BusinessMagazin

Tag: Barack Obama

  • Barack Obama, milionar din drepturile de autor

    Salariul stabilit pentru presedintele SUA este de 400.000 de
    dolari anual (circa 287.000 de euro). In cele primele 345 de zile
    de mandat, Obama a incasat efectiv 374.460 de dolari, conform
    declaratiilor fiscale postate de Casa Alba.


    Cea mai mare parte din veniturile familiei Obama nu provin insa
    din salariu, ci din drepturile pentru vanzarea cartilor
    presedintelui, “Dreams From My Father. A Story of Race and
    Inheritance” (Visuri de la tatal meu. O poveste despre rasa si
    mostenire”) si “The Audacity of Hope. Thoughts on Reclaiming the
    American Dream” (“Indrazneste sa speri. Ganduri despre recuperarea
    visului american”). Acestea i-au adus lui Obama in 2009 venituri de
    3,3 milioane de dolari, respectiv 2,3 milioane.

    Valoarea declarata de liderul de la Casa Alba include veniturile
    brute obtinute de presedintele american impreuna cu sotia din
    diverse surse (salariu, venituri din publicarea de carti si din
    detinerile de actiuni). Anul trecut, familia Obama a platit taxe si
    impozite de aproape 1,8 milioane de dolari.

    Barack si Michelle Obama au raportat venituri taxabile de circa
    1 milion de dolari in 2006 si de 4,2 milioane in 2007. Pentru 2008,
    cifra a fost de 2,65 milioane, din care taxele platite au nsemnat
    855.000 de dolari.

    Presedintele SUA are mare parte din bani investiti in titluri
    ale Trezoreriei americane si fonduri de obligatiuni. In 2005,
    familia Obama si-a cumparat la Kenwood, Chicago o vila de aproape
    600 mp, sase dormitoare, cu sase bai si crama, pe care a platit
    1,65 milioane de dolari.

    Raportat la cat incaseaza liderii europeni pentru serviciile
    aduse tarii, salariul lui Barack Obama se compara cu cel al
    premierului Irlandei, Brian Cowen, care anul trecut a primit
    285.583 euro. In decembrie 2009, Cowen a acceptat insa o scadere cu 14% a salariului,
    la 228.466 euro, din motive de solidaritate cu populatia afectata
    de criza.

    Salarii mai mici au avut anul trecut presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, cu 234.000 de euro si
    cancelarul german Angela Merkel, cu 228.000 de euro.

    Pentru comparatie, salariul presedintelui Romaniei, Traian
    Basescu, a fost anul trecut de 80.261 lei (circa 26.340 dolari,
    circa 18.900 euro), in crestere de la 76.923 lei in 2008, conform
    declaratiei de avere postate pe site-ul Presedintiei. Seful
    statului a raportat, in afara de salariu, sapte conturi bancare in
    valoare totala de aproximativ 273.000 de dolari, un apartament de
    370 mp, o cota-parte de mai putin de o treime dintr-un teren de 174
    mp si un teren de 46 mp in Bucuresti.

    Dmitri Medvedev, presedintele Rusiei, a avut anul trecut un
    salariu de 3,3 milioane de ruble (113.774 dolari), sub cel al
    premierului Vladimir Putin, respectiv 3,9 milioane de ruble
    (134.000 de dolari), conform The Moscow Times. In cazul lui
    Medvedev, grosul averii nu vine din salariu, ci din cele 12 conturi
    bancare in valoare de 119.000 dolari, la care se adauga un
    apartament de 368 mp in Moscova si 4.700 mp de teren.

  • Cum a spart un hacker francez contul de Twitter al lui Barack Obama

    Insotita de patru agenti ai FBI, politia franceza l-a retinut la
    Beaumont (Puy-de-Dôme) pe hackerul care obtinuse “codurile de
    administrator” de pe Twitter si putea sa navigheze liber in cadrul
    acestei retele, creand sau eliminand conturi, au declarat,
    miercuri, surse din cadrul politiei franceze.

    “El a actionat dintr-un pariu, dintr-o provocare de hacker. Este
    genul de tanar care revendica ceea ce a facut”, a declarat
    Jean-Yves Coquillat, procurorul din Clermont-Ferrand.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Victorie scurta pentru Obama: Reforma medicala se intoarce la vot

    “Dupa ore de incercari de blocare” a textului, republicanii “au
    gasit doua dispozitii relativ minore, care constituie vicii ale
    procedurii din Senat, si va trebui sa retrimitem textul in fata
    Camerei Reprezentantilor”, a declarat miercuri seara Jim Manley,
    purtator de cuvant al liderului majoritatii democrate din Senat,
    Harry Reid.

    Aceasta masura reprezinta un revers pentru democrati, care au
    votat in final textul duminica, in Camera Reprezentantilor, cu 219
    voturi pentru si 212 impotriva, dupa mai multe luni de negocieri
    dificile.

    Mai multe amanunte pe www.mediafax.ro

  • Un atentat dezvaluie “razboiul secret” al lui Barack Obama in Pakistan

    Barack Obama a interzis folosirea termenului utilizat in timpul
    mandatului lui George W. Bush, “razboi impotriva terorismului” si a
    ezitat in a trimite trupe suplimentare in Afgansitan, dar si-a
    intensificat actiunile la granita cu Pakistanul impotriva
    extremistilor islamisti, comenteaza publicatia britanica.


    Cititi mai multe     pe www.mediafax.ro

  • New Kids on Too Many Blocks

    Undeva la sfarsitul deceniului opt un proprietar de companie aeriana privea cinci adolescenti care tocmai inchiriasera un avion. Si, firesc, Lou Pearlman s-a intrebat cum de cinci copii isi pot permite un jet privat (cu un zambet amar, nu ma pot abtine sa nu adaug ca ultimii care si-au mai permis un jet privat se pare ca au fost stabii industriei auto din Detroit, sigur va aduceti aminte povestea). Copii din istorioara erau membrii formatiei “New Kids on the Block” si, afland asta, Pearlman a fost strabatut de un fior antreprenorial: in fond cat de greu poate fi sa iei niste flacaiasi frumusei, sa-i inveti sa cante si sa danseze si sa le dai drumul pe piata?

    Nu prea greu, se pare, pentru ca Pearlman, un ins fara talent muzical si fara experienta in industria muzicala a creat grupuri sau artisti care au vandut peste 160 de milioane de albume in intreaga lume. Este vorba, printre multi altii, de Backstreet Boys, ‘Nsync sau Aaron Carter (ultimul habar n-am cine este, dar primele doua nume le tin minte pentru ca m-au enervat destul la un moment dat sau altul al vietii mele). Capitalist complet, Pearlman cochetase, inainte de muzica, cu industria aviatica, incercand sa puna la punct o afacere cu dirijabile.

    Aproape toate formatiile si artistii cu care a lucrat l-au actionat in justitie pentru variate forme de frauda, dar finalul carierei sale a fost grabit de schema Ponzi pe care a condus-o in jur de doua decenii, cu o valoare de 300 de milioane de dolari. Anul trecut a primit o pedeapsa de 25 de ani de inchisoare, dar nu aceasta e morala istorioarei. M-am gandit la Pearlman si la bancul de mai sus la finele reuniunii G8 de saptamana trecuta, reuniune in care o ceata de adolescenti, New Kids on Too Many Blocks, zisi si liderii lumii capitaliste, au discutat despre criza economica si schimbarile climatice si despre foametea mondiala.

    O reuniune cat se poate de completa, daca e sa o judecam dupa rezultate: foametea mondiala va fi combatuta cu 20 de miliarde de dolari ce vor fi investiti in agricultura tarilor in curs de dezvoltare (chiar crescuta de la 15 miliarde, cat s-a vorbit initial, tot e un fleac de suma intr-o lume care a capatat boala numerelor de-a dreptul mari); Barack Obama si Nicolas Sarkozy au simtit stimulusul frumusetii feminine braziliene; cu o logica impecabila, acelasi Obama a pledat pentru reducerea numarului de astfel de intalniri pentru ca “nu are sens sa credem ca aceste institutii pot gestiona intr-o maniera corecta numeroasele schimbari survenite in ultimele decenii”.

    Ce mai era?…a, criza economica! Pai “economia mondiala inca se confrunta cu riscuri semnificative si ar putea avea in continuare nevoie de sprijin”, conform declaratiei finale. Adica nu o sa ni se intample nimic bun, acesta fiind eufemismul de la “suntem in pericol sa ne ia naiba”, si ar trebui sa ne descurcam fiecare pe cont propriu. Abili si vizionari, politicienii romani par sa fi inteles aceasta inca din perioada in care insi ca Gordon Brown isi erodau capitalul politic in planuri de stimulare a economiei in valoare de multe sute de miliarde. Asemeni lui Pearlman, sefii G8 tot imita actiuni, sunt ceea ce se cheama niste fast followers, numai ca isi tot imita propriile actiuni.

    Si, daca in cazul lui Pearlman fiecare formatie nou lansata a adus numai jumatate din veniturile realizate de precedenta, aceasta ca o consecinta a “uzurii” publicului, politicienii lumii din ce in ce mai putina speranta (va amintiti cum privea lumea reuniunea din primavara a G8?). Si in conditiile acestea, cu liderii lumii absorbiti mai degraba de farmecul feminin decat de problemele economiei mondiale, ar mai putea, oare, sa se termine toate acestea? Si cand? O opinie categorica am intalnit la Robert Reich, slujbas in trei administratii americane si autor a 12 carti pe teme de economie. El crede ca niciodata si ca dezbaterile legate de evolutia crizei, de forma pe care o are aceasta, in V, in U sau in W sunt fara rost.

    Avem de-a face cu un X de la capatul drumului. Economia, crede Reich, asa cum s-a dezvoltat in ultimele decenii – consumism, castiguri plafonate, creditare in crestere, lipsa de respect pentru mediu – nu mai poate continua si solutia este o noua economie. Sigur ca opinia lui Reich, cu care personal rezonez 100%, poate parea filozofie ieftina si teorie lipsita de pragmatism, iar adevaratele solutii sunt reluarea creditarii, cheltuielile cu infrastructura, programele de reinnoire a parcului auto, curatarea bancilor de activele neperformante si, daca nu s-o putea si nu s-o putea, poate si reducerea cheltuielilor bugetare, a birocratiei si aparatului functionaresc. Dar am, pentru toate acestea, cel mai puternic contraargument: avem ceva in noi care enerveaza cumplit pe cineva.

  • Lectiile lui Keynes

    Agentia Bloomberg a publicat saptamana trecuta un material unde era citat un fost economist al Trezoreriei SUA, in varsta de 97 de ani, care comenta vizita la Washington a englezului John Maynard Keynes, in 1934, menita sa-l convinga pe presedintele Franklin Roosevelt sa dea drumul la cheltuieli pentru a relansa economia Americii. Thomas Worsley, care atunci avea 23 de ani, isi aminteste ca presedintele nu i-a dat prea multa atentie economistului britanic si ca n-a fost incantat de ideea unei stimulari a economiei cu bani publici, dar spera ca Barack Obama nu va repeta acum greseala lui Roosevelt. “Criza actuala valideaza argumentele lui Keynes. Trebuie sa angajezi, ca stat, suficiente cheltuieli ca sa atragi interesul firmelor private pentru riscul de a investi”, spune Worsley.

    Desi un interviu cu un economist care l-a cunoscut pe Roosevelt e o raritate, apar frecvent in presa americana si europeana articole unde e invocat, laudat sau infierat numele lui Keynes, a carui viziune despre posibilitatea de a relansa o economie afectata de depresiune cu ajutorul cheltuielilor publice a revenit puternic in actualitate, atat in SUA, cat si in Europa. Evident, cei ce cred ca nu sunt asemanari intre criza de acum si cea din anii ‘30, sau cei tentati sa judece o teorie economica doar printr-o anumita grila ideologica vor sustine ca au dreptate Milton Friedman si scoala austriaca si ca Keynes s-a inselat. Cu alte cuvinte, ca piata poate rezolva natural de una singura toate problemele economiei, iar interventia statului trebuie intotdeauna limitata la minim.

    Sumele deja alocate de administratia Obama pentru stimulente economice sau pledoaria unora din liderii europeni pentru reglementarea pietelor financiare dovedesc insa ca deja e prea tarziu ca ortodoxia pietei sa mai fie considerata singura teorie viabila pe piata ideilor economice. Si mai mult inca, nici macar nu era nevoie de actuala criza pentru a demonstra aceasta. Paul Krugman, laureatul Nobel ale carui articole le cititi periodic in BUSINESS Magazin, scria in 1998 un eseu intitulat “De ce nu suntem deja cu totii keynesieni”, unde afirma ca “adevarul esential al ideii lui Keynes, ca pana si cea mai productiva economie poate esua daca investitorii si consumatorii cheltuiesc prea putin si ca urmarirea exclusiva a disciplinei fiscale si a unui buget echilibrat poate fi uneori (nu intotdeauna!) o eroare, nu o dovada de intelepciune, este la fel de evident in lumea de azi ca si in anii ‘30”.

    Articolul de fata nu e o pledoarie pentru teoria lui Keynes, ci un indemn de a o cunoaste de la sursa. BUSINESS Magazin s-a asociat la ideea editurii Publica de a lansa o colectie de carti fundamentale de economie, colectie care incepe in aceasta luna cu “Teoria generala a ocuparii fortei de munca, a dobanzii si a banilor”, opera fundamentala a economistului britanic, publicata in 1936 si tradusa in Romania pentru prima data abia in 1970. “In Romania, Keynes nu a mai fost editat de peste 20 de ani si, implicit, n-a mai existat in librarii de peste 20 de ani. Cu alte cuvinte, daca un medic si-ar fi dorit sa afle cum a propus Keynes interventia guvernului in perioade de crize sau de boom economic, fie ar fi comandat cartea intr-o limba straina, fie ar fi renuntat”, spune Bogdan Ungureanu, director executiv al editurii Publica.

    Sugestia lui Ungureanu este ca si in afara perioadelor de criza cum e cea de fata, este necesar ca publicul sa poata avea acces la teoriile economice: “ma refer la publicul larg care vrea sa fie informat si sa poata citi carti de economie fara un abonament la biblioteca ASE”. Colectia lansata de Publica va continua cu lucrari de Paul Krugman, Thorstein Veblen, George Akerlof si Milton Friedman, acesta din urma fiind singurul din care s-a tradus la noi dupa 1989. “Aceste carti trebuie sa existe in librarii. Ele nu vor inregistra neaparat recorduri la vanzari, dar editurile au obligatia morala sa le puna la dispozitia publicului si sa le promoveze”, afirma Ungureanu.

    “Teoria…” lui Keynes nu e simplu de citit; autorul insusi, in prefata la editia franceza din 1936, scria ca e o carte adresata in principal colegilor lui economisti. Pentru cititorul roman, faptul ca are acces la teoria lui Keynes in romaneste e insa o arma in plus in lupta cu confuzia de idei care il intampina la tot pasul. Lectura lui Keynes nu-i poate da un raspuns la intrebarea daca Obama sau Boc au solutiile cele mai bune de iesire din criza, dar cu siguranta il ajuta sa caute raspunsul in cunostinta de cauza.

  • Ora exacta la Casa Alba

    Daca presedintele Bush a fost vazut purtand un ceas Timex de 50 de dolari, noul locatar al Casei Albe are gusturi mai fine, preferand multa vreme un Tag Heuer Series 1500 Two Tone Diver, pe care l-a purtat de prin anii ’90 pana spre finalul lui 2007, asa cum o dovedesc numeroase fotografii. Marca TAG Heuer este asociata in general cu sportivii profesionisti, printre ambasadorii sai de azi numarandu-se Maria Sarapova sau Tiger Woods, mai recent si vedete de la Hollywood precum Leonardo DiCaprio. Un ceas TAG Heuer exact ca cel al lui Barack Obama nu mai poate fi procurat, deoarece nu se mai produce, insa cei ce ar vrea acum unul pot cumpara un ceas dintr-o gama asemanatoare, Aquaracer.
     
    Alti presedinti ai SUA au fost vazuti purtand de asemenea ceasuri exclusiviste; in 1956, Eisenhower a primit cadou de la Rolex un 6511 Day Date, ceas pe care firma l-a denumit Rolex President. Primul ceas mecanic de mana cu alarma realizat vreodata, un Vulcain Cricket din 1947, s-a bucurat si el de denumirea “Ceasul presedintelui”, fiind purtat de Eisenhower, Harry Truman si Lyndon Johnson. John F. Kennedy a purtat un Omega la inaugurare si a primit un Rolex de la Marilyn Monroe, pe care se spune ca l-ar fi pasat asistentului sau, cerandu-i sa “scape de el”. Bill Clinton este, se pare, adept al marcilor Panerai si Cartier (de la care poarta modelul Ballon Bleu).

  • Poate salva Barack Obama America?

     

    O tanara din Chicago pe nume Annie, pe care am cunoscut-o intr-o retea sociala online, se amuza pe seama spuselor lui Meghan, una din fiicele lui John McCain, cum ca tatal ei are in realitate mai multa priza la tineri decat Barack Obama, desi multa lume il place pe acesta din urma numai fiindca e “dragut” si “sexi”. Stiind ca Annie tine cu Obama, am intrebat-o daca declaratia lui Meghan nu cumva poate sa aiba un efect opus, adica sa jigneasca un electorat democrat care se intemeiaza tocmai pe ideea ca atractia lui Obama sta, dimpotriva, in calitatile lui intelectuale superioare celor ale adversarului. Spre surprinderea mea, Annie a raspuns: “Ma intreb daca Obama ar fi unde e acum daca ar fi fost mai scund, mai gras si mai putin atragator. Cred ca nu. Poate nu ne place asta, dar infatisarea conteaza”.

    Intamplarea a facut ca de atunci (era luna mai) sa mai intru doar foarte rar in reteaua respectiva. Saptamana trecuta am regasit-o pe Annie, cu cont pe site-ul lui Barack Obama, foarte mandra ca reusise sa stranga 1.200 de dolari pentru campania candidatului ei preferat, inclusiv din vanzarea unor cercei din margele inchipuind desenul logo-ului rotund al campaniei lui http://my.barackobama.com/page/outreach/view/main/obamabling) si explicand cuiva, cu admiratie, despre “frecventa hipnotica din vocea lui Obama, care ii vrajeste pe ascultatori” chiar daca nu inteleg sau nu urmaresc atent ceea ce spune de fapt.

     
    In chip de acuzatie, o astfel de afirmatie a fost reluata in diverse moduri de tabara contracandidatului republican John McCain, cu incheierea ca nu avem de-a face decat cu un Obama creatie de marketing politic, lipsit de idei reale cu care sa guverneze, lipsit de experienta guvernarii (desi il are in spate pe veteranul Joseph Biden) si avand de partea sa doar o campanie de imagine, care a prins mai ales la tineri, sensibili la exploatarea intensa a internetului de catre tabara democrata, si la electoratul usor de emotionat, dornic pur si simplu de o personalitate carismatica, in stare sa dea impresia ca poate scoate America din multiplele crize cu care se confrunta acum.
     
    Republicanii s-au mirat cum de poate avea priza la public, intr-o perioada de recesiune care abia a inceput si intr-o epoca in care disparitatile sociale sunt atat de pronuntate in SUA, un candidat care isi permite sa arunce in jur de 4 milioane de dolari numai pentru un film electoral de jumatate de ora. Cele 4 milioane au venit intr-o campanie electorala care a urcat inca o data stacheta in materie de fonduri cheltuite; un blogger de la New York Times nota ca 5,3 miliarde de dolari, cat a calculat Centrul pentru Politici Responsabile ca s-au cheltuit de la inceputul campaniei, din ianuarie 2007 (din care 2,4 miliarde numai pentru campania prezidentiala) pana la 31 octombrie 2008, inseamna echivalentul unui pachet consistent de stimulente pentru economie. Obama a strans 639 de milioane de dolari (gratie capacitatii extraordinare de mobilizare a micilor contribuitori, inclusiv prin internet, dar si unor donatori cu nume asa de dragi opiniei publice, ca Goldman Sachs, JP Morgan sau Citigroup), pe cand McCain a strans doar 360 de milioane. Si tot Obama, in aceste conditii, e preferatul publicului american si al celor mai importante ziare din tara?
     
    Pe de o parte, raspunsul e simplu si sta in nevoia de schimbare dupa opt ani de administratie republicana neintrerupta, ale carei erori in materie de politica economica si esecuri de politica externa n-au putut sa fie puse la indoiala nici macar de tabara republicana, din moment ce atat McCain, cat si tovarasa sa de campanie Sarah Palin s-au pozitionat drept critici ai guvernarii Bush (ambii cu faimoasa eticheta de “maverick” – “rebel”). Faptul ca in ultimele saptamani ale campaniei, criza financiara s-a acutizat spectaculos, iar recesiunea a fost confirmata oficial de statistici a jucat in mod evident in favoarea democratilor.

    “Acum, cand bursele au cunoscut cel mai spectaculos crah din istorie, nevoia de schimbare nu mai poate fi cenzurata, iar schimbarea de paradigma economica si sociala e mai bine reprezentata de Obama decat de McCain”, comenteaza pentru BUSINESS Magazin Cristian Parvulescu, presedintele Asociatiei Pro Democratia. Cat despre politica externa, Parvulescu considera ca “falimentul neoconservatorismului obliga SUA la o revizuire a politicii externe, operatiune ce va fi mai simplu de gestionat de democrati decat de republicani” – chiar daca nu se pune problema unei schimbari radicale, ci doar de “adaptare la noul context international”.

     
    Nevoia de schimbare pur si simplu nu explica insa cotele de popularitate ale lui Barack Obama, un candidat cu sanse initial reduse la nominalizare in raport cu Hillary Clinton, care avea de partea ei nu numai o experienta politica mai vasta si un program economic mai coerent, ci si aura creata de amintirea administratiilor Clinton, o perioada in mare parte fasta si in orice caz mult mai relaxata pentru econo­mia americana.

    De partea cealalta, in cazul republicanilor, lucrurile n-au stat prea diferit: multi l-ar fi considerat mai potri­vit pe un Mitt Romney, fost guvernator de Massachusetts, un tip mai tanar si mai aratos decat McCain si cu experienta de business pe deasupra, ca sef al unui fond de investitii de succes. Inca o data insa, toate bune si frumoase daca n-ar fi fost criza financiara, intervenita peste doua razboaie interminabile duse de SUA – genul de conjunctura exceptionala ce reclama solutii exceptionale, incepand cu iesirea in fata a unor figuri neconventionale, poli­­­ti­cieni posesori nu ai unei stiinte de a convinge niste alegatori, ci ai unei arte de a trezi speranta si de a recupera reflexele de mandrie nationala si de incredere in sine ale Americii.