţu şi Iulian Cîrciumaru, foşti consultanţi în cadrul AT Kearney şi apoi PwC, au fondat Benefit Seven în urma unei investiţii de câteva sute de mii de euro după ce, după mai mulţi ani petrecuţi ca angajaţi, au realizat că programul lor, dar şi al celor cu care colaborau, nu le permitea să ajungă la sala de sport. Au observat un model din străinătate aplicabil pe piaţa locală şi au hotărât să îşi pună în aplicare ideea în 2012, când încă lucrau în cadrul companiei de consultanţă PwC. Concret, prin intermediul companiei Benefit Seven şi al cardului 7Card, în baza unui abonament lunar cu preţuri cuprinse între 70 de lei (în provincie) şi 120 de lei în Capitală, clienţii lor au acces la 230 de săli de sport, în care pot să practice de la fitness la escaladă. Volumul mare de săli permite negocierea unui preţ mai rezonabil pentru abonamentul lunar decât în cazul unei singure săli.

    Singura condiţie pe care trebuie să o îndeplinească cei care doresc utilizarea cardurilor este să fie angajaţi ai companiilor cu care Benefit Seven a încheiat parteneriate de colaborare. Companiile sunt fie doar intermediar, situaţie în care angajaţii folosesc cardul, iar angajatorul le reţine o sumă din salariu, fie includ aceste carduri în pachetul de beneficii pentru angajaţi. „Se constată că din ce în ce mai mulţi angajatori aleg să ofere abonamente la sală angajaţilor pentru a-i motiva şi a-i fideliza. Un procent de peste 30% dintre abonamentele 7card sunt oferite ca bonus salarial angajaţilor“, spunea Andrei Creţu.

    În 2012, anul când au lansat afacerea, au înregistrat venituri de circa 200.000 de euro, iar în 2013, primul an operaţional complet, acestea au ajuns la circa 700.000 de euro. „Ne-am dublat cifrele în fiecare an, în ultimii trei ani, dar am simţit că pe cont propriu ar fi fost extrem de complicat să continuăm cu aceleaşi rate de creştere. Aşa că în ultimul an am simţit din ce în ce mai mult nevoia unui parteneriat strategic care să ne ajute să atingem obiectivele ambiţioase“, explică Andrei Creţu motivele alegerii Sodexo pentru vânzarea a 20% din acţiunile companiei. Potrivit antreprenorilor, nu au căutat un cumpărător care să susţină doar partea financiară, un fond privat de investiţii sau chiar bursa AeRo – „opţiuni pe care nu le-am considerat viabile uitându-ne în faţă peste nevoile financiare ale companiei. Compania avea nevoie de un investitor strategic, de care să beneficieze mai mult. Cei 12.000 de utilizatori activi pe care îi avem acum vin din circa 400 de companii, iar Sodexo are în România circa 15.000 companii drept clienţi, aşa că puteţi vedea potenţialul care poate să vină din zona comercială.“